Palade

GUEST POST. Adrian pune punctul pe i: moartea lui George Emil Palade, singurul român care a luat Nobelul, a trecut aproape neobservată.

Adrian Gagiu

http://adriangagiu.romblog.ro/

De curând au murit marii actori Ştefan Iordache şi Paul Newman. Emoţie, ştiri, reportaje, rememorări, vorbe, dări cu părerea etc. Apoi a murit George Emil Palade. Nu Cornel Palade, căruia îi dorim sănătate şi umor, ci singurul român laureat al Premiului Nobel (în 1974). Mă rog, român stabilit în SUA din 1946 şi căsătorit cu fiica lui Malaxa, ceea ce-l făcea de două ori antipatic pentru regimul comunist. Dar acum, în afară de anunţul decesului său, nici o reacţie. 
Băăă, e Premiul Nobel! Singurul de-al nostru! Eh, ce contează… La ce echipe a jucat Palade ăsta? Câte milioane de euroi a făcut?

Uite, omul ăsta putea să ne fie un model. Nu numai pentru că şi-a văzut de ştiinţă, nu de carieră (aviz impostorilor, se ştiu ei), ci pentru ţinuta şi ştaiful intelectualului de modă veche pe care chiar şi subsemnatul l-a mai apucat prin unele ecouri ce mai supravieţuiau în uniformizarea comunistă. Evident, nu l-am cunoscut pe profesorul Palade, dar i-am cunoscut pe discipolii lui, de exemplu pe soţii Nicolae şi Maya Simionescu, care conduceau Institutul de Biologie Celulară de lângă Facultatea de Biologie din Bucureşti pe timpul studenţiei mele, în anii din jurul aşa-zisei Revoluţii. Sau pe profesorul Nicolae Cajal, la ale cărui cursuri de microbiologie asistam, îmbiat de prieteni de la Medicină fascinaţi şi ei de spontaneitatea şi echilibrul discursului bătrânului profesor. Sau pe profesoara mea de microbiologie, Victoria Herlea. Sau pe profesorul Doru Georg Mărgineanu, de biofizică, primul meu îndrumător la lucrarea de licenţă (primul, fiindcă între timp a fugit în Belgia). Sau pe colaboratorii lui de la Institutul de Ştiinţe Biologice, pe mâna cărora am intrat apoi (cercetătorii Horia Vais şi Constanţa Rucăreanu). Sau pe profesorul Nicolae Toma, de citologie vegetală, om suspicios şi sarcastic, de altfel, dar fascinant şi, cred, unic ca dascăl fiindcă în cursul lui nu dădea concluzii mură-n gură pentru memorie, ci înşira rezultate experimentale şi ipoteze ale diferiţilor cercetători, replicând stimulator că poate noi vom fi aceia care vom stabili versiunea reală. Ce vremuri…

Pe scurt, ideea e că aceşti oameni şi alţii ca ei, deşi nu erau toţi din aceeaşi generaţie, aveau ceva în comun. Prestanţa naturală, neostentativă, pe care ţi-o dă inteligenţa folosită pentru aflarea adevărului. Asta i-a făcut respectaţi şi apreciaţi inclusiv de studenţi, deşi erau severi, dar nu cu aroganţa şi sadismul unor profesori comunistoizi mai mult sau mai puţin ridicoli care dădeau din gură şi stresau lumea, fiindcă ţinuta nu se învaţă la şedinţele de partid. Iar azi tembelizarea nu mai e doar politică, ci şi prin carierism inclusiv academic, prin economia mai mult sau mai puţin subterană, prin divertismentul subuman şi mai numiţi şi voi în continuare altele. Cât se investeşte acum la noi în cercetare? Nu numai bani, ci şi interes şi respect?

Noapte bună, domnule profesor.