În numărul pe luna septembrie al revistei Familia, un amplu grupaj despre Radu Enescu, de la a cărui moarte au trecut 15 ani şi despre care scriu Liana Cozea (Judecata posterităţii), Blaga Mihoc (Radu Enescu, un personaj cu multe calităţi şi ciudăţenii), Ion Davideanu (Maestrul despre Zaharia Stancu şi Lucian Blaga) şi cu mine (Hic Rhodos, hic salta). Mai semnalez interviul cu Gheorghe Grigurcu, precum şi poemele lui Alexandru Muşina şi Romulus Bucur.
Numărul pe luna septembrie al revistei a ieşit la ţanc pentru Zilele Revistei Familia, care s-au ţinut în acest an în cadrul Toamnei Orădene, la Casa de Cultură a Municipiului Oradea, în 8-9 octombrie. Despre acest eveniment veţi putea afla mai mult în numărul următor al Familiei, care deja e în lucru.
Pentru cei interesaţi, iată aici articolul meu despre Radu Enescu.
*
Hic Rhodos, hic salta
Orice om – şi cu deosebire unul care a trăit în atmosfera rarefiată a spiritului – este mai mult decât gesturile şi cuvintele sale, întâmplătoare şi, prin urmare, efemere. Ceea ce semenii săi pot să vadă şi să priceapă din frământările lui e doar vârful aisbergului.
La 23 iulie s-au împlinit 15 ani de la moartea lui Radu Enescu. Aşa cum era şi firesc, redacţia Revistei Familia, unde strălucitul eseist a fost redactor-şef adjunct timp de 20 de ani, i-a adus omagiul cuvenit. Pelerinajul la mormântul său, devenit tradiţie, a fost de fapt un lung periplu printre mormintele altor “familişti” de seamă, începând cu Iosif Vulcan, continuând cu Ovidiu Cotruş, Crăciun Bejan, Dumitru Chirilă, Vasile Spoială şi terminând cu Radu Enescu. Nu l-am uitat nici pe Marin Chelu, cel care a trudit ani la rând să adune în volume articolele maestrului, risipite prin numerele revistei, până ce moartea l-a răpit şi pe el dintre noi.
La mormântul lui Radu Enescu am fost doar o mână de oameni: colegi din redacţie, câţiva oameni de cultură, cunoscuţi ori apropiaţi. Poate vremea toridă să fi fost de vină – soarele prea arzător, lumina prea nemiloasă.
Ceva mai mulţi ne-am adunat la simpozionul comemorativ de la Muzeul Iosif Vulcan. Ce-i drept, era mai răcoare. A fost evocată personalitatea lui Radu Enescu, s-au depănat amintiri, întâmplări, grav sau cu umor, într-o atmosferă relaxată, fără nimic ceremonios, ca între prieteni. Ba chiar s-a şi cântat, liric şi elevat.
*
L-am cunoscut pe Radu Enescu prin 1985. Publicasem până atunci doar un singur articol, în Steaua – ceva despre N. Steinhardt. Nu avea de unde să mă ştie. Cu atât mai mult am fost mirat când am văzut în Familia articolul pe care i-l dusesem, fără vreo speranţă de publicare – o recenzie a traducerii lui Mircea Ivănescu din Ulise de James Joyce. A fost, după cum s-a dovedit ulterior, singura critică tăioasă a traducerii, celelalte şase-şapte, câte au apărut în revistele de prin ţară, fiind mai mult decât binevoitoare. Ceva mai târziu, venind Mircea Ivănescu la Oradea, Radu Enescu m-a prezentat, spunându-i, şugubăţ, că eu sunt cel cu pocinogul. Mircea Ivănescu m-a măsurat cu ochi reci şi a spus doar atât: “Ai fost singurul care a scris despre traducere, nu despre roman.”
