A murit Don Quijote. Despre morţi, numai de bine. Cu toată stima pe care i-am purtat-o, cu Octavian Paler am avut mereu o problemă. Să fiu iertat dacă, scriind cu prilejul dispariţiei ilustrului eseist, voi fi ireverenţios – sau chiar iconoclast. Nu lipsa de respect mă determină să scriu.
Prin 1994, când a apărut cartea sa Don Quiote în Est, am scris un comentariu destul de necruţător, intitulat Virusul Don Quijote sau iluziile românului. Ce îi reproşam distinsului eseist? Pentru curioşi, reproduc câteva pasaje.
“Un idealist care afirmă că, pentru noi românii, donquijotismul este ultima salvare, ultima baricadă a zilelor noastre, riscă, într-adevăr să se facă de râs.”
(…)
“Fiind un idealist până în vârful unghiilor, un acrobat al iluziei, ridicolul nu i se pare un preţ prea mare pentru avantajul de a putea privi zbaterea lumii contemporane prin prisma propriilor fantasme şi obsesii, care-l aşează la adăpost în faţa primejdiilor atitudinilor conjuncturale. Încăpăţânându-se să ducă o luptă cu morile de vânt, donquijotul Octavian Paler îşi asumă, din start, perspectiva eşecului ca pe o terapeutică a neputinţei.”
(…)
“Căci Octavian Paler este, după cum singur recunoaşte, un disperat. Aşa cum sunt toţi cei care, văzându-şi speranţele înşelate, îşi îmbracă neputinţa în hainele disperării, ale unei isterii care le dă iluzia vitalităţii.”
(…)
“Inadaptatul încearcă mereu să-şi motiveze eşecul nu prin propria neputinţă, ci prin incapacitatea mediului de a-i oferi şansa adecvării. Tragedia lui Don Quijote nu este aceea că Dulcineea e de negăsit, fiind o pură iluzie; tragicul provine din faptul că Don Quijote însuşi e un personaj iluzoriu, situat într-un spaţiu fictiv.”
(…)
“Ideile despre viaţă cu care eseistul înlocuieşte viaţa însăşi sunt o artă a iluziei care ţine loc de arta de a trăi.”
(…)
“Paler este un exponent de vârf al celor care au vocaţia ratării, o ratare datorată nu atât neputinţei, cât orgoliului. În nemăsuratul orgoliu al intelectualului care refuză realitatea ce se îndărătniceşte să nu-l urmeze în fantasmele sale se îşi află originea întreaga filosofie a iluziei donquijoteşti, cea care crede, cu o tărie de neclintit, că e preferabil să trăieşti mediocru decât să ai iluzii mediocre.”
(…)
“Octavian Paler ar trebui vaccinat. Pentru el şi cei asemenea lui, ar trebui inventat un vaccin al libertăţii.”
(Eseul poate fi citit în întregime în cartea mea de publicistică Infernul nostru cel de toate zilele, apărută în 1998, la Editura Multiprint.)
Nu ştiu dacă aceste citate, scoase din context, reuşesc să redea cât de cât reproşurile pe care i le aduceam lui Paler. Dar mi-e greu în acest moment să sintetizez altfel, în doar câteva fraze, de ce am fost mereu împotriva lui – şi a celor ca el. Citindu-l şi apoi ascultându-l pe Paler în emisiuni televizate, am avut întotdeauna împresia că în înverşunarea cu care se aruncă asupra a tot ceea ce nu-i convine din realitatea înconjurătoare se ascunde de fapt un ins care nu ştie ce e libertatea. Un om care nu poate gândi liber tocmai fiincă e înlănţuit de propriile sale fantasme.
De ce mă războiam eu cu Paler? Motivul era unul singur: şi eu eram disperat. Dar în cu totul alt mod: lipsa de pragmatism a societăţii româneşti, care visează mereu cai verzi pe pereţi, a ziariştilor şi analiştilor, care mereu critică totul, fără să propună vreo soluţie care să şi poată fi pusă în practică, era cea care mă aducea în pragul disperării. Cu alte cuvinte, lipsa totală a unei atitudini pozitive, singura care e capabilă să urnească lucrurile din loc.
Este incredibil câtă energie pun unii în respingerea oricărei variante a realului care contravine propriei lor viziuni. Sunt convins că acesta e unul din motivele pentru care societatea românească se blochează mereu, dă rateuri, făcându-ne să batem pasul pe loc, cu mult în urma altor ţări. Blocajele noastre sunt pur mentale, neavând nimic de-a face cu realitatea. Suntem cu toţii în situaţia lui Don Quijote, tânjind după o Dulcinee născută din dorinţele noastre, care nu-şi află (şi nici nu are cum să-şi găsească) un corespondent în realitate. Şi tocmai din acest motiv nu reuşim să fim liberi, rămânând înlănţuiţi în propriile noastre iluzii. Aşa cum a fost şi Paler, un om deosebit, de altfel, pe care l-am admirat pentru forţa ideilor sale, dar pe care nu le-am putut aproba niciodată, fiindcă sunt idei care nu duc nicăieri. Decât poate spre un tărâm ideal, cu care – cu părere de rău o spun – nu prea avem ce face.
