Alexandru Seres

Boicotarea lui Băsescu, pe care Clubul Român de Presă o propune mass-media, în semn de protest faţă de comportamentul acestuia la adresa unei ziariste, căreia i-a smuls telefonul din mână, e un semnal pe care ziariştii l-ar putea da societăţii civile că atitudini de acest gen ale politicienilor, de violenţă verbală şi chiar fizică, nu mai pot fi tolerate.

Clubul Român de Presă a decis să propună un boicot audiovizual la adresa preşedintelui Băsescu pentru ziua de joi, iar vineri, pentru presa scrisă. Conducerea CRP a decis să se solidarizeze cu jurnalista Andreea Pană şi să-l boicoteze pe preşedintele Traian Băsescu. Dacă îndemnul CRP va fi urmat, nici o televiziune sau post de radio nu va mai difuza vreo ştire despre preşedintele României joi, iar vineri, nici un ziar care răspunde la acest apel nu va tipări vreun articol legat de persoana acestuia.
“CRP va recomanda embargo în legătură cu tot ce va declara preşedintele Traian Băsescu, deoarece considerăm că deposedarea de telefonul mobil a respectivei ziariste înseamnă exact privarea ascultatorilor şi telespectatorilor de informaţie“, a declarat preşedintele CRP, Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă, prin gestul lor, ziariştii care vor da curs propunerii CRP îi vor priva în aceste zile pe cetăţeni de informaţii privindu-l pe preşedintele României, acest neajuns e compensat din plin de mesajul transmis societăţii româneşti: violenţa verbală (şi agresiunea fizică) practicată de politicieni trebuie să înceteze.

Când preşedintele ţării îşi permite să se adreseze unei femei cu apelativul “păsărică”, înseamnă că situaţia e deosebit de gravă: spiritul de mahala şi vulgaritatea de manea au ajuns până şi la Cotroceni.

Când preşedintele României agresează fizic un cetăţean, comiţând un act de tâlhărie, fără să se teamă de consecinţe, el practic arată modelul de urmat pentru toţi cei pe care îi reprezintă: faceţi ce vă taie capul, nu respectaţi legea, fiindcă nu vi se va întâmpla nimic.

Când Traian Băsescu vorbeşte despre un cetăţean al României, chiar şi în spaţiu privat, ca fiind o “ţigancă împuţită”, înseamnă că el nu are nici un fel de respect, nu numai pentru acel cetăţean, dar pentru oricare dintre cetăţenii pe care s-ar întâmpla să nu-i agreeze.

Dacă Traian Băsescu insultă, fură, jigneşte, după cum îi tună, presa are tot dreptul să-l boicoteze, atenţionând astfel populaţia că astfel de atitudini sunt intolerabile. Iar populaţia are tot dreptul să-i spună, dacă se simte agresată de astfel de atitudini “prezidenţiale”: Păsărică, mută-ţi cuibul!

De mai mult timp îmi sfarm capul cu această întrebare, dar răspuns nu găsit-am încă. În tot cazul, constat cu mirare, vizavi de propria mea persoană (nu ştiu alţii cum sunt…), că aştept de fiecare dată cu nerăbdare comentarii la postările mele. No, aici s-ar putea ascunde ceva…

O definiţie clasică a blogului susţine că este un soi de jurnal personal, unde autorul scrie tot felul de însemnări. Cam asta făcea şi Ion Creangă în Amintiri din copilărie, doar că nu era online. Practic, bloggerii clasici de acest tip îşi scriu şi ei memoriile, doar că le publică instantaneu. Cam asta ar fi deosebirea faţă de jurnalul în versiune analog, plus posibilitatea de a primi feedback în timp real.

