GUEST POST. Fraţilor, Adrian are dreptate: asta ne aşteaptă!
Adrian Gagiu
Într-o epocă a cool-ului, cultura şi inteligenţa sunt sechele impopulare, care te plasează automat în categoria de tocilar, depăşit, comunist etc. Într-o formă sau alta, tonul se dă de peste ocean, din patria democraţiei, spre care salivăm fără să ne întrebăm prin ce eforturi a ajuns aşa. Sondajele de opinie gata fabricată zic că tinerii americani sunt tot mai puţin interesaţi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, ci se ocupă mai mult de zona mondenă şi a jocurilor pe calculator, adică de fiţe şi lumi imaginare unde şi ultimul bou poate fi un şmecher sau un Lord Of Warcraft.
Cu sondajele astea, treaba e cine le comandă şi dă banii, adică în ce scop se fac. America face pe proasta, iar noi ne simţim bine, rupţi în fund, dar cu manele: vor ei să domine lumea, da-s proşti, dom’le, nu ca noi. Cică o treime din tinerii din SUA nu pot indica New York-ul sau Irakul pe hartă şi nu ştiu nimic despre Războiul de Secesiune. Au note foarte slabe la matematici, iar 35% dintre americani cred că voturile pentru concursul TV „American Idol” au tot atâta importanţă ca şi alegerile pentru Casa Albă (aici s-ar putea să nu fie chiar aşa de departe de adevăr).
Studiile arată că doi din cinci elevi americani nu pot să citească fluent un text, iar aproape o treime din tineri abandonează şcoala. În clasamentul pe naţiuni privind învăţământul superior, SUA sunt abia pe locul al 16-lea. Cică anul trecut, 44 % dintre americani n-au citit nici o carte, deşi e ţara progresului tehnologic, a universităţilor de elită şi a celor mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel. De la aceste vârfuri la masele care se închină la Oprah sau Justin Timberlake, distanţa e colosală. Dorinţa de a şti şi de a învăţa nu mai e la modă, spun sociologii americani, în America e un cult al prostiei, tehnologia menită să ne lărgească orizontul şi să ne îmbunătăţească bagajul de cunoştinţe are exact efectul invers.
Veniţi la noi, fraţilor de pe malul celălalt, să vedeţi binefacerile progresului şi vastitatea cunoştinţelor omului de pe stradă, francofon şi educat pe când se mai făcea carte sau acum, când nu mai e cenzură. Întrebaţi-l câte judeţe are România, ce implică integrarea ei în UE, cine e preşedinte, ce carte i-a plăcut cel mai mult, de ce există anotimpuri sau sărăcie. Uitaţi-vă la bâlciul anual numit bacalaureat, unde mai toţi copiază şi dau şpăgi. Uitaţi-vă pe străzi cum trece cocalarul cu maşina tunată din care bubuie manelele ca să-l vadă toţi fraierii, sau cum aruncăm gunoaie peste tot, nepăsători şi indignaţi: de ce nu face statul nimic, dom’le?
Moment publicitar. Celor care mai speră le recomand cu toată căldura filmul satiric „Idiocraţie” („Idiocracy”), de Mike Judge, creatorul, printre altele, al lui Beavis şi Butthead, chintesenţa adolescentului contemporan cretin. Filmul e o ucronie despre un viitor în care proştii (sau nesimţiţii, e totuna) ajung să se înmulţească mai mult decât cei educaţi şi cu bun simţ până îi elimină, iar societatea devine o caricatură monstruos de tragicomică a tendinţelor actuale de consumism, corporatism, birocraţie, înregimentare, incultură, divertisment abrutizant şi manipulare. Şi nu vă iluzionaţi că noi o să scăpăm fiindcă suntem cu o sută de ani în urmă. Diferenţa e că la noi e mai pe faţă.
*
Citeşte comentariile lui Adrian Gagiu pe blogul său: PĂREREA MEA
Un text la fel de bun ca si cel al lui A. Gagiu, scris de un amic, la vremea lui, Radu Iliescu:
Imaginaţi-vă o lume în care oamenii stau lipiţi de televizor ca să vadă emisiuni tembele, în care prostia nu mai este excepţia, ci norma, în care sexul, sub toate formele lui, e preocuparea numărul 1 a tuturor, în care preşedintele statului e o fostă vedetă a show-biz-ului, în care reclama este internalizată până într-acolo încât furnizează material intelectual… Da, aveţi dreptate, fireşte că vorbim despre America, dar nu de cea actuală, ci de aceea imaginată de regizorul Mike Judge în pelicula Idiocracy.
