Să mori de incultură

Frunzărind un CD pe care adunasem articole publicate de mine prin presa mileniului trecut (nu vă speriaţi, e vorba de anii ’90), am dat peste un text de care uitasem şi pe care l-am recitit cu un crescând sentiment al actualităţii – nici eu nu ştiu de ce. Îl reproduc aici, poate îmi dă cineva un răspuns…

Când aud de cultură, consilierii noştri judeţeni sunt mereu gata să scoată pistolul. Nu altfel au procedat la şedinţa de săptămâna trecută, în care s-a dezbătut bugetul pe 1999. Cererea de a se mări subvenţia revistei Familia cu 100 de milioane de lei a provocat indignare şi scandal între consilieri: cum să dai atâţia bani pe o revistă de cultură, pe un moft, când lumea moare de foame?

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Asupra redacţiei Familia s-a abătut o ploaie de acuzaţii privind proasta gestionare a banilor, pomenindu-se chiar şi cuvântul “infractor”. Corpul de Control al Consiliului Judeţean susţine că există “grave nereguli în gospodărirea fondurilor băneşti”, lucru care l-a determinat pe Mihai Bar să afirme că la Familia se subvenţionează “nemunca şi matrapazlâcurile”.

E greu să-ţi imaginezi ce fel de matrapazlâcuri strigătoare la cer se pot face la o revistă de cultură, al cărei tiraj abia de se apropie de 1000 de exemplare pe lună. Probabil că sub fruntea unor consilieri a încolţit ideea că în redacţie îşi duce veacul o adevărată mafie, care trăieşte în huzur din banul public. Îmi şi închipui cum distinşii oameni de litere ai redacţiei vând revista pe sub mână, la suprapreţ, raportând retururi false şi realizând venituri ilicite fabuloase.

Cât priveşte “nemunca” din redacţia revistei, lucrurile necesită clarificări. E adevărat că tirajele sunt foarte mici; însă e la mintea cocoşului că nu poţi judeca eficacitatea culturală prin randament economic. Ar însemna să introduci criteriul cantitativ într-o ecuaţie în care primează criteriul calităţii. Numai că în viziunea lui Mihai Bar, intelectualii nu diferă cu nimic de salahori: ei trebuie să stea opt ore la birou, scriind de zor, cu transpiraţia curgând şiroaie pe frunte. Ba chiar am impresia că pentru dl Bar gânditul nu este o muncă. Aş fi curios să-l văd pe preşedintele Consiliului Judeţean gândind opt ore. Sunt sigur că şi-ar schimba atitudinea faţă de muncă. Dacă ar mai rămâne în viaţă.

Aş fi înţeles dacă domnii consilieri ar fi fost nemulţumiţi de nivelul cultural al revistei Familia. Şi eu sunt nemulţumit. Însă nici teatrul orădean nu plezneşte de sănătate culturală, ba chiar horcăie pe patul de moarte, şi totuşi primeşte bani cu găleata. Adevărul este altul: cultura îi stă în gât preşedintelui Consiliului. Ce-i drept, doar o parte a ei: cea de pe malul stâng al Crişului. Căci cultura de pe malul drept, adică Filarmonica şi Teatrul, îi stă cuminte în buzunar. Domnul Bar ştie ce înseamnă cultură: înseamnă politică. Iar politica dânsului e extrem de culturală, spre deosebire de cultura sa politică. De aceea se şi indignează de comentariile politice din revista Familia, care ar trebui cenzurate, venind în flagrantă contradicţie cu propriile sale păreri de fruntaş PDSR. Care păreri îl desfiinţează pe plan cultural, existând riscul ca dl Bar să sucombe de incultură.

O întrebare mai persistă totuşi: să aibă dreptate cei care susţin că nu ne putem permite să aruncăm banii pe caii verzi de pe pereţii redacţiei Familiei, atâta timp cât suntem muritori de foame? Răspunsul este: n-au. Pentru că ei ignoră un lucru elementar: se poate muri nu numai de foame, ci şi de incultură. E drept, nu mor indivizii. Mai grav: moare societatea. Iar în Oradea, instituţiile culturale de marcă sunt în agonie, în lipsă de public. Public mai au doar crâşmele. Atâta timp cât cultura orădeană e pe moarte, riscă să moară şi oraşul. Elitele fug din oraşele care nu le satisfac exigenţele culturale. Şi-atunci, cine o să mai rămână în Oradea? Domnul Bar?

(Jurnal bihorean, 1999)