Alexandru Seres

GUEST POST by Adrian Gagiu

Din ciclul orice Adi Minune ţine trei zile: inspectorii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) vor începe, sau au început, sau vor fi început, sau ar începe „un control tematic la nivel naţional” pentru a controla dacă nu se mai fumează în spaţii publice, după cum prevede o recentă ordonanţă de guvern. Ghici cât durează controlul: două săptămâni. Deci rectificăm, orice prevedere legală durează două săptămâni.

Nu vă inflamaţi pentru discriminarea fumătorilor, nu moare nimeni dacă nu fumează în crâşmă două săptămâni, eventual poate muri dacă fumează 20 de ani, dar ce contează, e aşa de cool! Cică de la 1 ianuarie fumatul mai e permis în spaţii publice închise doar în camere destinate numai lui, ventilate şi care să nu fie spaţii de trecere. În restaurante şi baruri, afumătorile nu vor depăşi jumătate din spaţiul alocat clienţilor şi vor fi obligatorii ventilarea şi izolarea lor de spaţiile pentru nefumători. Birturile, bodegile infecte şi alte bombe cu suprafaţă sub 100 metri pătraţi pot alege să funcţioneze fie ca unităţi în care se fumează, fie ca unităţi în care nu se fumează. Două săptămâni trec repede. Oare inspectorii de la ANPC or fi fumători sau nu? Sau băutori, mâncători sau cheltuitori.

S-au interzis şi vânzarea de tutun în incinta şi în jurul spitalelor şi unităţilor de învăţământ preuniversitar, sponsorizarea pentru produsele din tutun a activităţilor destinate minorilor, publicitatea la tutun în presa scrisă, în orice materiale tipărite, săli de spectacol, în şi pe mijloacele de transport în comun. Dar pozele horror mai apar pe pachetele de ţigări? N-ar fi mai eficient să le punem pe tramvaie în locul eventualelor reclame? Sau să umble poliţia tutunului (că poliţia gândirii e ocupată cu altceva) şi să ia lumea la întrebări: „Bă! Fumezi? De ce n-ai bască?” Şi dă-i şi luptă (cu bulanul din dotare).

Bun, dar tot ce e obligatoriu e cel puţin suspect. Nu săriţi, sigur că orice lege e şi ea obligatorie (cel puţin în principiu, dacă nu şi în România), dar se presupune că ea exprimă o decizie luată (cum-necum, prin reprezentanţi, nu contează) de comunitatea respectivă. Adică majoritatea suntem de acord că tutunul dăunează grav sănătăţii, nu trebuie promovat, iar nefumătorii trebuiesc protejaţi de poluarea tabagică, că tot fumul ăla îl inhalează şi ei. Chiar suntem de acord? Când s-a mai pus problema au sărit diverşi fumători serioşi că vor fi discriminaţi, că fumatul e alegerea lor, ca şi cum n-ar da dependenţă. Dependenţa e cam singurul motiv de fumat care mai rămâne după impulsul iniţial de a fi cool în buda şcolii. Părinţii mei au fumat la greu zeci de ani, până în câte o zi când au decis că nu le face bine şi n-au mai pus ţigară în gură (vorba lui taică-meu, sus fumul, jos scuipatul şi-n gură… căscatul - să zicem). Deci se poate.

Dacă nicotina e naturală, la fel e şi marijuana. A, aia e şi oficial drog, că poate da dependenţă. Ca şi nicotina şi alcoolul, de altfel. Iar flatulenţa („gazele”) e o activitate la fel de naturală, ca să nu mai zic de alte acte fiziologice. De ce să nu le dăm drumul în public fără reţineri, aşa cum vrem să fumăm fără reţineri? Ceilalţi? Dă-i în mă-sa! Aşa că de la educaţie ar trebui pornit, ca de obicei.

 Cuvânt cheie: înger (maşina de la ora 11:55…)

.

GUEST POST by Lucian Cremeneanu
 
„Doar porcării la televizor! Nu mai ai la ce să te uiţi!”, spune, cu dezgust, omul-telecomandă. Apoi schimbă canalul. Şi iar, şi iar, transformând tv-ul în orgă de lumini. Ajunge la 80 şi apoi o ia de la capăt. Nici prin cap nu-i trece să-l oprească pur şi simplu. Pentru el, butonul roşu de pe telecomandă e ca un declanşator nuclear. Dacă îl apasă, îi explodează realitatea paralelă în care trăieşte seară de seară şi nu-i mai rămâne decât să se confrunte cu propria viaţă.
 
