IN MEMORIAM: Sergiu Vaida (1956-1997)

Se împlinesc 10 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Sergiu Vaida. În primăvara anului 1997 se întorsese la Oradea, după o şedere misterioasă în Valea Jiului, unde scria la o gazetă locală. A revenit în oraşul care-l consacrase ca poet – unul dintre cei mai tulburători ai anilor ’80-’90. S-a stins fulgerător, în vara aceluiaşi an, fără să lase în urma sa măcar o singură carte. Numeroasele sale manuscrise s-au risipit în cele patru vânturi. Moartea sa rămâne pentru mine un mister – ca şi, de-altfel, întreaga sa existenţă zbuciumată.
L-am cunoscut la cenaclul literar Iosif Vulcan, prin 1984. Era un personaj de-a dreptul fascinant, cu alură de prinţ indian. Am petrecut împreună multe ceasuri, discutând nopţi întregi despre literatură. De publicat în reviste aproape că nu putea fi vorba în acele vremuri, iar în ce priveşte cărţile, acestea erau mai mult un vis. Singurele noastre clipe de “glorie” literară erau lecturile de la cenaclu. Felul în care îşi recita Sergiu versurile producea o puternică impresie: te simţeai cuprins de vârtejul cuvintelor, care te purtau cu o forţă de nestăvilit, tălăzuind ca o mare zbuciumată. Îşi scria poemele în transă, strigând în creierul nopţii, electrizând întunericul din jur. Îl chinuia demonul – şi nu putea scăpa de strânsoarea lui grozavă decât aşternându-şi chinul pe hârtie.

Din păcate, după 1989, Sergiu a fost cuprins, ca mai toţi intelectualii orădeni, de febra publicisticii şi nu s-a mai preocupat de poezie. Am lucrat împreună cu el la Gazeta de vest, de la apariţia publicaţiei până aproape de momentul în care şi-a încheiat meteoricul parcurs, în 1992. Prins cu alte proiecte, nu am mai ştiut ce s-a întâmplat cu Sergiu. Pur şi simplu dispăruse. Când a reapărut în oraş, în 1997, lucram la Jurnal bihorean. A colaborat pentru un foarte scurt timp la ziar, apoi a dispărut din nou. În prima zi a lunii iulie, Marin Chelu ne-a dat vestea: Sergiu murise de comoţie cerebrală, la 40 de ani. Pe prima pagină a Jurnalului bihorean din 2 iulie am publicat poza sa, cu titlul: “S-a stins o voce a presei orădene”. Ultimul articol scris de Sergiu, o cronică a volumului de povestiri “Încăperea diacului” de amicul nostru comun, Horia Al. Căbuţi, a apărut în acelaşi număr. Prea puţini ştiau însă că se stinsese un mare poet.

A publicat foarte puţine poeme, prin reviste literare – câteva chiar în Familia orădeană. A scris enorm, însă mare parte a manuscriselor sale s-au pierdut. Deşi ideea de a-i publica postum poeziile a fost îmbrăţişată fără rezerve de cei care l-au cunoscut şi apreciat, acest proiect nu s-a materializat nici până azi. În semn de aducere aminte, reproduc aici unul dintre poemele acestui extraordinar poet, dispărut prematur.

Într-o lumină aurie

Dar ne-au căzut ochii în pământ cu sfială, ochi rece
de cristal dezlipindu-se de obiectele din jur după întunecare.
coborând cu treptele umbroase pe tălpi, venea ploaie
şi le vărsa peste acoperişuri, maşinile cădeau sacadat într-o pâlnie
de ceaţă şi ochii noştri ne sfârtecau trupul încet şi prin
acel loc m-ai văzut serrenisime

dar într-o noapte ne-am trezit cu câteva obiecte pe masă,
iată pocalul maiestuos fierbând într-o lumină aurie, iată
bastonul, iată ierburile fermecate infiltrându.-se prin pereţii
noştri într-o lumină aurie –
îţi vom trimite pe cineva să te îmblânzească. îţi vom trimite
frumoasa cu trup de tămâie lăsând în urma ei un nor de inscripţii
plouând încet peste pământul vostru şi obiectele
pline de sensuri pulverizându-se, albind casa secretă,
şi cu macheta ei de sus scufundându-te
Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale care vin până la fereastra ta, câinii
tăi de pază care nu lasă să se apropie nimic de tine că imediat
se aprinde un bec roşu ca o inimă străpunsă şi ţâşnesc şuvoaie
şi canale sofisticate şi închid toate uşile care vin până la tine
şi gâlgâie încet trupul şi se sparge ca un balon
în faţa Frumuseţii fierbând într-o lumină aurie.

Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale, nu se mai aude
nici un ciripit sau clopoţel trezind îngerul şi trupul lui mort
îl tot duci în spinare şi îl arăţi trecătorilor şi îi întrebi:
spuneţi-mi voi ştiţi pe cine duc în spinare de atâta timp
spuneţi-mi l-aţi văzut la mesele de aur
otrăvit şi căzând pe umerii mei şi eu unde îl duc, căci
cu trupul meu îl hrănesc şi voi spuneţi că el este
cocoaşa mea şi eu sunt dromaderul urcând sfios scările
Filosofului / poezia şi dumnezeu au murit îmi spune el /

Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale, venind până la fereastra ta şi risipindu-se
dar eu care am furat acest trup din trupul mamei mele
şi am fugit în lume şi m-am ascuns în câteva cuvinte
umbroase, ridicate brusc pe catalige deasupra oraşului
şi-n aerul tare al nopţii vine vertijul lor şi-mi spulberă casa.
cu un opaiţ umblă el prin nervii mei şi de-acolo curge
o răşină o plasmă o acuarelă care vă vizitează somnul

Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale
ierburi fluorescente infiltrându-se prin pereţii tăi ca o igrasie
şi chemându-te pe un alt drum pe care se văd acum câteva
coviltire înşirându-se şi fierbând molcom într-o lumină aurie

Dar mi-au căzut ochii în pământ şi-aşa am văzut: iar bulbii ochilor
ei ca nişte gheme desfăcute la masa de aur la care numai ei
tronează între atâtea costume scrobite, lampadare
şi o lumină aurie care îi ascunde, arată-te, chiorule, scoate globul
de care ne frecăm noi spinările când dormim şi arată-i lumina
aurie ce joacă pe faţa ta scufundată

(Tribuna, 3-9 martie 1994)