Peste vreun an, m-a pus dracu să scriu o cronică la romanul “Frigul verii”, de Alexandru Vlad. Nu speram să şi apară, dar nu m-am putut abţine, deşi ştiam că nu mă pot măsura cu Virgil Podoabă, care pregătea şi el o cronică a cărţii. Făcând pe niznaiul, i-am dat-o lui Radu Enescu. Acesta, nervos nevoie mare că Virgil întârzia nepermis de mult cu textul, nici una, nici două, a publicat-o. Evident, Podoabă s-a supărat îngrozitor pe mine. Dar cu această ocazie, m-am ales nu doar cu duşmănia şefului de la cenaclul Iosif Vulcan, ci şi cu năşia lui Enescu: mare mi-a fost mirarea când, deschizând cu înfrigurare revista, mi-am văzut articolul publicat sub semnătura Alexandru Seres. Ungurului de mine nu-i trecuse prin cap că, acţiunea romanului fiind plasată în Transilvania Dictatului de la Viena, acest lucru ar fi putut trezi suspiciunea cenzurii. Radu Enescu, temător ca de obicei şi fără să mă avertizeze în vreun fel, mi-a schimbat prenumele din Sandor în Alexandru. L-am păstrat – şi mă mândresc şi acum cu faptul că Enescu mi-a fost naş literar!…
*
Iată că am dat şi eu în mania rememorărilor. Au fost cu duiumul la simpozion, dar despre opera lui Radu Enescu s-a vorbit prea puţin. Mai nimic despre cărţile sale, puţine, dar substanţiale. A fost unul dintre marii noştri eseişti, cu o cultură atât de vastă, încât noi, cei mai tineri, formaţi la şcoala precară a socialismului, nu puteam decât să ne minunăm de unde putea scoate atâta amar de referinţe culturale, indiferent ce subiect ar fi abordat. Într-o vreme când era interzis să pomeneşti cuvântul “întuneric” într-o poezie, Radu Enescu a publicat în Familia un eseu de o pagină despre… lampă. M-am întrebat şi eu o vreme, ca prostul, de ce acest eseu extraordinar, care, pornind de la lampa lui Diogene, te purta prin toată cultura Europei, avea drept titlu dictonul Hic Rhodos, hic salta!. Şi de ce dădea acolo următoarea definiţie personală a genului: “Eseul e o modalitate literară de a bate câmpii, de a face teoria chibritului, despre un subiect dat, la modul agreabil şi inteligent.” Ei bine, Enescu îl scrisese doar pentru a demonstra cuiva că putea scrie un eseu despre orice – chiar şi despre o biată lampă…
*
Destul de puţin – şi cu destulă fereală – s-a vorbit la comemorarea celor 15 ani de la moartea lui Radu Enescu despre caracterul său. Oare de ce? Despre morţi, numai de bine?
A fost un fricos, domnule!, auzi şuşotindu-se pe la colţuri. Îi era frică de “organe”, de partid, de Securitate; când scria, se autocenzura, să n-aibă probleme. Visul său din tinereţe, de a ajunge profesor universitar, se prăbuşise, zice-se, din cauza “originii nesănătoase”. Făcea compromisuri, era mereu panicat – era laş! Şi-a mutilat cartea despre Kafka, la cererea editorului, ca să poată apărea… La el în casă nu se putea intra decât după infinite insistenţe, bătăi în uşă, răspunsuri la întrebări şoptite conspirativ, precauţii de maniac…
Dar atunci cum se explică faptul că, în 1987, l-a publicat pe N. Steinhardt – care, în cea mai neagră perioadă a dictaturii, a comis din sihăstria sa de la Rohia un uimitor eseu despre libertate? Sau cum se face că, la apariţia, din nou greu de explicat, a admirabilului eseu al lui Andrei Pleşu, Minima moralia (de care toţi criticii se fereau ca dracul de tămâie), Radu Enescu îi dedică una din puţinele recenzii apărute?
Dar gestul său din toamna lui 1989? Ce l-a putut determina pe acest om, care părea să se teamă şi de umbra lui, să semneze scrisoarea de protest din 18 septembrie, trimisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din acea vreme, D. R. Popescu, dar şi postului de radio Europa Liberă, care a transmis-o? Cum de şi-a luat inima în dinţi, acuzând persecuţiile la care au fost supuşi unii scriitori de către regimul ceauşist, gest care i-a şi atras interzicerea dreptului de semnătură în ultimele luni ale anului 1989? Unde dispăruse frica de organe, teama viscerală de a fi săltat de Securitate? E posibil să fi ştiut Radu Enescu, în septembrie, ce avea să urmeze în decembrie? A fost, chiar şi în acest gest de curaj, un oportunist?
*
Doi prieteni traversau un deşert. La un moment dat, s-au luat la harţă şi unul dintre ei l-a lovit pe celălalt peste faţă. Cel lovit s-a oprit, fără să zică vreun cuvânt şi a scris în nisip: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu m-a lovit peste faţă”. Ceva mai târziu, ajungând la o oază, cei doi s-au hotărât să facă o baie. Cel care fusese lovit peste faţă s-a împotmolit în nisip mişcător, fiind pe punctul de a fi înghiţit. Prietenul său i-a sărit în ajutor, fără să ezite, trăgându-l afară. Atunci acesta a scrijelit pe o stâncă următoarele cuvinte: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viaţa”. Întrebat de prietenul său de ce a scris prima oară în nisip, iar apoi în piatră, a răspuns: “Rănile provocate de alţii trebuie scrise în nisip, pentru că vântul le va şterge, dar mulţumirile pentru faptele lor bune trebuie săpate în piatră, pentru că acestea nu pot fi şterse de vânt.”
E posibil ca Radu Enescu să fi fost laş. Ca scriitor, a făcut compromisuri, a tăcut vinovat, s-a supus (dar noi, ceilalţi, oare am procedat altfel?). Dar atunci când prietenii săi, scriitorii, s-au aflat într-un moment crucial pentru destinele lor, nu a ezitat nicio secundă. A avut tăria morală pe care noi, ceilalţi muritori de rând, îndeobşte n-o avem: a sărit în ajutorul celor aflaţi la ananghie. A vorbit răspicat, condamnând nedreptatea făcută semenilor, persecuţia, bătaia de joc. Într-o vreme în care valorile şi principiile erau trimise în neant, el a apărat demnitatea, verticalitatea. E singurul lucru care contează şi care nu poate fi şters de vântul vorbelor spuse pe la colţuri.