Dar blogurile sunt de mai multe feluri. De cele mai multe ori, dacă sunt făcute de jurnalişti, aceştia le folosesc pentru a posta comentariile lor, sau chiar pentru a publica ştiri (de multe ori în premieră). Practic, în acest caz, avem de-a face cu un ziar electronic, realizat de o singură persoană. Un ziar personal, aşadar. Un bun exemplu ar fi blogul lui Andrei Bădin, unul dintre cei mai activi bloggeri români, care postează până la 10 ştiri şi comentarii pe zi. Alţii nu fac decât să-şi posteze online comentariile publicate în ziare (Bârlogul lui Cornel Nistorescu). Dar cei mai mulţi ziarişti le folosesc în ambele scopuri – atât însemnări personale, cât şi ştiri sau comentarii (blogul lui Cătălin Tolontan). În cazul tuturor acestora, putem vorbi de ziare de autor, realizate în diverse scopuri. Cei mai mulţi bloggeri de acest tip îşi dau numele (altfel ar fi lipsiţi de credibilitate), blogul lor purtând în titulatură semnătura lor de jurnalişti.

Însă marea masă a bloggerilor este alcătuită din anonimi. Postările lor sunt dintre cele mai diverse: însemnări personale, comentarii, poze, videouri – de cele mai multe ori un bric-a-brac fără sens, o harababură de debara. Iau la întâmplare de pe blogul Melixei (!) o postare, cu titlu de exemplu:

Ce facem azi?
Ce faceti voi? Ce facem azi?
19.mai.2007
Buna intrebare. Azi spre exemplu eu muncesc…se vede…NU?
Sper sa ajung si pe acasa, sa mananc ceva si sa vad un film bun…sa fac eu cine stie ce…sa ajung sa ma mai joc si pe PC…sa dorm…
in rest…silence…

Ce-i animă pe aceştia să-şi posteze elucubraţiile în văzul tuturor? Exhibiţionismul, exacerbarea propriului ego ar fi un răspuns prea simplist, deşi în multe cazuri despre asta e vorba. Dorinţa de comunicare, de autoexprimare – ei, da, asta sună mai bine (dacă nu e vorba de inşi care pur şi simplu doar fac pe deştepţii). Până la urmă, cred că e dorinţa de a fi prezent, de a te situa într-o agoră şi a spune ce ai de spus. Un Hyde Park al celor care îşi imaginează că au ceva de spus lumii – cu avantajul că pot primi răspuns pe loc.

Mai greu mi-e să înţeleg de ce citeşte lumea aceste elucubraţii ale anonimilor. De cele mai multe ori, nimic demn de luat în seamă – tâmpeniile la care te aştepţi de la indivizi oarecare, sau, în cel mai bun caz, câte o cugetare mai răsărită despre lume şi viaţă, sex, politică, fotbal şi – cam atât. Merită? Cu siguranţă nu, dar să nu-mi spună nimeni că în era Internetului nu se mai citeşte! Toată lumea citeşte în draci, doar că citeşte prostii…

Dincolo de toate acestea, important e că oamenii interacţionează. Internetul – şi, în cazul de faţă, blogul – asigură acel mecanism al comunicării cu cele şase componente ale sale pe care comunicarea prin scris, înainte de era Internetului, nu-l satisfăcea decât parţial: emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul, codul şi conexiunea inversă. În special ultima componentă este în cazul nostru deosebit de importantă: mesajul (postare pe blog) ajunge la receptor (vizitator) prin intermediul Internetului şi acesta poate reacţiona imediat, asigurând conexiunea inversă. Aici văd eu principalul punct de atracţie, atât pentru cei care emit mesaje (bloggeri), cât şi pentru cei care le receptează (internauţi). De unde şi succesul blogurilor, absolut epatant şi, aparent, inexplicabil.

