Alexandru Seres

Florin Ardelean: Dogmă şi opinie (Istoria presei orădene: 1989-1995); Jurnalism şi tranziţie (Presa scrisă din Bihor: 1996-2000). Editura Universităţii din Oradea, 2007.

Sorţii au vrut ca Florin Ardelean, prozator orădean cu debut veşnic amânat, un adevărat campion al proiectelor editoriale ratate, să bată la porţile afirmării într-un mod cu totul neaşteptat. Ne aflăm în faţa unui caz poate singular, în plan local: debutul editorial al unui om de litere nu cu un produs beletristic, ci cu unul de istorie a presei. Ce poate fi mai prozaic? Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Florin Ardelean nu debutează cu o carte, ci cu două. Sunt cărţi gemene, care se constituie într-o primă istorie a presei scrise bihorene de după 1989, fiecare dintre ele tratând perioade distincte: „Dogmă şi opinie” e istoria presei orădene între 1989-1995, iar „Jurnalism şi tranziţie” prezintă perioada 1996-2000.
Autorul cărţilor a fost implicat personal în această istorie, ca ziarist, chiar de la începuturile ei, în 1990: mai întâi ca redactor-şef al săptămânalului Gazeta de vest, apoi ca redactor la Noua Gazetă de vest (în paralel cu funcţia de redactor al revistei de cultură Familia), după care au urmat cotidianul Vest şi, în cele din urmă, dezertarea din presa scrisă în televiziune, la TVS, unde este redactor-şef şi în prezent.

Ambiţia lui Florin Ardelean, de care vorbeam la început, aceea de a deveni prozator, s-a împlinit în parte, cu aceste cărţi. Avem de-a face, practic, cu două romane, aproape poliţiste, scrise într-un ritm alert. Cărţile au intrigă, suspans, în acţiunea lor fiind implicate personaje din cele mai diverse, dintre care unele comit chiar şi crime. Jurnalistice, desigur.
Florin Ardelean, acest Hercule Poirot orădean, investighează un caz care, la limită, nu ţine doar de criminalistică, ci ar putea fi considerat chiar unul clinic: presa bihoreană în primii ani de existenţă democratică postrevoluţionară. Autorul analizează patologia acestor ani, cu numeroase simptome maladive, care au produs la rândul lor adevărate psihoze în rândul cititorilor. Sunt trecute în revistă, cu numeroase exemple, derapajele libertăţii de expresie, amatorismul, bătăliile aprige pentru supremaţie, vinovăţiile, eşecurile - dar şi succesele.

Ştiinţă şi esprit de finesse

Rezultat al unei munci temeinice de investigare jurnalistico-judiciară, cele două cărţi sunt pasibile de a stârni patimi şi zgâria orgolii, în această lume a jurnaliştilor, în care profesioniştii coexistă cu veleitarii, iar onestitatea e de multe ori greu de deosebit de interesul meschin. Cărţile pe care le avem în faţă sunt departe de a trece sub tăcere aceste aspecte, uneori ruşinoase pentru o presă care îşi clamează menirea de a servi exclusiv interesele cititorilor. Este şi unul din meritele acestui adevărat roman-fluviu al presei bihorene, Florin Ardelean reuşind, cel mai adesea, să distingă între impostură şi profesionalism, între atitudinea onestă şi cea meschin-interesată, pe baza unor criterii ştiinţifice stricte, dublate de un esprit de finesse remarcabil.

