Ioan Moldovan, Ion Simuţ, Lucian Scurtu, Gheorghe Carp şi Corneliu Crăciun, la lansarea volumului de sonete "Regnul ascuns"
O lansare de carte de poezie, la care invitaţii vin ca la Nunta Zamfirei, ca să reiau vorba lui Ioan Moldovan, ar putea fi cel puţin surprinzătoare. Cum la fel de suprinzător e şi gestul de a lansa cartea în chestiune, “Regnul ascuns”, nu în vreun salon cultural – ori, stylish, într-un “templu al lui Bacchus”, ci chiar la primărie. Dar Lucian Scurtu e un poet mereu surprinzător, astfel că nu e de mirare că, după îndelungi bătălii cu versul alb, a patra sa carte conţine exclusiv sonete.
Lucian Scurtu
Explicitând, să lămurim aşadar că lansarea volumului de sonete al poetului orădean a avut loc în 19 noiembrie, în sala mare a Primăriei Oradea, în prezenţa unui public extrem de numeros. Gazdele - sau naşii, ca să menţinem contextul iniţial – au fost două: Ioan Moldovan, în calitate de editor, cartea apărând la Editura Biblioteca Revistei Familia, şi Gheorghe Carp, viceprimar al Oradiei şi bun amic al autorului -după cum chiar domnia sa a dat în vileag, în faţa onoratei asistenţe, firele care îl leagă de poetul de pe Criş.
În cuvântul său de introducere, redactorul-şef al revistei Familia nu a omis să menţioneze, pe bună dreptate, că ne aflăm în faţa unui fel de pariu, pus de autor “cu sine însuşi, cu moda, cu trendul”. Ioan Moldovan l-a caracterizat pe autor drept un “spirit provocator”, care utilizează numeroase simboluri culturale, începând chiar cu coperta (o reproducere după Hieronymus Bosch, “Ispita SfântuluIui Anton). “Lucian Scurtu are o sensibilitate în ebuliţie, într-o continuă nelinişte şi agitaţie”, în cazul său fiind binevenită “o probă de disciplină, de rigoare”, pe care o impune forma fixă, geometrică a sonetului, a mai spus Moldovan, neuitând să amintească nici modelele inspiratoare ale poetului – Baudelaire (pentru urât) şi Ion Barbu (pentru ermetizare).
Tuşa baudelairiană a fost invocată de altfel şi de către ceilalţi vorbitori, semn că regnul la care face referire Lucian Scurtu în titlul volumului său nu e atât de ascuns pe cât şi-ar fi dorit. Corneliu Crăciun a vorbit şi de nota elegiacă a poemelor scurtiene, dar şi de tentaţia ludică pe care a decriptat-o în ele, una dintre posibilele grile de lectură propuse fiind cea a “coincidentia oppositorum” (viaţă/moarte, spirit/materie etc.), după cum chiar volumul e structurat în două părţi, antitetice dar complementare. Nu a uitat însă să sublinieze nici inventivitatea lexicală, ca expresie a spiritului ludic, dar nici aglomerările neologistice, considerate de tip barbian.
Ion Simuţ a făcut referire la rândul său la invenţiile verbale ale poetului, aflate în bună măsură sub pecetea ocupaţiei din plan profan a lui Lucian Scurtu, cea de profesor de geografie, numele de localităţi, munţi sau râuri suferind la poet transmutări ale categoriilor gramaticale, apărând sub formă de substantive comune, adjective sau chiar adverbe. Spre deosebire de ceilalţi vorbitori, criticul orădean orădean s-a dovedit mai puţin menajant, evidenţiind, alături de reuşite, şi unele defecte ale sonetelor lui Lucian Scurtu (rimă, ritm), neuitând însă să sublinieze că nu perfecţiunea formală e cea care produce cititorului singurele satisfacţii. În cuvântul său, Ion Simuţ a arătat de altfel cele mai mari primejdii care îl pândesc pe poet şi poezia sa: “riscul de a mai fi baudelairian, astăzi, şi cel de a scrie sonet”.
