După ce ne-a oferit o panoramă a presei bihorene, analizând cu temeinicie primii zece ani de presă postdecembristă în cele două volume cu care a debutat (Dogmă şi opinie – Jurnalism şi tranziţie), Florin Ardelean face acum şi inventarul propriei sale producţii jurnalistice. A ales doar cea mai recentă perioadă, ultimii cinci ani, care este, aş îndrăzni să spun, cea mai consistentă şi mai valoroasă parte a activităţii sale în presa orădeană, răstimp în care a deţinut rubrica de luni din Jurnal bihorean, Insectar. Avem în faţă o carte de publicistică, cu texte savuroase şi incitante, în care Maica Tereza stă alături de Gigi Becali, Petru Filip se ia la întrecere cu Socrate, Ioan Lascău îl are la rever pe Sigmund Freud iar hermeneutica şi catharsisul fac casă bună cu masturbarea şi orgia. E şocant? E scandalos? Aşa şi trebuie. Fără şoc şi scandal, măria sa publicul cititor moare de plictiseală – iar presa moare pur şi simplu. Dar ce se întâmplă dacă, incitat de titlul unui articol precum “Coafezele şi deşertăciunea”, purcezi voios la lectură, ca să constaţi, după un sfert de minut, că trebuie să te decizi: ori tu te-ai tâmpit, ori autorul a luat-o pe arătură?
Să mă explic.
E foarte limpede că Florin Ardelean nu scrie pentru coafeze, căci mă îndoiesc că, generic vorbind, aceste de altfel stimabile creaturi ar putea fi interesate de legătura dintre Harry Potter şi teodicee. Însă pare mai greu de înţeles de ce investeşte gazetarul nostru atâta efort, energie şi mai ales talent în texte care trăiesc o zi. Nu rareori am auzit spunându-se că rubrica sa Insectar din cotidianul Jurnal bihorean nu poate fi citită decât cu dicţionarul. Scrisul său e, ca să mă exprim în ton cu autorul, petulant, pululând de neologisme. Metaforele sunt şi ele la loc de cinste. De ce atâta risipă, de ce atâta paradă lexicală? În fond, sunt simple articole de ziar, comentarii prilejuite de momente pasagere, conjuncturale, pe care lumea îndeobşte le trăieşte cu frenezie pentru ca să le uite după o zi-două, sub avalanşa neîntreruptă a evenimentelor de tot soiul. Ce rost are să scrii adevărate eseuri, de mare substanţă, cu o anvergură a cugetării care adeseori depăşeşte cu mult capacitatea de pătrundere chiar şi a cititorului select (nemaivorbind de cel mediu)? De ce atâta zbucium ca să te priceapă câţiva cititori privilegiaţi?
Florin Ardelean cunoaşte prea bine regulile jurnalistice pentru a omite una dintre cele mai importante – claritatea. Când scrii la ziar, foloseşti termeni colocviali, pe înţelesul celor mulţi, evitând neologisme de genul “petulanţă” sau “pululaţie”, care ar putea face să roşească spiritele mai puţin sofisticate, sau să dea naştere la grave neînţelegeri – ori chiar trimiterea la origini a autorului. Jurnalistul e dator, o ştie şi Florin Ardelean, să se exprime cât mai direct, în fraze cât mai puţin întortocheate, folosind figuri de stil cu măsură, astfel încât expresivitatea lor să ajute înţelegerea ideii, nu s-o oculteze. Jurnalistica e orice, dar nu literatură. Florin ştie toate acestea, însă el este un ins extrem de încăpăţânat. Nu e vorba doar de faptul că îl cam doare în cot dacă vânzătoarele de la ABC vor ridica din sprâncene a profundă nedumerire, dând peste câte o vocabulă mai stranie, cum ar fi spre exemplu “patibular”. S-o spun pe aia dreaptă, el n-ar face rabat de la calitatea scriiturii nici dacă ar fi nevoit, printr-o lovitură a destinului, să întocmească procese verbale de contravenţie. Asumându-şi riscul de a fi acuzat că scrie cu nasul în dicţionar, că face pe doctul, el nu ar renunţa pentru nimic în lume la cuvântul care îi exprimă cel mai exact gândul. Pentru el, războiul cu prostia e permanent. Nu renunţă şi nu se lasă nici măcar atunci când demersul său i se pare lui însuşi ridicol. Ca de exemplu când, scriind despre legătura intrinsecă dintre prostie şi rating, se întreabă: “Cum să scriu, graţios, despre incultură? Iată întrebarea!” Şi vine şi răspunsul, ca o lovitură de ciomag: “… o adevărată industrie subculturală, tot ce e mai nou şi de interes în media, mai ales audio-vizuală, îi este dedicată incultului. Niciodată prostul nu a fost mai bine servit la pat, pe tavă, cu nutrimentele unui spirit ce se lăfăie între flatulaţie şi bufeu”.
Alături de fluturi şi alte asemenea vietăţi diafane, gângăniile pe care le prinde în insectarul său sunt de cele mai multe ori sicofanţii, fariseii şi trepăduşii zilelor noastre – ca să folosesc termeni care îi sunt atât de dragi mai ales atunci când scrie despre personajele lumii politice, bihorene ori dâmboviţene. Şi, parcă vrând să demonstreze că politica nu e decât pornografie, nu ezită să folosească familii de cuvinte din sfera erotică, şocându-i pe cititorii mai sensibili. Iată, spre exemplu, cum vede gazetarul Primăria Oradiei, în prag de alegeri locale 2008: “În zare, lângă Criş, silueta masivă a acestei Fete Morgana, cu sânii mustind a lapte şi cu trupul dogorând a promisiuni voluptuoase: Primăria, o curvă la care craii au acces doar cu cartelă!”
Satira e adâncă şi notele parodice înalte. Însă Florin Ardelean surprinde nu atât prin expresie, cât prin idee. Nu vom găsi în comentariile sale doar un alt mod abordare a subiectelor zilei, cel mai adesea în răspăr cu opinia comună, ci şi de-a dreptul un alt tip de morală, care uneori şochează, fiindcă scoate cititorul din tiparele sale de gândire şi îl obligă să se privească în oglindă, fără menajamente. Unora acest mod de a gândi pe dos, parcă în bătaia de joc a curentului general, li s-ar putea părea frivol, doar pour epater le bourgeois: de fapt, el nu e decât rodul unei lucidităţi duse la extrem, întotdeauna analizele sale având acelaşi grad de seriozitate, indiferent dacă e vorba de marile probleme politice ale naţiunii sau de tribulaţiile mărunte ale politichiei de pe Criş. În fond, tema e eternă: prostia omenească, în toate formele ei. Însă citiţi-i cu atenţie textele şi veţi vedea că Florin Ardelean nu este necruţător doar cu ceilalţi, ci şi cu sine insuşi. Autoironia este cea care îl salvează, cel mai adesea, de la pericolul de a deveni ridicol, din prea multă seriozitate.
Spuneam la început că e greu de înţeles rostul uriaşei investiţii scriitoriceşti, făcute într-o materie atât de volatilă precum gazetăria. Şi asta în condiţiile în care autorul însuşi e conştient de cvasi-inutilitatea demersului său: “Opiniile mele au imponderabilitatea efemeridelor şi efectul cu totul neglijabil al laptelui de vacă asupra călătoriilor în timp”. Dar poate că explicaţia e de tot simplă: înainte de a fi jurnalist, Florin Ardelean e scriitor. Şi ar face bine să rămână aşa.