Autorul urmează, într-un mod original, regula de bază a jurnalistului de tip anglo-saxon, conform căreia comentariul este liber, dar faptele sunt sacre. Partea de documentare a cărţilor sale este excepţională, faptele fiind prezentate cu o extraordinară acurateţe. Cele aproape 700 de pagini însumate, cu peste 2000 de note de subsol, reprezintă o muncă titanică. Avem de-a face cu o vastă cercetare, pentru realizarea căreia Florin Ardelean a avut de parcurs un material bibliografic enorm. Nu e puţin lucru să citeşti atâtea cotidiane şi săptămânale, apărute pe parcursul a 11 ani, într-unul din judeţele cele mai prolifice din ţară în privinţa produselor de presă: cu 143 de titluri, Bihorul se află pe locul 3, potrivit clasamentului presei locale şi regionale pentru perioada 1989-1999, alcătuit de Marian Petcu pe baza criteriului numărului de publicaţii apărute. Dacă însumăm doar paginile redacţionale ale ziarelor cercetate, fără cele de reclamă, ajungem la concluzia că autorul a avut de răsfoit nu mai puţin de 10.000 de pagini de ziar. Printre publicaţiile studiate se numără cotidianele Crişana, Jurnalul de dimineaţă, Jurnal bihorean, Vest şi Realitatea bihoreană, precum şi săptămânalele Gazeta de vest, Phoenix, Noua Gazetă de vest, Vest Magazin şi Bihoreanul.

Remarcabil este faptul că, deşi a fost implicat personal în istoria presei bihorene, Florin Ardelean reuşeşte un tur de forţă în privinţa obiectivării – şi aceasta chiar în pofida numeroaselor opinii exprimate. În mod evident, comentariile autorului sunt pe alocuri subiective, însă în privinţa faptelor cititorul avizat nu va reuşi să detecteze aproape nicio omisiune, nicio eludare a unor informaţii importante, care l-ar fi putut pune pe autor într-o lumină devaforabilă.
Desigur, cu privire la propriile odrasle, autorul este mai îngăduitor. Spre exemplu, trecând în revistă efemera existenţă a cotidianului Vest, al cărui redactor-şef a fost între anii 1998-2000, Florin Ardelean pare să vadă mai puţin lipsa de profesionalism, uneori catastrofică, a ziariştilor care au format redacţia acestui cotidian eşuat, care, cu propriile sale cuvinte, “a pornit la drum cu ambiţii nemăsurate”; el aruncă în schimb o mare parte din vina insucesului pe umerii patronului, care nu a fost capabil să susţină din punct de vedere economic cotidianul. De remarcat încă un fapt, peste care autorul trece cu destulă uşurinţă, dar care are cel puţin o valoare anecdotică, dacă nu simbolică pentru destinul ziarului: Vest este, probabil, singurul cotidian din lume care a apărut direct cu numărul doi, numărul unu fiind distribuit, din motive independente de redacţie, doar unui cerc extrem de restrâns de cititori.
Noua Gazetă de vest, o altă odraslă scumpă pentru autor, beneficiază de un spaţiu considerabil, săptămânalul care a avut un impact mai degrabă minor în viaţa urbei ocupând cam acelaşi spaţiu în economia cărţii ca şi oricare din cotidianele analizate, infinit mai prezente în viaţa bihorenilor, atât prin tiraje, cât şi prin influenţa asupra vieţii sociale şi politice a judeţului.

