Alexandru Seres

Poetul orădean Mihai Vieru îşi lansează duminică, 30 noiembrie, noul său volum de poezii, intitulat “ShiNoBi”, apărut la Editura Brumar. Lansarea are loc la Librăria Gutenberg, de la ora 19:00.

Inedit e faptul că poeziile lui Mihai Vieru sunt tipărite într-un format neconvenţional. Nu avem de-a face cu o carte obişnuită, ci cu un pliant, o adevărată hartă pe care poezia se desfăşoară în geografia sa proprie.

GUEST POST by Adrian Gagiu

Vă uitaţi la emisiuni electorale? Bun, atunci putem vorbi despre ceva util: de luni a început mirobolanta campanie naţională de vaccinare a celor 110.000 de fetiţe de clasa a patra contra cancerului de col uterin, care e produs de virusul papiloma uman (HPV). Dar ştim despre ce e vorba, ne-a informat cineva? Cum în presa noastră mişună superficialii şi şpăgarii (hai, săriţi, să vedem cine se simte), s-a zis că vaccinul e obligatoriu. Fals, vedeţi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1612 din 2008, referitor la acest vaccin: „Refuzul de a efectua vaccinarea se face prin declaraţie scrisă a părinţilor copilului.”

Citeşte continuarea aici

GUEST POST by Lucian Cremeneanu 

Am aflat de concertul Kumm din Oradea de pe messenger, din statusul unui amic muzician (multumesc, Mr. Hulban). Ca de obicei, clubul unde s-a produs cântarea a considerat că un simplu afiş pus pe geam este suficient. N-a fost. A treia mea întâlnire cu grupul Kumm în ultimele opt luni a fost cu totul altfel. Prima s-a produs în martie, la Timişoara, în clubul Bunker, arhiplin de oameni care ştiau piesele trupei. A doua a avut loc la Vama Veche, pe o terasă umplută de oameni adunaţi din toată ţara. Sold-out, cum le place organizatorilor să spună, în condiţiile în care în staţiune se mai cânta simultan (şi gratis) în vreo patru locuri.

Continuarea pe http://www.cremeneanu.ro/scrieri.php

AG Weinberger revine la Oradea, cu un concert la Louis’ Cafe, în data de 4 decembrie. Concertul face parte din etapa noiembrie/decembrie a turneului “The Guitar Man – National Tour 2008″, fiind cel cu numărul 90 din acest an. AG promite un program special de Moş Nicolae

Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Lucian Scurtu, Gheorghe Carp şi Corneliu Crăciun, la lansarea volumului de sonete "Regnul ascuns"

O lansare de carte de poezie, la care invitaţii vin ca la Nunta Zamfirei, ca să reiau vorba lui Ioan Moldovan, ar putea fi cel puţin surprinzătoare. Cum la fel de suprinzător e şi gestul de a lansa cartea în chestiune, “Regnul ascuns”, nu în vreun salon cultural – ori, stylish, într-un “templu al lui Bacchus”, ci chiar la primărie. Dar Lucian Scurtu e un poet mereu surprinzător, astfel că nu e de mirare că, după îndelungi bătălii cu versul alb, a patra sa carte conţine exclusiv sonete.

Lucian Scurtu

Explicitând, să lămurim aşadar că lansarea volumului de sonete al poetului orădean a avut loc în 19 noiembrie, în sala mare a Primăriei Oradea, în prezenţa unui public extrem de numeros. Gazdele - sau naşii, ca să menţinem contextul iniţial – au fost două: Ioan Moldovan, în calitate de editor, cartea apărând la Editura Biblioteca Revistei Familia, şi Gheorghe Carp, viceprimar al Oradiei şi bun amic al autorului -după cum chiar domnia sa a dat în vileag, în faţa onoratei asistenţe, firele care îl leagă de poetul de pe Criş.

În cuvântul său de introducere, redactorul-şef al revistei Familia nu a omis să menţioneze, pe bună dreptate, că ne aflăm în faţa unui fel de pariu, pus de autor “cu sine însuşi, cu moda, cu trendul”. Ioan Moldovan l-a caracterizat pe autor drept un “spirit provocator”, care utilizează numeroase simboluri culturale, începând chiar cu coperta (o reproducere după Hieronymus Bosch, “Ispita SfântuluIui Anton). “Lucian Scurtu are o sensibilitate în ebuliţie, într-o continuă nelinişte şi agitaţie”, în cazul său fiind binevenită “o probă de disciplină, de rigoare”, pe care o impune forma fixă, geometrică a sonetului, a mai spus Moldovan, neuitând să amintească nici modelele inspiratoare ale poetului – Baudelaire (pentru urât) şi Ion Barbu (pentru ermetizare).