Continuarea la
http://www.cremeneanu.ro/scrieri.php

GUEST POST by Adrian Gagiu

O, tu, afişule electoral! Trecute sunt zilele gloriei tale, când tiranizai retinele trecătorilor pentru a-i transforma în votanţi. Acum îţi fâlfâie colţurile şi flendurile desprinse de vânturile acestei ierni fără zăpadă sau tot ale trecătorilor, nu contează. Degeaba mai rânjeşti acum pe stâlpi şi garduri, degeaba obturezi încă lumina la ferestrele apartamentelor din blocurile pe care te-ai lăţit, aşa cum personajul pe care-l suporţi le obturează lumina minţii, a sufletului şi a bunului simţ locatarilor. Acum nu te mai bagă nimeni nici în mamă, nici în seamă, nici măcar gunoierii.

O, afişule electoral! Nici o flegmă partizană nu mai inciţi, nici o înjurătură apolitică, generalizatoare şi nici măcar vreo privire aruncată în treacăt şi cu scârba adecvată hârtiilor de pe străzi şi altor gunoaie nu se mai îndreaptă către tine, o, afişule electoral. Trecută e patima moale a campaniei electorale, când luceai tâmp cu minciuni de doi lei şi cu moima ţeapănă, în costum (Bubico, şezi mumos). Acum ai intrat în fundalul peisajului citadin tern şi cu sclipici, iar vremile te vor roade tot mai mult, până vei intra în compostul din care se formează solul trotuarelor, laolaltă cu afişe pentru şuşe cu alţi manelişti, cu pungi şi hârtii de la plăcinte înainte, cu coji de seminţe balcanice şi cu ciungă occidentală, cu scuipaţi cool şi în curând cu noroiul atotcuprinzător.

O, afişule electoral! Rezistă, fii tare, fii democratic, uninominal şi reciclabil, că imediat trec patru ani (cu criza asta, nici n-o să-i simţim - “time flies when you’re having fun”). Dacă nu vei putrezi în mâzga istoriei, atunci vei putea să te ridici iar din mizeria străzilor în mizeria politicii, prezentându-ne aceeaşi moimă ţeapănă în costum, cu acelaşi rânjet şi aceleaşi minciuni, eventual puţin decolorate. Da, putem. Am ales schimbarea. Am votat pentru stabilitate. Ei cu ei, noi cu voi. Arde-i pe corupţi. Ardealul e mintea. Împreună pentru Europa. Daţi-mi votul ca să vă iau banul. La vremuri noi, tot noi. Votul e la tine, potul e la mine. Multă UE.

Realizat înainte de lansarea Istoriei critice a literaturii române, interviul cu Nicolae Manolescu e principalul punct de atracţie al numărului pe octombrie al Revistei Familia. Criticul răspunde pe larg întrebărilor Ioanei Revnic, care îl iscodeşte atât în privinţa rolului pe care l-a jucat în critica literară autohtonă, cât mai ales cu privire la cea mai aşteptată carte a sa (lansată între timp la Târgul Gaudeamus). Manolescu despre Istoria sa: “Vrând-nevrând, trebuie să admiţi că istoria literară se scrie la două (sau mai multe) mâini. Până în prezent, nu a mai analizat nimeni operele literare în acest mod, deci în acest demers constă - cred- noutatea cărţii mele…” “În ceea ce priveşte canonul, nu mi-am propus, neapărat, să îl schimb, dar am făcut o altă selecţie decât în istoriile de dinainte, foarte marcate de tomul lui G. Călinescu. (…) Va rezulta un canon modificat, într-o anumită măsură, prin omisiuni.”

La rubrica Ideoclipuri, Al. Cistelecan ia în discuţie cartea Doinei Jelea, O sută de zile cu Monica Lovinescu, despre care scrie şi Mircea Morariu la rubrica Explorări. La Cronica literară, Ioan Moldovan scrie despre Shinobi de Mihai Vieru, iar Miron Beteg despre cartea lui Alexandru Vlad Curcubeul dublu.

În cadrul secţiunii de proză, un fragment din romanul Fiica groparului de Joyce Carol Oates, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, în traducerea lui Mircea Pricăjan.

