GUEST POST
by Lucian Cremeneanu
Vremurile în care angajaţii ieşeau la pensie după 40 de ani munciţi în acelaşi loc au apus. Continuitatea, care era o virtute pe vremuri, se mai găseşte acum doar la fixişti. Vârtejul de neoprit din jurul nostru vrea tot mai mult şi tot mai repede. Iar noi nu suntem atât de grozavi încât să facem abstracţie de sistem şi să ne guvernăm după propriile reguli.
Vi-l mai amintiţi pe bunicul? Răbdător, calm, relaxat şi sfătos, cu ţigara în colţul gurii, găsea întotdeauna rezolvarea unei probleme. Avea de partea lui cel mai bun aliat: timpul. Astăzi, timpul a intrat la apă şi ne strânge pe toţi.
Când se termină răbdarea, se duce naibii şi o bună parte din judecată. Poţi să crezi că o simplă înlocuire va rezolva integral problemele pe care le-ai tot ignorat, considerându-le minore. Dar problemele s-au adunat, au semnat protocoale, au făcut alianţe şi te aşteaptă la cotitură. Aici vine rezolvarea în stilul Becali sau Borcea: schimbarea antrenorului.
Diferenţa între a-ţi da demisia şi a fi demis este o problemă de suprafaţă, ce ţine doar de orgoliu personal. Demisia nu trebuie privită la modul isteric. Ea este doar un mod firesc de a spune „La revedere”. Ceea ce anormalizează demisia este reacţia părţilor şi a terţilor. Suspiciuni de comploturi, scenarită supra-realistă, neîncredere în versiuni, o mică paranoia. Toate acestea ne diagnostichează destul de exact. Şi ne ţin de urât în vâltoarea zilnică. Atât.
Cel mai important aspect al unei demisii este cel la care nu poate răspunde decât timpul: ce va fi după?
(24 martie 2008)
*
Citeşte toate articolele lui Lucian Cremeneanu pe site-ul său.