În privinţa ziarelor în care nu a fost implicat, Florin Ardelean adoptă o atitudine necruţătoare, de chirurg. El urmăreşte extrem de critic atât parcursul fostului organ al PCR, Crişana, care după revoluţie nu reuşeşte să se transforme într-un ziar cu adevărat independent, cât şi cel al noilor ziare, Jurnalul de dimineaţă sau Jurnal bihorean, care se luptă din greu pentru supremaţie pe piaţa presei orădene. Practic, primul volum al acestei istorii, “Dogmă şi opinie”, este dedicat în mare parte acestor trei cotidiane, dintre care Jurnalul de dimineaţă şi Jurnal bihorean sunt urmărite pe dificilul traseu parcurs de la amatorism la profesionalism, iar în cazul Crişanei sunt analizate cu un ochi extrem de vigilent disfuncţiile provocate de moştenirea grea a trecutului. În privinţa evoluţiei acestui din urmă cotidian, Ardelean remarcă două neajunsuri majore, care au determinat, în bună măsură, declinul său: faptul că era legat prin prea multe fire de vechile structuri şi, totodată, frâna pe care a constituit-o mentalitatea ziariştilor, în mare parte aceiaşi şi după Revoluţie, ei manifestând în libertate aceeaşi obedienţă faţă de stăpânii zilei pe care erau nevoiţi s-o arate în timpul dictaturii. În cazul Jurnalului de dimineaţă este remarcată şi subliniată în special alunecarea spre tabloid, spre presa de scandal, câtă vreme la Jurnal bihorean predomină, în ochii autorului, aspiraţia permanentă spre profesionalizare, spre atingerea unui statut de credibilitate şi seriozitate. Dar, desigur, nici acest din urmă ziar nu este iertat, Florin Ardelean detectând toate neajunsurile, toate crizele prin care a trecut Jurnal bihorean, subliniindu-i, pe bună dreptate, atât succesele, cât şi excesele.

A doua carte, „Jurnalism şi tranziţie”, care urmăreşte destinele presei bihorene până în anul 2000, e marcată tocmai de cuvântul din titlul ei: tranziţia. Ca şi societatea românească, presa bihoreană a celei de-a doua jumătăţi a deceniului nouă este traversată de crize de creştere, care provoacă derapaje şi, pe alocuri, eşuări. Alternanţa la putere din 1996 determină reacţii dintre cele mai diferite în presa locală - şi chiar repoziţionări pe piaţă. Scandalurile din sânul CDR, ultima mineriadă sau războiul din fosta Iugoslavie sunt tot atâtea teste pe care cotidianele le au de trecut, cu mai mult sau mai puţin succes. Noii veniţi în presă, Jurnalul de dimineaţă şi în special Jurnal bihorean se remarcă prin jurnalismul de investigaţie. A venit „Vremea marilor anchete de presă”, constată autorul, nesfiindu-se însă, în următorul capitol, să treacă în revistă şi patologiile acestui tip de jurnalism. Ca spre finalul cărţii, să remarce zorii unuia din cele mai importante fenomene care au schimbat radical modul în care se face presă în România: trustizarea.

Sare şi piper

Farmecul deosebit al acestor două cărţi, alături de evocarea foarte vie, plastică, a unor fapte de arme peste care s-a aşezat praful, este dat de comentariile care însoţesc lunga înşiruire de întâmplări. Inventivitatea lexicală a lui Florin Ardelean, imaginaţia sa verbală debordantă produc caracterizări memorabile, care dau forţă punctelor sale de vedere. Iată, ca singur exemplu, câteva fragmente din descrierea presei de elan, caracteristică primei perioade a anilor 90: „Presa de elan a acreditat jurnalistul-taumaturg, şamanul, predicatorul clarvăzător (…). Redacţia era o şcoală şi un templu, un amfiteatru şi un altar – o casă a miracolelor. Asemenea lui Moise, cel care şi-a condus poporul prin Pustie, spre Ţara Făgăduinţei, gazetarii noii libertăţi de expresie aveau misia de-a călăuzi neamul dinspre grozăviile Leviathanului spre Elizeul democraţiilor funcţionale (…). Editorialul a devenit chiar predica, iar prima pagină o continuare modernă a Pildelor biblice. Ziarul a acreditat jurnalismul, şi în România, ca fiind mitologia modernităţii, cea de-a cincea Evanghelie, dar una pe dos. (…) Noul evanghelist, ziaristul, nu căuta şi nu relata faptele unui alt Mântuitor, ci pe acelea sadice, frisonante, dat atât de bine vândute ale violatorului, tâlharului, asasinului, trădătorului. Păcatul îşi găsise în sfârşit exploratorul de geniu, confidentul din interes şi scenaristul insaţiabil.”