Tuşa baudelairiană a fost invocată de altfel şi de către ceilalţi vorbitori, semn că regnul la care face referire Lucian Scurtu în titlul volumului său nu e atât de ascuns pe cât şi-ar fi dorit. Corneliu Crăciun a vorbit şi de nota elegiacă a poemelor scurtiene, dar şi de tentaţia ludică pe care a decriptat-o în ele, una dintre posibilele grile de lectură propuse fiind cea a “coincidentia oppositorum” (viaţă/moarte, spirit/materie etc.), după cum chiar volumul e structurat în două părţi, antitetice dar complementare. Nu a uitat însă să sublinieze nici inventivitatea lexicală, ca expresie a spiritului ludic, dar nici aglomerările neologistice, considerate de tip barbian.

Ion Simuţ a făcut referire la rândul său la invenţiile verbale ale poetului, aflate în bună măsură sub pecetea ocupaţiei din plan profan a lui Lucian Scurtu, cea de profesor de geografie, numele de localităţi, munţi sau râuri suferind la poet transmutări ale categoriilor gramaticale, apărând sub formă de substantive comune, adjective sau chiar adverbe. Spre deosebire de ceilalţi vorbitori, criticul orădean orădean s-a dovedit mai puţin menajant, evidenţiind, alături de reuşite, şi unele defecte ale sonetelor lui Lucian Scurtu (rimă, ritm), neuitând însă să sublinieze că nu perfecţiunea formală e cea care produce cititorului singurele satisfacţii. În cuvântul său, Ion Simuţ a arătat de altfel cele mai mari primejdii care îl pândesc pe poet şi poezia sa: “riscul de a mai fi baudelairian, astăzi, şi cel de a scrie sonet”.

GUEST POST by Adrian Gagiu

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”, spunea cinicul dom’ Puiuţ (Gheorghe Dinică), textierul şi tartorul mafiei cerşetorilor în „Filantropica”, formidabila tragicomedie a lui Nae Caranfil. Vă uitaţi la „Dansez pentru tine”? Cam aşa e şi acolo. Ca să primească banii salvatori pentru rude lovite de diverse nenorociri, unii distrează publicul telespectator, realizatorii şi sponsorii, concurând la dans în cuplu cu vedete mai mult sau mai puţin anonime. Care e diferenţa între asta şi puradeii care cântă prin tramvaie? Doar scenografia, principiul e acelaşi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…” Şi vai, ce emoţionant, şi vai, ce caritabili suntem! Dar cu ăia care nu câştigă concursul cum rămâne? Dar cu ăia pentru care nu dansează nimeni cum rămâne? Nu contează, s-a rezolvat un „caz social”. Ipocrizia împute România.

Citeşte mai mult pe blogul lui Adrian Gagiu

Poetul orădean Lucian Scurtu îşi lansează miercuri, 19 noiembrie, la ora 17, în sala mare a Primăriei Oradea, volumul de sonete “Regnul ascuns”, apărut la Editura Biblioteca Revistei Familia.

Cartea va fi prezentată de Gheorghe Carp, viceprimar al Oradiei, poetul Ioan Moldovan, redactor-şef al revistei Familia, criticul Ion Simuţ şi profesorul Corneliu Crăciun. Lansarea beneficiază de participarea actorului Emil Sauciuc şi a formaţiei Rock Filarmonica.

Poetul Lucian Scurtu a mai publicat volumele „Lucyan Mărturisitorul” (1996), „Avatarurile faraonului Gregor Samsa” (2001) şi “Bestiarul de fontă” (2004).

GUEST POST by Lucian Cremeneanu

Clasa politică „se teme” mai tare ca niciodată că n-o să mergem la vot. Am folosit ghilimele pentru că, de fapt, politicienilor le convine absenteismul nostru. Explicaţia e simplă: decât un alegător ostil la urne, mai bine unul supărat, dar inofensiv, în faţa televizorului, departe de periculosul obiect numit ştampilă. Politicienii îi iubesc pe supăraţi. Atenţie! Urmează dezvăluiri incendiare !

