Hopa!…
De doua saptamani n-am mai scris nimic pe blog. Am pornit cu elan la sfarsitul lui februarie, am traversat martie cu o ploaie de insemnari, apoi a venit aprilie si Pastele. Mi-am luat un scurt concediu si, intre timp, am uitat de blog. Oare?…
Aud ca un prieten al fiicei mele se plange ca nu mai scriu nimic pe blog. Ia te uita cine ma citeşte! Habar n-am (si nu voi sti niciodata) cine sunt cititorii mei, daca nu primesc feedback de la ei pe blog, sub forma comentariilor (mai ales ca multe din ele sunt anonime!), sau direct, prin viu grai. Dar stai, blogul nu e si el, macar partial, o forma de jurnal? De ce naiba vreau sa am feedback? Ce paradox, blogul: scrii jurnal (adica pentru tine), dar te astepti sa primesti raspuns, semnale, comentarii la toate prostiile care iti trec prin cap. Si asta instantaneu, la cateva minute, ore. Eventual zile. Jurnal interactiv? La ce cazne internautice suntem pusi…
Hopa! Poate ca n-am mai scris fiindca m-am saturat. Majoritatea comentariilor postate la blogurile mele sunt mazgaleli digitale, grafitti virtuale – aproape nimic demn de luat in seama. Arunc cate o tema si mi se raspunde in derizoriu, marginal. Chitzcaieli de mouse. Dar ce asteptam? Eseuri? N-ajunge ca ploua cu replici aproape la fiecare text? Are vreo importanta ca in loc de comentarii la obiect, am parte doar de carcoteli de cartier sau, in cel mai bun caz, de cate un glonte tastat cu tandrete in directia scafarliei mele?
Ajunge cu smiorcaielile. Stiu sigur ca am o droaie de cititori care ma urmaresc in tacere. Intra periodic pe blog, sa vada ce mi-a mai puiat mintea. Nu comenteaza niciodata, citesc doar din curiozitate, interes, sau pur si simplu de placere (sau de durere, mai stii!). Ceva imi spune ca ei sunt mai multi decat carcotasii de meserie, care ma vaneaza prin meandrele concretului. Ei sunt majoritatea tacuta. Chiar daca nu se manifesta, pentru mine ea este cea care conteaza. Dragii mei, chiar daca nu voi afla poate niciodata ce ganditi, citindu-ma, stiu ca sunteti aici si ma urmariti in tacere (am si eu antenele mele!). Dar m-as bucura daca, uneori, ati mai da cate un semn de viata. Doar asa, ca sa va pot adresa un salut!