GUEST POST. Viaţa muzicală a Oradiei, săracă în evenimente, prilej de tristeţe pentru Lucian Cremeneanu, care a avut o experienţă nefericită dorind să-i asculte pe Semnal M la Blue Monday.
Lucian Cremeneanu
E pentru prima dată în viaţa mea când plec de la un concert înainte să se termine. Pe scenă e o formaţie pe care n-am mai văzut-o live din 1995, de care îmi era tare dor şi care îmi place mult – Semnal M. Cei trei cântă excelent, sunetul este clar şi cinstit, melodiile îmi provoacă frumoase aduceri aminte şi, totuşi, eu plec acasă la jumătatea concertului. De ce?
Plec din cauză că asist la un concert în care scena şi publicul sunt două entităţi atât de diferite, de parcă s-ar fi întâlnit întâmplător în tren şi trebuie să se suporte până la destinaţie. Foarte puţini dintre cei aflaţi în Blue Monday vineri seara ştiau că urmează să cânte Semnal M. Eu însămi am aflat întâmplător de la un prieten, cu doar câteva ore înainte de concert. Lipsa unei minime promovări a concertului denotă o lipsă totală de respect faţă de Semnal M, faţă de oamenii care ar fi vrut să-i vadă şi, în ultimă instanţă, faţă de cei care erau în club şi nu aveau chef de Semnal M.
Ca să mă înţelegeţi mai bine, lucrurile stăteau aşa: pe scenă, una dintre formaţiile de legendă ale muzicii româneşti, Semnal M, cânta exemplar în formulă de 3. În sală, lumea vocifera cu spor, fără să fie interesată deloc de cântare. Melodii ca „Spune-mi cine eşti”, „Drumul în doi” şi “O roată de foc” erau doar piedici în calea discuţiilor dintre meseni. Nici vorbă de cântat în cor sau aplauze fierbinţi. Imaginea unui ins bine făcut, cu lanţ gros la gât, stând în faţa scenei, dar cu spatele, încă mă bântuie. Ea ilustrează perfect tragedia serii.
Nici cei din sală, nici cei de pe scenă nu sunt de vină pentru nefericita întâlnire. De vină este doar modul aproape inexistent în care a fost promovat acest eveniment. Nu poţi să pui un afiş pe uşa clubului şi să consideri treaba făcută, pentru ca mai apoi să dai vina pe dezinteresul publicului. Rolul organizatorului unui concert nu se rezumă doar la aducerea artiştilor. Tot el trebuie să aducă şi publicul potrivit. Nu e greu, mai ales când toată presa locală te sprijină.
Mergând abătut spre ieşire dau nas în nas cu Dutka Andras, patronul clubului Blue Monday, care tocmai venea la serviciu. „Pleci?” mă întreabă. „Da” îi răspund, sperând că va risca întrebarea „De ce?”. Dar nu o face. Totuşi îi spun că am aflat cu totul întâmplător de concert. „Dacă îl promovam, nu-mi veneau nici atâţia” îmi răspunde. După o astfel de replică nu pot să trag decât două concluzii: că Semnal M nu e o trupă care să aducă public şi că cei care au dat totuşi 10 lei pe bilet sunt nişte fraieri.
Sunt trist din cauză că n-am putut să mă bucur de reîntâlnirea cu vocea excelentă a lui Ştefan Boldijar şi nici pentru că descopeream un chitarist tânăr excepţional în persoana lui Florin Ştefan. Iar pentru ca tristeţea mea să fie deplină, realizez că tocmai azi se împlinesc 9 ani de când a coborât definitiv de pe scenă Iuliu Merca, membru fondator al grupului şi unul dintre cele mai mari suflete de muzică pe care le-am cunoscut. O comemorare mai tristă nici că se putea. „Mersi”, Andras.
Rahat! Nu ştiai că Blue Monday e un fel de Escape sau Heat Club? O dată am fost acolo. Nu mai vreau să revin pururi.
Asa m-am simtit si eu la Nightlosers, Iris si altele. E de-a dreptul tragic ca astfel de trupe sunt tratate in felul acesta. As fi venit la Semnal M daca stiam de concert.