Chiar dacă numeroasele figuri de stil, năvalnice, debordând de expresivitate, încalcă adesea graniţele obiectivităţii, trebuie spus din capul locului că opiniile, cele mai multe foarte bine argumentate şi extrem de pertinente, pe care le exprimă autorul fac, până la urmă, sarea şi piperul cărţilor. Fără ele, nu numai că această istorie a presei bihorene, întinsă pe două volume, n-ar fi fost decât o înşiruire seacă de fapte, dar n-am mai fi avut după lectură decât o idee destul de vagă despre ce a însemnat presa acelor ani. Fără o valorizare a faptelor, orice istorie nu este decât un inventar scriptic.

Una din scăpările autorului mi se pare a fi lipsa unei definiri clare a “angajamentului” presei locale. Ziarelor li se reproşează în permanenţă partis-pris-urile, cel mai adesea de natură politică, fără însă a se sublinia în mod limpede diferenţa între ziarele care în care opiniile politice sunt exprimate în cadrul ştirilor, deformându-le sensul, şi cele care fac separaţia netă dintre ştire şi comentariu, străduindu-se să informeze corect. Băgându-le în aceeaşi oală şi trăgând concluzia generalizatoare că presa este angajată politic, autorul face greşeala de a confunda exprimarea liberă a opiniilor individuale ale ziariştilor cu poziţia programatică a ziarului. Nu e foarte clară distincţia între ziarele care manipulează cititorul, prezentând ştirile cu comentarii, gata mestecate (şi, foarte grav, omiţând în mod tendenţios acele ştiri care contrazic poziţia lor) şi acele ziare care prezintă ştirile cu obiectivitate, fără omiterea celor care nu convin opiniilor membrilor redacţiei. Tocmai din acest motiv, mai ales în privinţa primului volum, “Dogmă şi opinie”, mi s-ar fi părut importantă această distincţie, mai ales că ea ar fi departajat ziarele dogmatice, care sunt angajate ideologic, de cele în care exprimarea liberă a opiniilor este rezultatul firesc al exerciţiului democratic.

O altă greşeală, frecventă şi în presă, este generalizarea. Fără nuanţările, obligatorii, concluziile lucrării, exprimate extrem de tranşant, suferă de o sentenţiozitate pe-alocuri dăunătoare. Iată, spre exemplu, ce ne spune autorul, în concluziile sale despre anul 2000: “Presa nu mai are drept obiectiv informarea cititorului, ci realizarea unor jocuri câştigătoare, pe care le manevrează finanţatorii din media.” Ceea ce nu e doar inexact, dar şi nedrept faţă de ziariştii, indiferent de care parte a baricadei, care s-au străduit să-şi facă meseria cu onestitate chiar şi în condiţiile vitrege de la sfârşitul mileniului doi.

Florin Ardelean s-a confruntat cu o misiune imposibilă: realizarea unui tablou al presei bihorene din răstimpul a 11 ani, în care au avut loc atâtea întâmplări mediatice, au apărut atâtea personaje noi, cu nenumărate conflicte şi, uneori, deznodăminte dramatice, încât chiar şi cel mai versat prozator ar fi avut de întâmpinat greutăţi insurmontabile. Putem spune că, beneficiind de rezistenţa de hamal şi încăpăţânarea de catâr a lui Florin Ardelean, această misiune imposibilă a fost dusă la bun sfârşit, rezultând o analiză a presei bihorene post-revoluţionare deosebit de valoroasă, care cu greu ar putea fi depăşită – presupunând că s-ar mai găsi vreun inconştient care să purceadă la o asemenea întreprindere.

DESPRE CARTE
@ Prima istorie a presei locale - Jurnal bihorean, Bihor Online
@ Misiune imposibilă I şi II - Realitatea bihoreană
@ Prima istorie a presei bihorene - Crişana
@ Greieri şi păpădii - Blogul lui Octavian Blaga

PROZA LUI FLORIN ARDELEAN
@ Trei schiţe erotice - Revista Familia