Alexandru Seres

Numărul 5 al revistei Familia stă să iasă de la tipar, cu ancheta pe care am făcut-o printre scriitorii cu blog. Postez aici editorialul pe care l-am scris cu gândul la ei.

Mă preumblu de o bună bucată de timp prin lumea minunată a blogurilor şi nu încetez să mă mir câte pasiuni pot ele să provoace. Blogul are susţinători fanatici, îndeobşte celebrităţi anonime, şi denigratori de mare subtilitate – ca Andrei Pleşu sau, mai nou, Mircea Mihăieş. Nebunia a izbucnit la noi de prin 2006, anul următor ajungând la apogeu. A devenit peste noapte “trendy” să ai blog; mai mult, pentru unii împătimiţi ai internetului, cine nu are blog, nu există. Nu puţini, chiar dintre cei care vorbesc în cunoştinţă de cauză, i-au lipit fenomenului diverse etichete, plasându-l sub semnul exhibiţionismului, superficialităţii sau al frustrărilor de tot felul. Până la urmă, ca în toate cazurile care nasc dispute fierbinţi, poate că nici unii, nici alţii n-au dreptate. Blogul nu e, la drept vorbind, decât o sărmană unealtă, o formă de comunicare ca oricare alta. Prejudecata că blogul este un jurnal online şi, ca atare, un exerciţiu frivol, a fost treptat depăşită. S-a cam dumirit lumea că, fiind la dispoziţia oricui, ele pot fi folosite practic în orice scop. Blogurile s-au diversificat extrem de mult, aria lor de specializare cuprinzând absolut toate domeniile. Alături de cetăţeanul anonim, bucuros că se poate manifesta dintr-odată planetar, şi-au făcut bloguri ziariştii, specialiştii în IT, în marketing, politicienii, vedetele. Undeva, mai pe la marginea blogosferei, au apărut, inevitabil, scriitorii.

Având aşa un spaţiu generos de manifestare la dispoziţie, te-ai fi aşteptat ca aceştia din urmă să dea năvală şi să umple avanscena spaţiului virtual. Or acest lucru nu prea s-a întâmplat. În zadar am bătători internetul în lung şi-n lat, în căutarea scriitorului român în carne şi oase: nu vom da nici peste Mircea Dinescu, care să ne povestească fabuloase întâmplări cultural-culinare de la portul său dunărean, nici nu vom putea afla ultimele preferinţe în materie de after-shave ale lui Gabriel Liiceanu. Cum să nu te cutremuri când realizezi că, din cei vreo 10.000 de scriitori, cât se presupune că ar exista în prezent în România, de-abia vreo sută au blog?

Dintr-un motiv obscur, scriitorul român e mai degrabă sfielnic în privinţa manifestărilor creative în spaţiul virtual. Sporovăiala şi gesticulaţia de pe net par să nu-i priască, unde mai pui că în acest mediu prin excelenţă interconectat turnul de fildeş e o imposibilitate, un nonsens… Să recunoaştem, truditorii noştri din câmpul literaturii sunt mai degrabă retraşi şi conservatori. Ar vrea ei recunoaştere, succes, feedback, aplauze la scenă deschisă – dar parcă imaterialitatea ecranului de computer şi volatilitatea textelor din mediul virtual îi sperie. Scriitorul nu e nici el decât un biet om, deci o fiinţă însetată de materia palpabilă. Într-atât, că se simte împlinit doar dacă îşi poate pipăi şi mirosi opera – şi, fericit că are dovada, să urle “este!”. Ar fi o explicaţie pentru faptul că prea puţini îşi încredinţează, măcar parţial, producţiile acestui spaţiu mult hulit – dar devenit atât de indispensabil – care este internetul. Cunosc un singur scriitor român care şi-a pus toate creaţiile, inclusiv jurnalele de tot soiul, pe internet, la dispoziţia tuturor, fără oprelişti de vreun fel – dar nici acesta trăitor în România: Paul Goma. Şi îl bănui că a făcut-o doar spre a se mai răzbuna, încă o dată, pe cei rămaşi acasă, care nu vor cu niciun preţ să-i recunoască statutul de cel mai drept şi mai viteaz dintre traci.

Orice scriitor poate deveni blogger, dacă i se năzare. Dar evident că nu orice blogger e şi scriitor. De la această constatare elementară, ni se deschide o perspectivă tulburătoare: cum să te arunci tu, de la înălţimea statutului cu trudă cucerit, în abisul internetului, riscând să te îneci în anonimatul mulţimii de bloggeri? Ce te-ar putea îndemna oare să te avânţi în vacarmul general al blogosferei, unde ultimul agramat are mai multe şanse de afirmare, căci vai, grobianismul e mai gustat decât subtilitatea ideii, iar exprimarea din topor la mai mare preţ decât fineţurile stilistice? Avantajul de a avea blog, oricât de multe beneficii în materie de marketing ar însemna el, trage mult mai puţin la cântar decât neajunsul de a fi catalogat de vreun confrate mai spilcuit drept un amărât de blogger. Unde mai pui că există riscul ca propriii tăi cititori, pe care îi considerai fani necondiţionaţi, să te dărâme de pe piedestal, postându-ţi niscaiva remarci usturătoare.

În aceste condiţii e de mirare că mai sunt scriitori care şi-au luat inima în dinţi, făcându-şi blog. Cei mai mulţi sunt tineri, ca Mihail Vakulovski sau Lucian Dan Teodorovici, iar dacă nu, măcar în spirit – ca Emil Brumaru. Însă nu cred că şi-ar putea imagina cineva ca, într-o bună zi, Andrei Pleşu să-şi facă blog. Deşi, dacă stăm să ne gândim bine, ar avea toate calităţile necesare…