Teoria faimosuuil punct al lui Elias Canetti poate fi enunţat în felul următor: “Undeva, în urmă cu câteva secole, nu prea multe, civilizaţia noastră a ieşit de sub presiunea obiectivă a Istoriei, începând să fabrice evenimente aşa cum fabricăm oale şi topoare. Ingineria istorică este marea noastră evadare şi marea noastră nefericire: suntem capabili de orice dar nu ne aflăm nicăieri, într-o halucinaţie colectivă pe care o creăm şi care ne terorizează.” De aici, Baudrillard dezvolta scenariul apocalipsei la ralenti, un fel de sfârşit al lumii cleios şi indefinit, care-şi oferă luxul duratei nesfârşite tocmai pentru că sensul ei, Timpul, a dispărut cu desăvârşire.
Ei bine, scenariul lui Judge este o astfel de apocalipsă moale şi scârboasă, care în mod paradoxal sfârşeşte bine, deşi porneşte foarte prost. Ideea de bază pe care o enunţă în primele minute este aceea că în societatea noastră inteligenţii refuză să se mai înmulţească, în vreme ce idioţii plodesc în neştire. Din păcate, cei prezentaţi pe post de inteligenţi sunt doi debili, e drept, dotaţi cu IQ-uri lătăreţe, o pereche jalnică al cărei mascul moare în primele minute ale filmului pentru că l-a lăsat inima într-o şedinţă de masturbare, femela ocupând încă vreo câteva secunde prim-planul pentru a-şi enunţa disponibilitatea de a face un copil, în ciuda vârstei înaintate, graţie ovulelor criogenate prin sertarele unei bănci de organe. Ei, asta e o prostie de intensă circulaţie în epoca noastră: echivalarea coeficientului de inteligenţă cu inteligenţa însăşi, de ca şi cum n-ar exista şi inteligenţi penibili, a căror disponibilitate (adică IQ) n-ar fi fost îndreptată aiurea, înspre prostii colosale. Să ne amintim de declaraţia lui Oppenheimer, creatorul bombei atomice (din acelaşi colectiv cu Einstein), care post-Hiroshima declară: “Într-un anume sens, noi, oamenii de ştiinţă, am făcut un mare păcat.” Pai bine, măi boule, înainte de a te înhăma la cercetarea aia cretină, ce credeai că vei obţine, noi soiuri de roşii rezistente la condiţiile Saharei? Idolul “inteligenţilor” din vremurile noastre, Einstein, este complice la moartea a 450.000 de oameni, chestie care numai deşteaptă nu este. Ar trebui să ne intre în cap că există metode să te pierzi şi cu un IQ de invidiat, deşi e unul din cele mai mari daruri pe care ţi le poate face Dumnezeu…
O altă chestie destul de proastă din Idiocracy este proiectarea tâmpeniei postmoderne (americăneşti, dar lasă că nici Europa nu e departe!) undeva prin 2500 e.n. Trebuie să fii de un optimism care frizează… idioţenia ca să crezi că e nevoie de 500 de ani ca societatea noastră să degenereze în halul în care ni-l prezintă Mike Judge. Ronald Reagan a fost primul preşedinte american care a jucat acest rol după o carieră actoricească. De aici, cât de departe ar fi un preşedinte care să se fi ilustrat în prealabil ca pornostar şi campion de wrestling, trecând prin IQ-ul 86 al lui Bush? Deja americanii au din plin emisiuni tâmpite şi pline cu violenţă, cât mai este până un show intitulat “Ow! My balls!”? Engleza vorbită de cei mai mulţi dintre ei este un idiom redus la câteva sute de cuvinte şi alte zeci de interjecţii, adică exact ce ne prezintă Idiocracy, în gura avocaţilor, e drept…
Ultimul lucru neinspirat din filmul ăsta bun este tendinţa de a prezenta într-o atmosferă comică dezastrul unei civilizaţii în care oamenii iau de bună reclama unei multinaţionale care propune înlocuirea apei din irigaţii cu Coca-Cola (hai c-am glumit, e de fapt un fel de gelatină verde care “conţine electroliţi” – o să auziţi asta cam de 20 de ori în tot filmul, repetat de toţi membrii guvernului american mondial), sau tendinţa automată pe care o au personajele de a se gândi la relaţii sexuale imediat ce o femeie se apropie de un bărbat la mai puţin de 70 de centimetri…
Dar undeva este şi o veste bună: într-o organizare socială hipertehnologizată, în care statul a depăşit demult toate inhibiţiile pe care le avea să interfereze adânc în viaţa individului, dobitocii a căror meserie este să se servească de aparatura respectivă sunt atât de bovinizaţi încât este suficient să spui că ai făcut puşcărie ca să ieşi din închisoare la câteva minute de la intrarea sub acoperişul ei. Vectorul automatizării a pierdut demult legătura cu vectorul participării celulelor cenuşii, idee ilustrată şi de atmosfera dintr-un spital în care asistenta stă cu maxilarul inferior spânzurat sub nişte ochi păstoşi, încercând cu dificultate să facă legătura dintre pacientul din faţa ei şi o mulţime de butoane, e drept, foarte sugestive, iar doctorul e un fel de rapper care diagnostichează cu dezinvoltură: “You’re fucked!”
În rest, parafrazându-l pe Alfred de Musset, secolul acela nu e un moment bun…