Nu vreau să mai intru şi în alte amănunte, căci nu am pretenţia că am realizat o cercetare a fenomenului. Sunt, cu siguranţă, analize mai pertinente decât a mea pe net, dar nu am avut chef şi timp să le caut. Doar am constatat nevoia reală de feedback pe care o are aproape oricine, deci şi subsemnatul…

Mă enervează tot mai mult gândul că suntem puşi să alegem la referendum între DA şi NU. De parcă răspunsul la o întrebare ar putea să ne ofere soluţia tuturor problemelor noastre. Nu ne oferă absolut nimic, oricare ar fi răspunsul. Acelaşi preşedinte sau un alt preşedinte – tot un drac. Eu votez pentru monarhie!

Drept urmare, nu mă voi prezenta decât la referendumul care să ne pună să alegem între republică şi monarhie. Republica ne-a arătat ce poate: aceiaşi politicieni corupţi, că e vorba de parlamentari sau de preşedintele ţării, care au dus ţara într-o fundătură.

De ce aş susţine un preşedinte care nu e independent, dovedindu-ne zilnic că e membru PD? Adică al unui partid care joacă acum rolul PSD, tinzând să devină partid-unic? Când văd câtă pasiune trezeşte persoana sa charismatică, miile de oameni care îl ovaţionează, îl pupă şi îi adresează urări tâmpe, îmi aduc aminte brusc de Iliescu. Nu mă încălzeşte absolut deloc discursul său populist. Ştiu sigur că nu e decât încă un politician care îşi declamă devotamentul faţă de popor. Iar în spatele său se adună grupuri de interese identice cu cele pe care le denunţă zilnic.

De ce aş vota pentru demiterea sa? Ca să merg din nou la alegeri, să votez un alt politician, membru al nu ştiu cărui partid, cu alte grupuri de interese în spate? Să asist din nou la discursuri populiste, ovaţii, pupături şi flori – şi o nouă deziluzie? La noi schisme politice, între grupări care se bat pe viaţă şi pe moarte pentru putere, într-o ţară care e incapabilă să construiască un proiect pentru viitor?

Nu mai pot crede că un preşedinte ne poate salva de un destin ce pare implacabil. Politicienii sunt şi rămân prizonierii propriilor interese – personale sau de partid. Sunt tot mai convins că partidele au nevoie de un arbitru, imparţial, situat deasupra arenei politice, prin chiar rangul său aristocratic. Nu ştiu cum se poate ajunge acolo – sau dacă se va ajunge vreodată. Dar preşedinţi nu mai votez!

Am căutat printre bloguri şi iată câteva pe această temă:
Blogul Principelui Radu – Mesajul Regelui Mihai (10 mai 2007)
Blogul lui Andrei Bădin – După discursul Regelui
Blogul lui Andrei Bădin – Dezbatere despre monarhie
Blog Doina Popescu – Avem un rege. Ce facem cu el?

Iată şi un forum cu comentarii teribil de interesante:
http://forum.realitatea.net/opennewsdrupal//?q=node/5310

Ultima oră – articol în România liberă de miercuri, 16 mai: Tăriceanu dă şah cu Regele

A murit Don Quijote. Despre morţi, numai de bine. Cu toată stima pe care i-am purtat-o, cu Octavian Paler am avut mereu o problemă. Să fiu iertat dacă, scriind cu prilejul dispariţiei ilustrului eseist, voi fi ireverenţios – sau chiar iconoclast. Nu lipsa de respect mă determină să scriu.
Prin 1994, când a apărut cartea sa Don Quiote în Est, am scris un comentariu destul de necruţător, intitulat Virusul Don Quijote sau iluziile românului. Ce îi reproşam distinsului eseist? Pentru curioşi, reproduc câteva pasaje.

