GUEST POST. Nu e prima oară că bucureştenii vin la Oradea cu un spectacol prost, crezând că provincialii de noi înghiţim orice. Şi nu e prima oară că primesc o cronică defavorabilă, în ciuda faptului că pe scenă evoluează Maia Morgenstern. Cu părerea lui Lulu şi Caragiale ar fi de acord.
Caragiale nu se plictiseşte deloc în mormânt. Stă pe spate şi râde de noi în fiecare secundă, cu genialitatea sa enervantă. Considerat român de frunte tocmai de personajele de care făcea mişto, a scos în evidenţă tot ce e mai burlesc, mai vulgar şi mai viciat în noi. Faptul că scrierile sale sunt actuale şi astăzi este, pentru autor, un succes personal şi o continuă reconfirmare. Pentru noi însă, actualitatea personajelor şi a situaţiilor este o notă atât de proastă, încât, de ciudă, ar trebui să-l interzicem în şcoli.
Când Caragiale urcă pe scenă, situaţia devine şi mai periculoasă. Oamenii de teatru sunt în febra remixurilor şi actualizează la greu tot ce prind. Se ia personajul, se târăşte de urechi pe scenă şi se aduce în zilele noastre. Sigur, hainele se vor murdări, omul va urla şi va sudui, dar tocmai asta ne trebuie. „Asta vrea publicul” devine pretextul artistic pentru orice porcărie a unui teatru din Capitală, care umple o sală de provincie cu umor de oteve şi Vacanţa Mare.
Maia Morgenstern a jucat foarte bine un rol scris prost, special pentru mahala. A dat din cur, ne-a arătat chiloţii, a dezvoltat trei personalităţi concomitent şi a reuşit să fie enervantă. Aşa cerea rolul. Noi, fără pungoiul de popcorn în braţe, deci cu mâinile libere, am aplaudat-o. Gyuri Pascu a cules jumătate dintre aplauzele spectacolului încă de la primii paşi pe scenă. Apoi a făcut partitură de Divertis şi a cântat hip-hop. Iar am râs. Ceilalţi de pe scenă au vorbit urât unii cu alţii, au urlat isteric şi s-au ameninţat cu lopata şi pistolul, până am înţeles din ce pricină erau nervoşi: din cauză că aşa cerea rolul. Şi din cauză că aşa-i românul.
La sfârşit am aplaudat în picioare doar pentru că mă îndreptam spre ieşire, încercând să uit un spectacol care m-a agresat de la un cap la altul. În drum spre vinul izbăvitor de după, cel care avea să-mi salveze seara, m-am gândit că piesele lui Caragiale trebuie îndulcite, nu încărcate artistic cu prostie, răutate şi agresivitate de personaj. Suntem şi aşa plini de ură. E un stil în care nu mă regăsesc deloc. Agresivitatea se dă la liber pe stradă, la semafor, la TV. Agresivitate se găseşte din plin pe stadion, în magazin, şi în tramvai. Dar, pentru numele lui Caragiale, vă implor daţi-o jos de pe scenă!


Bravo, Lulu! Mă pregăteam să scriu ceva similar, dar mi-ai luat-o înainte şi nu-mi pare rău. Am făcut nesăbuinţa să merg şi eu la piesa asta de teatru. Pe cât de entuziasmat am fost la început, pe atât de dezamăgit am fost după, şi nu numai pentru că, pur şi simplu, asistasem la poate cea ma vulgară punere în scenă a vreunei piese de Caragiale, ci şi pentru că m-a uimit (scuze dacă sunt dur) prostia colosală a spectatorilor. Să aplauzi ca o maimuţă în călduri când pe scenă e surprinsă mimarea stângace a unui act sexual între doi bărbaţi (când Ipingesu îl ajută pe Dumitrache să iasă pe geam) ori când umorul discret al limbajului e înlocuit cu datul din buci şi cu trimiteri lubrice, demne de nişte măcelari turmentaţi, mi se par cele mai străvezii dovezi ale provincialismului cultural în care ne zbatem. Ce şi-o fi zis Bucureştiul? Oradea? Merge şi aşa, bă…
M-am cam săturat ca acest “centru” să trimită în ţară numai piese de 3 lei, ademenindu-i pe spectatori numai prin intermediul numelor mari care apar pe afiş. Ce să-i faci… Deocamdată, snobismul bate înţelegerea. Maia Morgenstern, fără îndoială talentată, şi-a trivializat personajul până la a-l face nedigerabil. Piesa a fost de un uluitor prost-gust. Ca să nu mai vorbesc de acustica proastă a sălii, care făcea ca pasaje întregi să fie ininteligibile. Pe scurt, un fiasco.
Mi-a plăcut, în schimb, la nebunie rolul pe care l-a făcut Medeea Marinescu (Spiridon).
Îţi mulţumesc cu amărăciune. Am avut impresia că asist la o piesă de teatru care nu e făcută pentru publicul de teatru. Şi atunci, pentru cine era făcută? Şi ce căutam eu acolo?