Primele două numere pe anul 2010 ale revistei Familia au apărut practic simultan, din cauza unor probleme tipografice, cauzate de noua copertă, pe care ne-am fi dorit-o “retro” – lucru care s-a dovedit aproape imposibil. Nu doar fiindcă, în loc să scadă, aşa cum ne aşteptam, costurile de fapt ar fi crescut, ci şi pentru că lipsea cartonul pentru copertă pe care ni-l doream. Aşa că, pentru a nu complica şi mai mult lucrurile, ne-am mulţumit cu aspectul tipografic auster al coperţii, amintind de perioada interbelică. Vestea bună e că, urmare a regândirii întregului design al revistei, ea are acum o paginaţie mai bună, cu un corp de literă mai adecvat pentru lectură.
Numărul pe ianuarie se deschide cu editorialul pe care l-am scris despre noul ministru al Culturii, Kelemen Hunor, pe care îl puteţi citi şi aici. Alături de cronicile literare ale lui Ioan Moldovan, Marius Miheţ, Ion Zubaşcu şi Lucian Scurtu, mai puteţi găsi un articol interesant al lui Ion Simuţ, Prima pledoare pentru o istorie critică a literaturii române, despre Iustin Popfiu, cel care a folosit pentru prima oară conceptul de “istorie critică”, cu 120 de ani înaintea lui Nicolae Manolescu. Din numărul 1 al revistei, aş mai recomanda eseul lui Miron Beteg Tot ce am uitat, precum şi un excelent articol al lui Adrian Gagiu despre Grigore Leşe.
În numărul 2, poezia e prezentă prin Adrian Popescu iar proza e reprezentată de Daniel Vighi. Flori Bălănescu scrie despre Mişcarea Goma, iar din dialogul purtat de Lucia Negoiţă cu Ileana Mălăncioiu e publicată prima parte. Nu lipsesc nici din acest număr cronicile de carte, printre ele fiind cea semnată de Ioan Moldovan la volumul de poeme Regele dimineţii de Alexandru Muşina, precum şi cea a lui Mircea Morariu despre o carte extrem de interesantă a lui Lucian Boia, Germanofilii.
În ambele numere sunt prezente, ca şi până acum, rubricile consacrate ale colaboratorilor revistei – Gheorghe Grigurcu, Alexandru Cistelecan, Alex. Ştefănescu, Vasile Dan şi Alexandru Vlad.

Mişto editorialul tău. Ţin minte că exact aşa, cu argumentele ăstea, mă războiam cu cineva care nu era de acord cu numirea lui Hunor la Cultură, dar era (stupoare!) fan entuziasmat al lui Johannis…
Am o mică remarcă de făcut. Spui, în text, că Herta Müller n-a scris în viaţa ei un rând româneşte. Totuşi, volumul de poezii-colaj “Este sau nu este Ion” nu e o traducere din nemţeşte, ci a fost scris de la bun început în limba română (şi publicat la Polirom în 2005).
Pingback: Familia – Nr. 1,2 / 2010 « Cenaclul de la Bibliotecă