Deşi prea tânăr ca s-o fi putut asculta la Europa Liberă, Dan a citit cărţile Monicăi Lovinescu şi a înţeles, post-factum, mesajul care-i fusese adresat, peste timp, şi lui.
Dan-Liviu Boeriu
Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. S-o facem zob. Să-i spargem dinţii, falca, braţele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Cu aceste directive l-a însărcinat Ceauşescu pe Pacepa, în anii 1970, cu trimitere directă la cea care nu-l lăsa pe dictator să doarmă liniştit noaptea, graţie intervenţiilor ei necruţătoare la microfonul Europei Libere. Monica Lovinescu se afla la Paris, într-o singurătate a exilului care, paradoxal, nu i-a ştirbit dorinţa de a-şi redeştepta poporul adormit sub vraja totalitarismului ceauşist.
Planul lui Ceauşescu a reuşit. Monica Lovinescu a fost bătută cu bestialitate în faţa casei ei din Paris. Atacatorii şi-au dus planul la bun sfârşit: Monica Lovinescu a intrat în spital, cu multiple traumatisme. Pentru o perioadă, vocea de la Europa Liberă nu s-a mai auzit. În momentul în care a revenit în faţa microfonului, ascultătorii au regăsit aceeaşi voce hotărâtă, nemiloasă, care spunea lucurilor pe nume cu o sinceritate care îngheţa sângele în vine politrucilor aflaţi în ţară.
În primăvara lui 2008, Monica Lovinescu, simbolul conştiinţei treze şi a demnităţii naţionale, s-a întors în ţară. Într-o urnă. Ultima perioadă a vieţii a surprins-o zbătându-se să tragă o linie de demarcaţie netă între memoria reală şi amintirile create doar pentru a-i face singurătatea suportabilă. Cea mai lucidă minte a exilului românesc a ajuns să-şi pună întrebări în legătură cu propriile-i întâmplări. Finalul vieţii ei i-a adus întâlniri cu imaginea mamei, Ecaterina Bălăcioiu, care la 71 de ani fusese arestată de comunişti, lăsată să moară în închisoare şi apoi aruncată într-o groapă comună, al cărei loc nu se cunoaşte cu exactitate nici astăzi. “Această dragoste care ne leagă”, cartea Doinei Jela despre puterea sentimentului dintre mamă şi fiică, vorbeşte despre hotărârea Ecaterinei Bălăcioiu de a nu-şi trăda fiica, chiar cu riscul propriei vieţi. Distinsa profesoară de franceză, mamă a disidentei Lovinescu, şi-a găsit sfârşitul printre bestiile comuniste, mai interesate de punerea ordinelor imbecile în aplicare, decât de viaţa unui om complet nevinovat. Ecaterina Bălăcioiu a plătit cu propria viaţă “nesăbuinţa” fiicei de a încerca, cu vocea ei, să-şi salveze poporul de la mutilare.
Nimeni nu mai e interesat, azi, de ceea ce a făcut Monica Lovinescu pentru români. Nimeni nu ştie că naţionalismul practicat de ea şi de Virgil Ierunca reprezintă aşezarea în estetic a unui sentiment care, în România de azi, e trâmbiţat vulgar şi ostentativ în ziare porcoase şi la mese unde se mănâncă până la îndobitocire. Nimeni nu mai pare să aprecieze lupta solitară, sentimentul neexhibat ţopeşte, dorinţa de a schimba lumea cu ajutorul vorbelor. Monica Lovinescu a refuzat să se întoarcă în ţară după 1990, nevenindu-i să creadă, asemenea lui Ţuţea, că vorbise în van atâţia ani: puterea fusese confiscată de animale urâte, iar casa tatălui ei, pe care a primit-o înapoi abia de curând, era locuită de unul din foştii torţionari zeloşi ai regimului Ceauşescu. Ironie a sorţii? Neputinţa unei societăţi cretine? Refuzul masochist al naţiei de a se vindeca? Monica Lovinescu nu a găsit, nici azi, răspunsul.
Prin cărţile ei, Monica Lovinescu mi-a dat câteva lecţii importante: de la ea am învăţat că ideologia comunistă e o ipocrizie istorică, pentru că-şi doreşte să instituie o ordine rigidă acolo unde ea, în mod natural, nu există. Tot de la ea am învăţat că tăcerea memoriei este cel mai nesăbuit lucru pentru o societate aflată în convalescenţă. Că nu poţi merge mai departe câtă vreme n-ai închis definitiv ultimul capitol din cartea de istorie.
Monica Lovinescu a închis ultimul capitol al vieţii ei. O viaţă petrecută printre gânduri senine, enervări brutale, disperarea de a vedea că ţara ta îşi ratează cu voioşie destinul. La final, ea s-a întors acolo unde a vrut să fie dintotdeauna: într-un tărâm mai bun, în care să nu întâlnească deprimanta mizerie postdecembristă, ci căldura niciodată uitată a trupului mamei.
*
Citeşte articolele lui Dan-LIviu Boeriu pe blogul său: Cu cărţile pe faţă
