Au trecut mai mult de două luni de la apariţia “Istoriei critice a literaturii române”, dar cronicile serioase se lasă încă aşteptate. Mi-e peste mână să caut prin revistele literare, aşa că am frunzărit Internetul. Pe lângă sumedenia de ştiri şi relatări despre apariţia cărţii lui Nicolae Manolescu, doar două texte mi-au atras atenţia: megareview-ul lui Alex Goldiş şi articolul lui Dan C. Mihăilescu din Idei în dialog - ambele excelente.
E prea groasă, fraţilor? Sau staţi în expectativă, să vedeţi ce scriu întâi confraţii? 
Istoria… lui Manolescu e, probabil, cea mai aşteptată carte a ultimilor ani. Recunosc că am cumpărat-o şi eu de îndată ce-a apărut, pentru că eram, cum să spun…, ros de curiozitate. Nu pentru că aş fi un fan înfocat al criticii literare, ci pentru că, deocamdată, nu m-am săturat de exerciţiul evaluării tranşante, al trecerii prin sita valorii, indiferent de domeniu, atunci când ele vin din partea unor profesionişti cvasi-unanim acceptaţi (spun “cvasi” pentru că, probabil, alde Goma or Norman Manea nu-l creditează prea mult pe Manolescu). Bineînţeles că n-am reuşit, încă, să termin cartea şi la fel de firesc e că şi eu am fost dezamăgit (în calitate de profan, e drept) de unele remarci. De pildă, n-am înţeles de ce Manolescu spune despre “Sertarul cu aplauze” al Anei Blandiana (care e, după mine, unul dintre cele mai frumoase romane din literatura română) că e “prea literar pentru subiect”. Cum adică “prea literar”?! Nu despre literatură vorbim? Şi cum adică “pentru subiect”? Încă o dată: nu despre literatură vorbim? Cum poate fi un roman… “prea literar” pentru o istorie a literaturii?!
“Prea literar”: prea multa literatura – metatext, autoreferentialitate, artificiu, literaturizare. Presupun…
Ok, ok, am înţeles.
Numai că eu am fost atât de încântat de romanul ăsta, încât mi se părea că trebuie să întrunească adeziunea unanimă a cititorilor şi a criticii. Poate m-am înşelat. Nu-i mare bai. Mai cresc şi le arăt io lor! 
Articolul lui DCM din Idei in dialog este scris cu un ochi la faina si altul la slanina. E o “recapitulare” a opiniilor de pana atunci, la care DCM achieseaza pedant fara a produce “ixspre” propriile sale pareri critice. E in trendul criticii sale, nici prea-prea, nici foarte-foarte: un echilibru al precaritatii “ideilor” sale.
Ma mir ca, in acelai nr al revistei lui H.R.-P, nu s-a remarcat articolul lui D.C.-Enache, mult mai apropiat de o incursiune critica solida intr-un teritoriu atat de vast.
Urmarea din nr 2 va confirma, probabil, o parere critica consolidata, iar nu elogii ditirmabice de genul “orice ar fi, N. Manolescu este un invingator”. Poate, daca literatura romana este “invinsa”…
@ Nicholas Nickelby
Personal, am fost dezamăgit de articolul (sau cel puţin prima parte a acestuia) semnat de D. Cristea-Enache, pentru că nu făcea altceva decât să pună la îndoială sinceritatea şi, mai grav, onestitatea intelectuală a lui Manolescu, sugerînd – nici mai mult, nici mai puţin – că autorul Istoriei… n-ar fi avut timp fizic pentru a citi tot ce susţine (în bibliografia cărţii) că a citit. Din acest motiv, cred că rândurile lui DCE sunt calomnioase şi n-au cum să ducă la o conlcuzie pertinentă asupra opului. Cred că, pur şi simplu, cel puţin în această privinţă, părerea acestui “teribilist inocent” (care nu scapă de complexul de a fi fiul lui taică-său, Valeriu Cristea) nu merită băgată prea mult în seamă.
Nu vi se pare ciudat ca se mai scriu istorii ale literaturii care acopera spatii temporale atat de vaste? Altfel spus, nu a trecut vremea marilor sinteze? Ori diviziunea muncii nu s-a impus inca printre criticii literari? Nu dau cu parul, vreau doar sa stiu ce credeti.
@ Alin S.: Atentie la termeni – istoria lui Manolescu nu e de fapt o istorie a literaturii. E o “istorie critica”. De aici pot incepe discutiile (ce este o “istorie critica” de fapt?). In rest, de acord cu tine.
Cred ca e mult mai complicat.
Cronicile serioase se lasa asteptate? Nici nu ma mir. Ca români care se respecta, nu suntem deloc obisnuiti sa ne asumam cu onestitate limitele si esecurile, dar si sa recunoastem, cu bucurie, reusitele celorlalti.
Nu stiu daca N.M. a scris Istoria critica… tragând cu un ochi inspre fotoliul de membru titular al Academiei si nici ma intereseaza acum.
Pur si simplu incerc sa aflu si eu “Cât e de groasă” – vorba titlului de mai sus.
E perfecta caracterizarea facuta de Dan C. Mihailescu in articolul amintit: “Pe scurt, nu suntem invitati la un festin traditional, cu locuri la masa diplomatic prestabilite, cu tacâmuri de argint si stergar pe genunchi, ci la un suplu bufet suedez, unde dai roata, alegi cât vrei numai din ce vrei si manânci in picioare, pe colturi de mobila sau direct pe terasa.”
Critica literară este o stiinta doar in masura in care literatura este un fenomen; este aproape imposibil sa patrunzi esenta acestuia si sa fii in asentimentul tuturor, intotdeauna.
Cred ca, mai curând, o Istorie de asemenea proportii este mai degraba o colectie de marturisiri despre ce ai simtit atunci când ai citit cartile despre care scrii, decât evaluari stiintifice ale lor.
ERATA:
Rândul 5 din comentariu se va citi “[...] dar nici sa recunoastem, cu bucurie, reusitele celorlalti.”
Multumesc pentru intelegere.
D.C.