GUEST POST by Adrian Gagiu

N-ai fost la vot? Ai avut altceva mai important de făcut decât să decizi atât cât poţi, o dată la patru ani, asupra sorţii tale? De exemplu, să ieşi la băut cu prietenii, să baţi covoarele sau copiii, să zaci la tembelizor holbându-te la telenovele. Zici că n-ai ce alege, că toţi sunt la fel. Fals, e marea păcăleală pe care ne-au indus-o sforarii care se tot aleg de 19 ani, ca să nu ne intereseze politica şi să-şi facă ei mendrele nestingheriţi. Nu sunt toţi la fel! Toader Paleologu nu e la fel cu Vanghelie, un turnător la securitate (de exemplu Felix) sau un activist comunist (de exemplu Năstase) nu e la fel cu un deţinut politic. Ce revoluţie o fi fost şi asta dacă şi după 19 ani sunt aleşi în parlament activişti ai vechiului regim?

Citeşte mai departe aici

Poetul orădean Mihai Vieru îşi lansează duminică, 30 noiembrie, noul său volum de poezii, intitulat “ShiNoBi”, apărut la Editura Brumar. Lansarea are loc la Librăria Gutenberg, de la ora 19:00.

Inedit e faptul că poeziile lui Mihai Vieru sunt tipărite într-un format neconvenţional. Nu avem de-a face cu o carte obişnuită, ci cu un pliant, o adevărată hartă pe care poezia se desfăşoară în geografia sa proprie.

GUEST POST by Adrian Gagiu

Vă uitaţi la emisiuni electorale? Bun, atunci putem vorbi despre ceva util: de luni a început mirobolanta campanie naţională de vaccinare a celor 110.000 de fetiţe de clasa a patra contra cancerului de col uterin, care e produs de virusul papiloma uman (HPV). Dar ştim despre ce e vorba, ne-a informat cineva? Cum în presa noastră mişună superficialii şi şpăgarii (hai, săriţi, să vedem cine se simte), s-a zis că vaccinul e obligatoriu. Fals, vedeţi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1612 din 2008, referitor la acest vaccin: „Refuzul de a efectua vaccinarea se face prin declaraţie scrisă a părinţilor copilului.”

Citeşte continuarea aici

GUEST POST by Lucian Cremeneanu 

Am aflat de concertul Kumm din Oradea de pe messenger, din statusul unui amic muzician (multumesc, Mr. Hulban). Ca de obicei, clubul unde s-a produs cântarea a considerat că un simplu afiş pus pe geam este suficient. N-a fost. A treia mea întâlnire cu grupul Kumm în ultimele opt luni a fost cu totul altfel. Prima s-a produs în martie, la Timişoara, în clubul Bunker, arhiplin de oameni care ştiau piesele trupei. A doua a avut loc la Vama Veche, pe o terasă umplută de oameni adunaţi din toată ţara. Sold-out, cum le place organizatorilor să spună, în condiţiile în care în staţiune se mai cânta simultan (şi gratis) în vreo patru locuri.

Continuarea pe http://www.cremeneanu.ro/scrieri.php

AG Weinberger revine la Oradea, cu un concert la Louis’ Cafe, în data de 4 decembrie. Concertul face parte din etapa noiembrie/decembrie a turneului “The Guitar Man - National Tour 2008″, fiind cel cu numărul 90 din acest an. AG promite un program special de Moş Nicolae

Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Lucian Scurtu, Gheorghe Carp şi Corneliu Crăciun, la lansarea volumului de sonete "Regnul ascuns"

O lansare de carte de poezie, la care invitaţii vin ca la Nunta Zamfirei, ca să reiau vorba lui Ioan Moldovan, ar putea fi cel puţin surprinzătoare. Cum la fel de suprinzător e şi gestul de a lansa cartea în chestiune, “Regnul ascuns”, nu în vreun salon cultural - ori, stylish, într-un “templu al lui Bacchus”, ci chiar la primărie. Dar Lucian Scurtu e un poet mereu surprinzător, astfel că nu e de mirare că, după îndelungi bătălii cu versul alb, a patra sa carte conţine exclusiv sonete.

Lucian Scurtu

Explicitând, să lămurim aşadar că lansarea volumului de sonete al poetului orădean a avut loc în 19 noiembrie, în sala mare a Primăriei Oradea, în prezenţa unui public extrem de numeros. Gazdele - sau naşii, ca să menţinem contextul iniţial - au fost două: Ioan Moldovan, în calitate de editor, cartea apărând la Editura Biblioteca Revistei Familia, şi Gheorghe Carp, viceprimar al Oradiei şi bun amic al autorului -după cum chiar domnia sa a dat în vileag, în faţa onoratei asistenţe, firele care îl leagă de poetul de pe Criş.

