Manelele intelectualilor

GUEST POST. În sfârşit cineva care ştie ce vorbeşte…

Adrian Gagiu

Bregovic e cel mai mare nume muzical (din zona mai pop) care a avut onoarea să cânte la Oradea în deceniile recente. Uriah Heep, Alphaville sau dubioşii Boney M nu se pun, că au ajuns aici cu o întârziere şi mai mare, de vreo 20-30 de ani faţă de momentele lor de glorie (deşi moda asta e un fenomen tâmpit, că doar nu se schimbă trecutul astfel încât ceea ce a fost bun să nu mai fie bun).

Marele eveniment de la Oradea nu e menţionat pe site-ul lui Bregovic în agenda turneului său. Accesul la concert a fost moca, iar Bregovic a cântat în aer liber, într-un aer foarte rece şi umed, acompaniat de varianta economică a grupului său The Wedding and Funeral Band. Occidentalii şi elevaţii orădeni au savurat din plin, cu dănţuială şi chirăituri, balcanismele prin care Bregovic s-a făcut remarcat de mult, când erau noi şi în vogă tragicomediile groteşti, cu ţigani sau fără, ale lui Kusturica. Pitorescul lor, cvasi-exotic pentru plictisiţii occidentali, s-a potrivit cu lumea sonoră eclectică („world music”, „fusion”, nu contează) pe care a compilat-o Bregovic dintr-un spaţiu el însuşi compozit şi cu multiple influenţe: Iugoslavia, Balcanii în general.

Adică o parte consistentă a vechiului Imperiu Otoman. Fiindcă influenţa cea mai importantă asupra muzicii din Balcani n-au avut-o ţiganii, care în general se adaptează mai mult sau mai puţin la mediul muzical în care ajung şi a căror muzică autentică e destul de diferită de Bregovic şi alţii ca el, ci turcii, care au ocupat Balcanii sute de ani. Influenţa turcească e evidentă în muzica grecească, sârbească şi, într-o măsură mai mică, bulgărească şi românească: în gamele folosite, în melodii, în ritmuri, în ornamentaţie. Muzica autentică şi veche din sud-estul Europei e de o cu totul altă factură (de ex. Grigore Leşe sau formidabilele ansambluri vocale bulgăreşti), de asemenea muzica de petrecere de calitate (gen Gabi Luncă sau Fărâmiţă Lambru).

Urmaşii muzicali ai turciţilor,  grosiera muzică de petrecere bănăţeană provenită pe vremea comunismului din cea sârbească (şi care a născut stupidul „etno” de azi), cvasi-clandestina formaţie Azur şi alţi kitsch-oşi care cântau pe la nunţi, dar li se scoteau deja discuri, precum şi aşa-zisele manele ce proliferează azi, promovate de mass-media şi case de producţie de la nivelul de lăutari la cel de superstaruri exclusive, nu sunt muzică ţigănească, după cum se oripilează pretinşi elitişti, ci parţial turcească. De la un cunoscător de talia lui Johnny Răducanu am afla că la origine, cu sute de ani în urmă (şi până în tinereţea lui interbelică brăileană), maneaua era un gen de muzică instrumentală turcească.

Dar manelele sunt „câh”, Bregovic e cool, că aşa a decretat nu ştiu cine, iar snobii atât aşteaptă. Sigur că el n-are nici o vină, profită de acest curent, cântă, se simte bine pe scenă (ceea ce e destul de rar la alţii), inclusiv în kitsch şi cu veşnicele lui tube groteşti, şi produce în general aceleaşi muzici pentru beţie, destul de asemănătoare melodic şi armonic cu manelele. Aşa că să nu vă mai aud, culţilor şi rafinaţilor care vă extaziaţi la Bregovic şi alţi turciţi, cu balcanismele, miticii şi Ardealul occidental şi civilizat. De altfel, şi în cluburile orădene se pun manele.