“Un idealist care afirmă că, pentru noi românii, donquijotismul este ultima salvare, ultima baricadă a zilelor noastre, riscă, într-adevăr să se facă de râs.”
(…)
“Fiind un idealist până în vârful unghiilor, un acrobat al iluziei, ridicolul nu i se pare un preţ prea mare pentru avantajul de a putea privi zbaterea lumii contemporane prin prisma propriilor fantasme şi obsesii, care-l aşează la adăpost în faţa primejdiilor atitudinilor conjuncturale. Încăpăţânându-se să ducă o luptă cu morile de vânt, donquijotul Octavian Paler îşi asumă, din start, perspectiva eşecului ca pe o terapeutică a neputinţei.”
(…)
“Căci Octavian Paler este, după cum singur recunoaşte, un disperat. Aşa cum sunt toţi cei care, văzându-şi speranţele înşelate, îşi îmbracă neputinţa în hainele disperării, ale unei isterii care le dă iluzia vitalităţii.”
(…)
“Inadaptatul încearcă mereu să-şi motiveze eşecul nu prin propria neputinţă, ci prin incapacitatea mediului de a-i oferi şansa adecvării. Tragedia lui Don Quijote nu este aceea că Dulcineea e de negăsit, fiind o pură iluzie; tragicul provine din faptul că Don Quijote însuşi e un personaj iluzoriu, situat într-un spaţiu fictiv.”
(…)
“Ideile despre viaţă cu care eseistul înlocuieşte viaţa însăşi sunt o artă a iluziei care ţine loc de arta de a trăi.”
(…)
“Paler este un exponent de vârf al celor care au vocaţia ratării, o ratare datorată nu atât neputinţei, cât orgoliului. În nemăsuratul orgoliu al intelectualului care refuză realitatea ce se îndărătniceşte să nu-l urmeze în fantasmele sale se îşi află originea întreaga filosofie a iluziei donquijoteşti, cea care crede, cu o tărie de neclintit, că e preferabil să trăieşti mediocru decât să ai iluzii mediocre.”
(…)
“Octavian Paler ar trebui vaccinat. Pentru el şi cei asemenea lui, ar trebui inventat un vaccin al libertăţii.”

(Eseul poate fi citit în întregime în cartea mea de publicistică Infernul nostru cel de toate zilele, apărută în 1998, la Editura Multiprint.)

Nu ştiu dacă aceste citate, scoase din context, reuşesc să redea cât de cât reproşurile pe care i le aduceam lui Paler. Dar mi-e greu în acest moment să sintetizez altfel, în doar câteva fraze, de ce am fost mereu împotriva lui – şi a celor ca el. Citindu-l şi apoi ascultându-l pe Paler în emisiuni televizate, am avut întotdeauna împresia că în înverşunarea cu care se aruncă asupra a tot ceea ce nu-i convine din realitatea înconjurătoare se ascunde de fapt un ins care nu ştie ce e libertatea. Un om care nu poate gândi liber tocmai fiincă e înlănţuit de propriile sale fantasme.

De ce mă războiam eu cu Paler? Motivul era unul singur: şi eu eram disperat. Dar în cu totul alt mod: lipsa de pragmatism a societăţii româneşti, care visează mereu cai verzi pe pereţi, a ziariştilor şi analiştilor, care mereu critică totul, fără să propună vreo soluţie care să şi poată fi pusă în practică, era cea care mă aducea în pragul disperării. Cu alte cuvinte, lipsa totală a unei atitudini pozitive, singura care e capabilă să urnească lucrurile din loc.

Este incredibil câtă energie pun unii în respingerea oricărei variante a realului care contravine propriei lor viziuni. Sunt convins că acesta e unul din motivele pentru care societatea românească se blochează mereu, dă rateuri, făcându-ne să batem pasul pe loc, cu mult în urma altor ţări. Blocajele noastre sunt pur mentale, neavând nimic de-a face cu realitatea. Suntem cu toţii în situaţia lui Don Quijote, tânjind după o Dulcinee născută din dorinţele noastre, care nu-şi află (şi nici nu are cum să-şi găsească) un corespondent în realitate. Şi tocmai din acest motiv nu reuşim să fim liberi, rămânând înlănţuiţi în propriile noastre iluzii. Aşa cum a fost şi Paler, un om deosebit, de altfel, pe care l-am admirat pentru forţa ideilor sale, dar pe care nu le-am putut aproba niciodată, fiindcă sunt idei care nu duc nicăieri. Decât poate spre un tărâm ideal, cu care – cu părere de rău o spun – nu prea avem ce face.