Continuarea aici

Dacă s-ar realiza un clasament al celor mai importante iniţiative editoriale orădene după 1989, Istoria oraşului Oradea ar figura, cu siguranţă, la loc de cinste. Nu doar fiindcă tirajul cărţii apărute în 1995 a fost epuizat cât ai bate din palme, cât mai ales pentru că a stârnit suficiente pasiuni, luări de poziţie pro şi contra, contestări vehemente şi laude, care, aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri, atestă de fapt necesitatea şi valoarea demersului. Că este aşa, o arată şi faptul că lansarea celei de-a doua ediţii a cărţii, la sfârşitul lunii octombrie, în sala mare a Primăriei Oradea, a fost primită cu extrem de mare interes, judecând după mulţimea dornică să fie prezentă la acest eveniment.

Prima monografie istorică a urbei de pe Criş a umplut un gol – şi asta în ciuda numeroaselor lucrări privind, direct sau indirect, istoria Oradiei. Faptul că, în 1992, Consiliul Local al Municipiului Oradea şi-a dat avizul pentru redactarea acestei monografii, delegând un grup de cercetători orădeni pentru realizarea ei, e în sine un motiv de laudă pentru politicienii acelor vremuri. Ei au făcut atunci un gest de patriotism local autentic, cu atât mai meritoriu cu cât specialiştilor însărcinaţi cu redactarea cărţii li s-a dat totală libertate de acţiune, fără intruziuni de natură politică care să influenţeze, în conţinut sau concept, demersul lor istoriografic.

Spre lauda lor, autorii primei Istorii a oraşului Oradea s-au achitat mai mult decât onorabil de sarcina primită, realizând o lucrare de o excepţională probitate profesională – şi aceasta în ciuda unor dificultăţi generate de contextul social-politic postrevoluţionar, încă mult prea plin de resentimente, prejudecăţi şi orgolii. Li se datorează coordonatorilor lucrării, Gheorghe Gorun şi regretatul Liviu Borcea, meritul de a fi rezistat presiunilor, adeseori venite din partea unor colegi din branşă, care ar fi putut deturna sensul strict ştiinţific al demersului. Trebuie spus că, alături de colegii cooptaţi în colectivul redacţional, ei au realizat o lucrare scutită de accente ideologice ori naţionaliste, străduindu-se – şi, în mare parte, reuşind – să se menţină în coordonatele unei binevenite obiectivităţi. Lucru mai mult decât îmbucurător, ţinând cont că istoria oraşului Oradea cuprinde numeroase capitole zbuciumate, rezultat al convieţuirii de-a lungul secolelor a mai multor etnii, adeseori obiect al unor controverse istorice.

În ciuda polemicilor pe care le-a născut la vremea apariţiei, Istoria oraşului Oradea a rezistat în timp. O dovedeşte nu doar faptul că nu au apărut contestări serioase, cu argumente pertinente, de natură a-i ştirbi valoarea şi prestigiul, dar mai ales că nimeni nu a mai avut curajul (sau poate energia) de a întreprinde un demers alternativ, realizând o altă versiune a istoriei urbei. Astfel că însăşi apariţia, la peste un deceniu distanţă, a celei de-a doua ediţii a lucrării, revizuită şi adăugită, se constituie într-o reafirmare a solidelor baze ştiinţifice pe care a fost clădită, la vremea ei, această monografie.

Primind girul editurii Cogito, la care a apărut prima ediţie, Mircea Bradu şi-a asumat misiunea de a reedita, cu necesarele revizuiri, acest op de referinţă, în cadrul editurii Arca. O misiune deloc uşoară, ţinând cont şi de faptul că lucrarea trebuia nu doar întregită cu perioada scursă după 1989, impunându-se şi revizuirea părţii referitoare la întreaga epocă comunistă, “prea proaspătă pentru judecarea corectă a unei epoci”, după cum afirmă şi Mircea Bradu în prefaţa noii ediţii.