În cuvântul său de introducere, redactorul-şef al revistei Familia nu a omis să menţioneze, pe bună dreptate, că ne aflăm în faţa unui fel de pariu, pus de autor “cu sine însuşi, cu moda, cu trendul”. Ioan Moldovan l-a caracterizat pe autor drept un “spirit provocator”, care utilizează numeroase simboluri culturale, începând chiar cu coperta (o reproducere după Hieronymus Bosch, “Ispita SfântuluIui Anton). “Lucian Scurtu are o sensibilitate în ebuliţie, într-o continuă nelinişte şi agitaţie”, în cazul său fiind binevenită “o probă de disciplină, de rigoare”, pe care o impune forma fixă, geometrică a sonetului, a mai spus Moldovan, neuitând să amintească nici modelele inspiratoare ale poetului - Baudelaire (pentru urât) şi Ion Barbu (pentru ermetizare).

Tuşa baudelairiană a fost invocată de altfel şi de către ceilalţi vorbitori, semn că regnul la care face referire Lucian Scurtu în titlul volumului său nu e atât de ascuns pe cât şi-ar fi dorit. Corneliu Crăciun a vorbit şi de nota elegiacă a poemelor scurtiene, dar şi de tentaţia ludică pe care a decriptat-o în ele, una dintre posibilele grile de lectură propuse fiind cea a “coincidentia oppositorum” (viaţă/moarte, spirit/materie etc.), după cum chiar volumul e structurat în două părţi, antitetice dar complementare. Nu a uitat însă să sublinieze nici inventivitatea lexicală, ca expresie a spiritului ludic, dar nici aglomerările neologistice, considerate de tip barbian.

Ion Simuţ a făcut referire la rândul său la invenţiile verbale ale poetului, aflate în bună măsură sub pecetea ocupaţiei din plan profan a lui Lucian Scurtu, cea de profesor de geografie, numele de localităţi, munţi sau râuri suferind la poet transmutări ale categoriilor gramaticale, apărând sub formă de substantive comune, adjective sau chiar adverbe. Spre deosebire de ceilalţi vorbitori, criticul orădean orădean s-a dovedit mai puţin menajant, evidenţiind, alături de reuşite, şi unele defecte ale sonetelor lui Lucian Scurtu (rimă, ritm), neuitând însă să sublinieze că nu perfecţiunea formală e cea care produce cititorului singurele satisfacţii. În cuvântul său, Ion Simuţ a arătat de altfel cele mai mari primejdii care îl pândesc pe poet şi poezia sa: “riscul de a mai fi baudelairian, astăzi, şi cel de a scrie sonet”.

GUEST POST by Adrian Gagiu

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”, spunea cinicul dom’ Puiuţ (Gheorghe Dinică), textierul şi tartorul mafiei cerşetorilor în „Filantropica”, formidabila tragicomedie a lui Nae Caranfil. Vă uitaţi la „Dansez pentru tine”? Cam aşa e şi acolo. Ca să primească banii salvatori pentru rude lovite de diverse nenorociri, unii distrează publicul telespectator, realizatorii şi sponsorii, concurând la dans în cuplu cu vedete mai mult sau mai puţin anonime. Care e diferenţa între asta şi puradeii care cântă prin tramvaie? Doar scenografia, principiul e acelaşi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…” Şi vai, ce emoţionant, şi vai, ce caritabili suntem! Dar cu ăia care nu câştigă concursul cum rămâne? Dar cu ăia pentru care nu dansează nimeni cum rămâne? Nu contează, s-a rezolvat un „caz social”. Ipocrizia împute România.

Citeşte mai mult pe blogul lui Adrian Gagiu

Poetul orădean Lucian Scurtu îşi lansează miercuri, 19 noiembrie, la ora 17, în sala mare a Primăriei Oradea, volumul de sonete “Regnul ascuns”, apărut la Editura Biblioteca Revistei Familia.

Cartea va fi prezentată de Gheorghe Carp, viceprimar al Oradiei, poetul Ioan Moldovan, redactor-şef al revistei Familia, criticul Ion Simuţ şi profesorul Corneliu Crăciun. Lansarea beneficiază de participarea actorului Emil Sauciuc şi a formaţiei Rock Filarmonica.

Poetul Lucian Scurtu a mai publicat volumele „Lucyan Mărturisitorul” (1996), „Avatarurile faraonului Gregor Samsa” (2001) şi “Bestiarul de fontă” (2004).