Pe vremea când nu exista nici presă liberă, nici Internet, să publici un articol era o adevărată izbândă. Îmi amintesc şi acum emoţia cu care am aşteptat apariţia primului meu text, în 1980, într-o revistă literară. Acum Internetul îi oferă oricui şi oricând posibilitatea de a publica, fără nici un efort, orice îl taie capul. Blogul poate face pe oricine, dacă nu scriitor, măcar ziarist. Sau, în orice caz, ceva pe aproape…
Mi se întâmplă uneori, în clipele de răgaz (tot mai puţine la număr) să intru de curiozitate pe câte un blog oarecare, ca să văd cam ce le puie mintea unor tineri cuprinşi subit de exhibiţionism. Şi constat, cu uimire, că mulţi dintre ei chiar au ceva de spus. Mai stângaci, mai cu greşeli de exprimare, dar cu conţinut demn de atenţie. Formidabila maşinărie care este Internetul pune oricui la dispoziţie filele sale virtuale, spre a fi umplute cu mare uşurinţă cu orice – dar absolut orice. Nu ştiu câţi dintre cei care scriu în acest spaţiu, numit şi blogosferă, realizează minunăţia care le-a fost pusă la dispoziţie. Lucruri la care altădată nici măcar nu puteai visa pot fi înfăptuite acum în joacă. Scrii ce te taie capul, postezi pe blog şi oricine poate citi mâzgălelile tale computerizate, instantaneu – ba chiar primeşti şi feedback pe loc!

Nu ne putem imagina încă în ce fel ne poate modifica acest lucru comportamentul, ce implicaţii poate avea asupra mentalităţilor, ba chiar a subconştientului nostru individual şi colectiv. Modul nostru de a reacţiona la stimuli se poate schimba fundamental, ştiind că orice gest, orice cuvânt pe care îl rostim, poate deveni public pe un blog al unui ins necunoscut. Vorbesc la telefon cu un prieten, pălăvrăgim vrute şi nevrute şi informaţiile pe care i le dau riscă să poată fi aflate de oricine, oriunde pe toată planeta – în cinci minute!

Multă lume se întreabă dacă blogul este un soi de jurnalism – sau dacă nu, ce naiba e? N-am idee dacă îl putem încadra cu certitudine în această categorie, dar ştiu un lucru: este admirabil că există această posibilitate uimitoare de a comunica, de a te exprima în spaţiul public, pusă la dispoziţia tuturor, fără restricţii. Până la urmă, e dovada cea mai clară a libertăţii de care dispunem. Fiecare după chipul şi asemănarea sa.

Maniacii blogurilor au acum o nouă busolă care le indică drumul prin hăţişul jurnalelor online: BLOGREVIEW – o revistă a blogosferei, editată de Trustul Inform Media.
Blogreview – noua revistă a blogosferei s-a născut dintr-o idee mai veche, materializată pentru un timp sub numele de Blogzone. Realizată de Daniel Todoran din Bucureşti, a devenit destul de repede cunoscută printre autorii de bloguri şi cei care surfează pe Internet în căutare de chestii inedite, ştiri, senzaţii tari şi intimităţi. Ideea a fost abandonată din motive pe care nu le discut aici. Cert e că merita continuată, astfel că trustul de presă Inform Media a preluat iniţiativa, sub numele de Blogreview, realizator fiind acelaşi Daniel Todoran, neobosit căutător de comori prin măruntaiele blogosferei.

Posibilele neajunsuri ale acestei reviste a blogurilor româneşti au fost eliminate din start, realizatorii propunându-şi să respecte cu stricteţe legea copyrightului (citatele din blogurile recenzate nu vor depăşi limita fixată prin lege, cu citarea sursei, scopul fiind evident unul exemplificativ).