De mai mult timp îmi sfarm capul cu această întrebare, dar răspuns nu găsit-am încă. În tot cazul, constat cu mirare, vizavi de propria mea persoană (nu ştiu alţii cum sunt…), că aştept de fiecare dată cu nerăbdare comentarii la postările mele. No, aici s-ar putea ascunde ceva…
O definiţie clasică a blogului susţine că este un soi de jurnal personal, unde autorul scrie tot felul de însemnări. Cam asta făcea şi Ion Creangă în Amintiri din copilărie, doar că nu era online. Practic, bloggerii clasici de acest tip îşi scriu şi ei memoriile, doar că le publică instantaneu. Cam asta ar fi deosebirea faţă de jurnalul în versiune analog, plus posibilitatea de a primi feedback în timp real.
Dar blogurile sunt de mai multe feluri. De cele mai multe ori, dacă sunt făcute de jurnalişti, aceştia le folosesc pentru a posta comentariile lor, sau chiar pentru a publica ştiri (de multe ori în premieră). Practic, în acest caz, avem de-a face cu un ziar electronic, realizat de o singură persoană. Un ziar personal, aşadar. Un bun exemplu ar fi blogul lui Andrei Bădin, unul dintre cei mai activi bloggeri români, care postează până la 10 ştiri şi comentarii pe zi. Alţii nu fac decât să-şi posteze online comentariile publicate în ziare (Bârlogul lui Cornel Nistorescu). Dar cei mai mulţi ziarişti le folosesc în ambele scopuri – atât însemnări personale, cât şi ştiri sau comentarii (blogul lui Cătălin Tolontan). În cazul tuturor acestora, putem vorbi de ziare de autor, realizate în diverse scopuri. Cei mai mulţi bloggeri de acest tip îşi dau numele (altfel ar fi lipsiţi de credibilitate), blogul lor purtând în titulatură semnătura lor de jurnalişti.
Însă marea masă a bloggerilor este alcătuită din anonimi. Postările lor sunt dintre cele mai diverse: însemnări personale, comentarii, poze, videouri – de cele mai multe ori un bric-a-brac fără sens, o harababură de debara. Iau la întâmplare de pe blogul Melixei (!) o postare, cu titlu de exemplu:
Ce facem azi?
Ce faceti voi? Ce facem azi?
19.mai.2007
Buna intrebare. Azi spre exemplu eu muncesc…se vede…NU?
Sper sa ajung si pe acasa, sa mananc ceva si sa vad un film bun…sa fac eu cine stie ce…sa ajung sa ma mai joc si pe PC…sa dorm…
in rest…silence…
Ce-i animă pe aceştia să-şi posteze elucubraţiile în văzul tuturor? Exhibiţionismul, exacerbarea propriului ego ar fi un răspuns prea simplist, deşi în multe cazuri despre asta e vorba. Dorinţa de comunicare, de autoexprimare – ei, da, asta sună mai bine (dacă nu e vorba de inşi care pur şi simplu doar fac pe deştepţii). Până la urmă, cred că e dorinţa de a fi prezent, de a te situa într-o agoră şi a spune ce ai de spus. Un Hyde Park al celor care îşi imaginează că au ceva de spus lumii – cu avantajul că pot primi răspuns pe loc.
Mai greu mi-e să înţeleg de ce citeşte lumea aceste elucubraţii ale anonimilor. De cele mai multe ori, nimic demn de luat în seamă – tâmpeniile la care te aştepţi de la indivizi oarecare, sau, în cel mai bun caz, câte o cugetare mai răsărită despre lume şi viaţă, sex, politică, fotbal şi – cam atât. Merită? Cu siguranţă nu, dar să nu-mi spună nimeni că în era Internetului nu se mai citeşte! Toată lumea citeşte în draci, doar că citeşte prostii…
Dincolo de toate acestea, important e că oamenii interacţionează. Internetul – şi, în cazul de faţă, blogul – asigură acel mecanism al comunicării cu cele şase componente ale sale pe care comunicarea prin scris, înainte de era Internetului, nu-l satisfăcea decât parţial: emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul, codul şi conexiunea inversă. În special ultima componentă este în cazul nostru deosebit de importantă: mesajul (postare pe blog) ajunge la receptor (vizitator) prin intermediul Internetului şi acesta poate reacţiona imediat, asigurând conexiunea inversă. Aici văd eu principalul punct de atracţie, atât pentru cei care emit mesaje (bloggeri), cât şi pentru cei care le receptează (internauţi). De unde şi succesul blogurilor, absolut epatant şi, aparent, inexplicabil.
Nu vreau să mai intru şi în alte amănunte, căci nu am pretenţia că am realizat o cercetare a fenomenului. Sunt, cu siguranţă, analize mai pertinente decât a mea pe net, dar nu am avut chef şi timp să le caut. Doar am constatat nevoia reală de feedback pe care o are aproape oricine, deci şi subsemnatul…