Specialiştii care au trudit la prima ediţie au fost invitaţi şi la realizarea prezentei versiuni, efectuând revizuiri sau chiar adăugând informaţii: Lucia Cornea, Fodor Jozsef, Gellert Gyula, Constantin Ilieş, Nicolae Josan, Gheorghe Liţiu, Doru Marta, Tereza Mozeş, Dumitru Noane, Peter I. Zoltan, Pafka Ernest, cărora li se adaugă Gabriel Moisa, responsabil pentru rescrierea perioadei comuniste şi post-revoluţionare. Din păcate, deşi a participat, alături de Gheorghe Gorun, şi la coordonarea acestei ediţii, reputatul istoric Liviu Borcea s-a stins între timp din viaţă, în 2006.

Un cuvânt de laudă merită şi Adrian Buzaş, cel care a croit noua haină a cărţii, realizând cu profesionalism şi simţ artistic desăvârşit coperta şi tehnoredactarea.

GUEST POST. O cronică pertinentă la un concert la care, bănuiesc, mulţi s-au dus mai mult de curiozitate.

Lucian Cremeneanu

www.cremeneanu.ro

Queen trebuia să se stingă odată cu Freddie Mercury. A şi făcut-o pentru câţiva ani. Apoi, într-o şedinţă de spiritism, şi-a scuturat praful, şi-a pus perfuzii şi vocalist nou. A testat publicul cu un album live, cu piese vechi şi noi, apoi a făcut unul nou-nouţ („Cosmos rocks”) şi s-a pornit din nou la drum. La întrebarea „Cum a fost la Queen?” am evitat răspunsul câteva zile, aşteptând să mi se aşeze gândurile. Acum ştiu: a fost magic,  frustrant şi uşor dezamăgitor.

Magic. Imposibil să nu fii impresionat de întâlnirea cu Queen! Cântecele de pe vinil, de pe casete, benzi, şi cd-uri, cântecele de la radio, videoclipurile pe care le ştii pe de rost… Sunt toate în faţa ta, într-un show spectaculos, cu un playlist echilibrat, aproape perfect. Start cu „Hammer to fall”, „Tie your mother down”, „Fat bottomed girls” şi „Another one bites the dust”. Brian May, la chitară rece, şi întreg publicul, într-un cor uriaş, au cântat celebrul cântec maghiar „Tavasi szel” (timp în care eu îi explicam englezoaicei din spate de ce nu ştie piesa), continuată superb cu „Love of my life”. N-au lipsit nici „We are the champions”, nici mesajul de esenţă al trupei „The show must go on”. Spre fericirea mea, am auzit şi „Say it’s not true”, cântată pe rând de trei vocalişti – Roger, Brian şi Paul – unde primii doi au excelat. La final, ne-am trădat cu toţii patriile şi am intonat „God save the Queen”.

Frustrant. Am văzut la Budapesta doar 50% din formaţia care a făcut legenda: Brian May şi Roger Taylor. John Deacon se pare că n-a mai acceptat surogatul. Cântecele sunt împrospătate şi e recomandabil să uiţi concertele Queen pe care le-ai văzut la tv. „I want to break free”, „A kind of magic” sau „Radio Gaga” sună altfel cu vocea lui Paul Rodgers. Ar fi fost grozav dacă mi-l scoteam pe Freddie din cap, dar aşa ceva nu se poate. I-am simţit absenţa în fiecare secundă. A apărut la „Bohemian rhapsody”, pe ecran, cu vocea şi pianul, iar ceilalţi de pe scenă l-au acompaniat într-un moment excepţional al serii.

Uşor dezamăgitor. Nu mi-a plăcut expunerea excesivă a celor doi „supravieţuitori”.  Brian May şi Roger Taylor au dat impresia că încearcă să se vindece de umbra la care i-a condamnat Freddie. Paul Rodgers este doar vocalistul trupei, fără a fi şi front-man. Ei doi, Brian şi Roger, sunt acum oamenii din faţă. O merită, dar o fac la modul prea ostentativ. Cât despre momentele dedicate lui Freddie, două la număr, mi s-au părut strict profesionale, făcute parcă de gura publicului, cu emoţii doar în sală, nu şi pe scenă.

Queen-ul de azi este altfel şi trebuie luat ca atare: o legendă uriaşă, dorinţa de a merge mai departe, un Paul Rodgers, un pic de Bad Company şi Free. Iar peste toate, umbra uriaşă a domnului Farrokh Bulsara. Dacă merg în direcţia bună vom şti doar peste câţiva ani. Vă recomand „Cosmos rocks”.