What A Wonderful Night
A fost una din serile acelea - one of those nights - în care totul pare perfect. Când simţi că eşti împăcat cu lumea, cu tine însuţi, şi ai vrea să nu se mai sfârşească. Părea că până şi previziunea meteo, care anunţa cod galben, cu rafale de vânt şi ploi necruţătoare, se amânase pentru mai târziu, doar pentru ca noi, cei aflaţi vineri seara la terasa Cafeneux, să putem savura netulburaţi muzica lui Noris.
E greu să faci, de unul singur, în aşa fel încât cincizeci de oameni să se simtă perfect. Doar tu cu chitara ta, cântând sub lumina stelelor. Noris poate. Nu doar pentru că e un maestru al instrumentului şi fiindcă are o voce plăcută. Ci şi pentru că ţi se adresează fără fasoane, ca şi cum ar purta o conversaţie cu un prieten. Îi plac lucrurile simple, directe – Eric Clapton, Johnny Cash – şi face în aşa fel încât nu-ţi mai poţi imagina viaţa fără muzica lor. Dacă obişnuiai să strâmbi din nas când îl auzeai pe Elvis cântând Love Me Tender, sau pe Armstrong What A Wonderful World, băimăreanul stabilit pe malurile Crişului reuşeşte să te umple de încântare. Şi chiar dacă n-ai fost niciodată fan al lui Michael Jackson, te trezeşti bătând ritmul la Billie Jean, la unison cu vecinii tăi de masă. Ori îngânând fără să vrei Personal Jesus, uitând cu totul că depeşarii ţi s-au părut odată vrednici de milă.
Dacă te întrebi de ce, răspunsul ţi-l dă Noris. E în felul lui de-a fi, de a-şi trăi viaţa şi de-a o transpune în muzica sa proprie, în piese ca I Wanna See Your Eyes, Sunshine sau 45 Kilos. Atunci când cântă despre dragoste, e vorba mereu – o spune chiar el – nu despre suferinţă şi dor, despre gelozie ori iubire neîmpărtăşită, ci despre dragostea împlinită. Noris pur şi simplu iubeşte viaţa şi are darul de-a te face şi pe tine să simţi la fel. Şi acest lucru transpare şi în felul în care interpretează piesele altora, fie că e vorba de Motherless Child al lui Eric Clapton, de Ring Of Fire al lui Johnny Cash, sau de excelenta piesă a mult prea uitatului Rory Gallagher, Out On The Western Plain (When I Was A Cowboy).
Noris preferă de un timp încoace să cânte singur, fără trupă. S-a axat pe blues şi rock acustic, după câteva experienţe cu Blackbeers, A.G. Weinberger şi cu trupa sa, Noris Band. Îşi caută drumul propriu – sau poate că drumul îl caută pe el. În orice caz, e pe drumul cel bun…
