O nouă specie de artist a apărut pe harta culturală a Oradiei: durgheul. Mereu nemulţumit că nu i se acordă recunoaşterea pe care o merită, are impresia că, fiind un geniu, i se cuvine totul, fără să aibă nicio obligaţie. Nu scapă niciun prilej să se tânguie cât este de nedreptăţit, că edilii, în loc să-l copleşească cu onoruri, să-l răsplătească pentru miracolul că există, îl surghiunesc, negându-i dreptul de/la Cetate.
Pentru el legea nu are nicio importanţă, căci arta sa, fiind de origine divină, e mai presus de legea oamenilor, neascultând decât de porunca Celui-De-Sus. Iar arta are nevoie de condiţii prielnice pentru a putea apărea pe lume. Nu-i ajunge să stea cuibărită în creierul artistului, la loc călduţ şi sigur; ea cere spaţiu locativ – de preferinţă cât mai mare, ca să încapă cel puţin vreo duzină de canapele, pe care să se lăfăie muzele care îl inspiră pe artist. Iar acest loc predestinat durgheului nu poate fi altul decât cel hărăzit de soartă, în inima Cetăţii. Doar acolo şi nicăieri altundeva. Dar acest spaţiu i-a fost refuzat. Durgheul a fost izgonit – vai – din Cetate!
În această situaţie, ce poate să facă acest durgheu damnat? Nu scapă niciun prilej să protesteze, de preferinţă în adunări publice, luând cuvântul indiferent de temă, doar pentru a se lamenta cât e de obidit de autorităţi, care îl împiedică să creeze, să facă artă. Nu are importanţă că doar el pricepe despre ce vorbeşte (artistul a fost dintotdeauna un neînţeles). Nu contează nici faptul că nimeni nu mai are chef să-l asculte, căci lumea s-a săturat de ideile sale pompieristice. Astfel că nu putem trage decât o singură concluzie: pe acest durgheu – că altfel nu poate fi numit – trebuie să-l fi avut în vedere Platon, atunci când a propus izgonirea artiştilor din Cetate.
P.S.: Orice asemănare cu persoane reale este îndelung şi minuţios premeditată.
Nu’i o specie rara. :p