Edge şi Bono pe scenă (foto: U2)
De două săptămâni îmi tot propun în fiecare zi să scriu despre concertul U2 de la Berlin. Am crezut că voi avea nevoie de vreo două-trei zile ca să-mi revin. M-am înşelat. Dacă ai văzut spectacolul lor de 360 de grade, rămâi năuc pentru un timp indefinit, vezi lumea ca prin ceaţă şi-ţi vine să râzi din senin, de parcă ai fi fumat iarbă două zile fără oprire.
The Claw - măgăoaia interstelară U2 pe Olympiastadion (Foto: Al. Seres)
Dar ce-aş putea să scriu despre seara zilei de 18 iulie 2009? Cum e să rămâi prostit când dai nas în nas cu ditamai măgăoaia interstelară pe post de scenă, de te aştepţi să decoleze din clipă în clipă? Cât e de impresionant Olympiastadion, când se umple până la refuz cu 90.000 de oameni, care cântă la unison “In the Name of Love”? Sau să mă apuc să descriu giganticul ecran circular, compus din 888 de ecrane mai mici, care se desface ca o fustă cloş deasupra scenei, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva visezi cu ochii deschişi?
Să vă spun cât e de grozavă regia spectacolului, care te face să crezi că asişti pe viu la o scenă din “Războiul lumilor”? Că e nevoie de 120 de tiruri ca să transporte scena de la o locaţie la alta? Că ecranele au 500.000 de pixeli, sau că scena e înaltă de 60 de metri? Nimic din toate astea nu vă poate reda impresia copleşitoare pe care o produce spectacolul de sunet şi lumină al irlandezilor de la U2. Presa e unanimă: cel mai grozav show din toate timpurile - aşa este, şi atât e de ajuns.
Nu sunt un fan U2 şi nici ei nu mai sunt ce-au fost în anii ’80. Oricât de mult ţi-ar plăcea Bono şi trupa sa, “No Line On the Horizon” nu e nici pe departe cel mai bun album al lor. Nu conţine vreo piesă de top de nivelul celor de pe “Joshua Tree” şi cu siguranţă nici U2 nu este cea mai bună trupă a tuturor timpurilor. Dar pot spune cu mâna pe inimă: nu regret nicio clipă că am dat 110 euro pe bilet şi că am făcut 2500 de kilometri cu Skoda mea fără aer condiţionat, pentru un concert de două ore. Au fost două ore magice, imposibil de redat în cuvinte. La Berlin, în seara de 18 iulie 2009, nu am cântat şi nu m-am bâţâit, n-am fluturat bricheta aprinsă prin aer şi nici nu m-am umflat cu bere. Doar am stat şi am privit, mut, fără să aplaud măcar. Am trăit, cu cuvintele celor de la U2, “a moment of surrender”…
Ce s-a cântat la Berlin
(Walk In – Bono: I am a donut – Ich bin ein Berliner)
Breathe
No Line On The Horizon
Get On Your Boots
Magnificent
Beautiful Day
Mysterious Ways
I Still Haven’t Found What I’m Looking For
Angel of Harlem
Stay
Unknown Caller
Unforgettable Fire
City of Blinding Lights
Vertigo
I’ll Go Crazy (Remix)
Sunday Bloody Sunday
Pride (In The Name of Love)
MLK
Walk On
Where The Streets Have No Name
One
——–
Ultraviolet
With Or Without You
Moment of Surrender
Pentru fanatici:
Bloomberg’s U2 360 Tour Review
Pingback: Alexandru Seres despre măgăoaia interstelară U2 pe Olympiastadion din Berlin « La Rotundu
Update: am pus linkuri noi si le-am reparat pe cele care nu functionau. Huhhh…
Ca fan fanatic Pink Floyd, nu o sa fiu in asentimentul unanim al presei si tot Pulse-ul o sa-l consider cel mai tare show ever.
Lasand gluma la o parte, astept de ceva timp o cronica U2 legata de acest turneu. E clar ca esti coplesit de desfasurarea de forte si tehnologie. Probabil ca multi din cei prezenti acolo au parte mai des de astfel de evenimente si ca atare nu raman muti atat de usor ca noi. Eu n-am fost om timp de 1 saptamana dupa ce am vazut prima oara inregistrarea Pulse-ului. Daca il vedeam live, ma puteau interna direct la “fara clanta”. Cred ca e mai bine ca vedem rar astfel de evenimente. Traim mai intens momentele.
Legat de evolutia U2 pot spune ca nu sunt foarte incantat. Dupa cum probabil stii, vreau sa-i vad pe cantareti facand ceea ce stiu sa faca mai bine si anume sa cante. In ultimii ani, Bono apare din ce in ce mai mult in media in calitate de orice altceva dar nu ca si solist. Singurul lucru care ne aminteste de partea muzicala este precizarea “Bono de la U2″. Cred ca a vrut sa fie un al doilea John Lennon insa toate chestiile pe care le-a facut, l-au adus in situatia de a fi luat la misto. Poate ar fi fost mai bine sa se concentreze asupra actului muzical si sa compuna piese mai bune prin care sa-si transmita opiniile si sa lase salvarea plantei in seama celor care nu stiu sa cante.
@Alexei Ciprian: Iti dau dreptate in privinta evolutiei U2 – nici eu nu sunt incantat. Cat priveste parerea celor care au fost acolo (si sunt mai umblati decat noi), uita-te pe net si o sa vezi ca absolut toti sunt pe spate!
Comparatia U2 – Pink Floyd nu sta in picioare, sunt lucruri diferite. Cat despre show – nu pot zice nimic, ca n-am vazut Pulse. Si nici tu U2 la Berlin
hai dom’le ca am zis “lasand gluma la o parte”! sau tu chiar nu ti-ai revenit?
la ele, e o discutie de dragul discutiei. daca vii deseara in Blue Monday (Zsolt Kaltenecker merita toti banii), iti aduc dvd-urile cu Pulse.
poate comparatia U2-PF nu sta in picioare atunci cand vorbim de muzica dar eu nu ma refeream la asta ci la show-ul in sine, la desfasurarea de forte. e foarte posibil ca spectacolul U2 sa fie mai misto decat Pulse-ul deoarece tehnica a evoluat mult in ultimii 15 ani. si comparand cele 2 evenimente fara sa fi participat “in flesh”
@Alexei Ciprian: E in regula batrane, am priceput mesajul. Vin diseara la Blue Monday – cu sau fara Pulse
Pingback: The U2 360° Tour | MuzicadeVest.ro
Inteleg ca spectacolul e de exceptie, dar cu muzica cum e? Chiar nu merita amintit nimic? Sunt de acord ca No Line on the Horizon nu e chiar grozav, dar se mai gaseste si cate o perluta – spre exemplu I’ll Go Crazy sau Unknown Caller.
Pingback: Turneul U2 nu este încă profitabil « La Rotundu