Alexandru Seres

Din ciclul “Asfalt tango” (Foto: Al. Seres)

Oradea, duminică, 30 martie. Grădina Muzeului Ţării Crişurilor (Foto: Al. Seres)

Nu mă pot abţine să nu mai bloguiesc un pic despre festivalul de jazz de la Gărâna. M-am dus acolo strict pentru Garbarek - şi a meritat din plin. Dar nici surpriza numită Scott Henderson n-a fost de lepădat…

Read the rest of this entry »

Vineri 13. O seară de iulie absolut incredibilă pentru publicul care a venit la Gărâna să-l asculte pe Jan Garbarek. Până şi vremea s-a abţinut de la capricii, fiind probabil pentru prima oară că festivalul internaţional de jazz s-a desfăşurat sub un cer înstelat, fără un nor.

Când am ajuns în preajma Music Ranch-ului, Poiana Lupului răsuna deja de inconfundabilul sunet al saxofonului muzicianului norvegian, care făcea probe de sunet pe scenă.

Jan Garbarek şi saxofonul lui fermecat (Foto: Mianda Mladin - Timpul)

Apoi, chiar în timp ce aşteptam să se deschidă porţile, Garbarek a trecut pe lângă noi, cu saxofonul în mână – o apariţie de-a dreptul fantastică, descinsă parcă dintr-o saga nordică, cu elfi şi zâne ale zăpezilor. O legendă în vârstă de 60 de ani, cu plete ninse, sobru şi calm, în a cărui privire se oglindeşte spuma fiordurilor.

Alexandru Andrieş, cu un blid de gulaş… (Foto: Al. Seres)

Concertul a început cu o oră întârziere, aşteptarea făcând să crească tensiunea. În public, nelipsitul Alexandru Andrieş, mâncând gulaş.

Cătălin Ştefănescu, sută la sută (Foto: Al. Seres)

Ceva mai încolo, garantat 100%, Cătălin Ştefănescu, lipăind şi el de zor din castronel. Şi, desigur, plimbându-se ţanţoş, Berti Barbera, care cântase cu o seară înainte.

Berti Barbera, gură-cască prin mulţime (Foto: Al. Seres)

A fost unica seară din cele patru ale festivalului care a avut un singur punct în program. Nici nu putea fi altfel. Şi a fost suficient pentru cei peste 7000 de spectatori, care pentru un mizilic de doar 30 de lei au avut prilejul să-l asculte pe unul dintre cei mai mari muzicieni de jazz ai lumii.

Florian Lungu, prezentatorul festivalului şi Marius Giura, organizatorul (Foto: Al. Seres)

N-am idee cum de l-a convins Eberhard Weber pe Garbarek – dacă e să-l credem pe Marius Giura, organizatorul festivalului - să vină taman la Gărâna. Din păcate, tocmai Weber a fost cel care a lipsit, fiind grav bolnav.

Pe scena festivalului, Jan Garbarek Quartet (Foto: Al. Seres)

Legendarul saxofonist norvegian, care a împlinit de curând 60 de ani, a venit la poalele Semenicului împreună cu brazilianul Yuri Daniel la bas, Manu Katche la baterie şi Rainer Bruninghaus la pian.

Senzaţionalul Manu Katche (Foto: Mianda Mladin - Timpul)

Din prima clipă, saxofonul fermecat al lui Garbarek ne-a subjugat, transportându-ne într-o altă lume. Nu mai eram la Gărâna, ascultând jazz şi bând vin fiert în miros de grătare, ci pe un tărâm de vis, un fantasy land creat din sonorităţi new age, în care se învârteau, ca într-un maelstrom, cântece de niebelungi şi ritmuri maramureşene.

În maelstrom-ul de sunete al lui Jan Garbarek (Foto: Mianda Mladin - Timpul)

Timp de două ore, aproape că n-am simţit frigul pătrunzător al Gărânei. Ne-am lăsat vrăjiţi de magicianul norvegian, sub lumina blândă a stelelor, nevenindu-ne să credem că sunetul de cristal al saxofonului lui Garbarek a răsunat peste văile Gărânei. Îl mai aud şi acum, ca un ecou pierdut între munţii Semenicului. Şi probabil că va mai răsuna mult timp de acum înainte, de câte ori vom trece pe aici.

.

Se împlinesc 10 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Sergiu Vaida. În primăvara anului 1997 se întorsese la Oradea, după o şedere misterioasă în Valea Jiului, unde scria la o gazetă locală. A revenit în oraşul care-l consacrase ca poet - unul dintre cei mai tulburători ai anilor ’80-’90. S-a stins fulgerător, în vara aceluiaşi an, fără să lase în urma sa măcar o singură carte. Numeroasele sale manuscrise s-au risipit în cele patru vânturi. Moartea sa rămâne pentru mine un mister – ca şi, de-altfel, întreaga sa existenţă zbuciumată.
L-am cunoscut la cenaclul literar Iosif Vulcan, prin 1984. Era un personaj de-a dreptul fascinant, cu alură de prinţ indian. Am petrecut împreună multe ceasuri, discutând nopţi întregi despre literatură. De publicat în reviste aproape că nu putea fi vorba în acele vremuri, iar în ce priveşte cărţile, acestea erau mai mult un vis. Singurele noastre clipe de “glorie” literară erau lecturile de la cenaclu. Felul în care îşi recita Sergiu versurile producea o puternică impresie: te simţeai cuprins de vârtejul cuvintelor, care te purtau cu o forţă de nestăvilit, tălăzuind ca o mare zbuciumată. Îşi scria poemele în transă, strigând în creierul nopţii, electrizând întunericul din jur. Îl chinuia demonul – şi nu putea scăpa de strânsoarea lui grozavă decât aşternându-şi chinul pe hârtie.

Din păcate, după 1989, Sergiu a fost cuprins, ca mai toţi intelectualii orădeni, de febra publicisticii şi nu s-a mai preocupat de poezie. Am lucrat împreună cu el la Gazeta de vest, de la apariţia publicaţiei până aproape de momentul în care şi-a încheiat meteoricul parcurs, în 1992. Prins cu alte proiecte, nu am mai ştiut ce s-a întâmplat cu Sergiu. Pur şi simplu dispăruse. Când a reapărut în oraş, în 1997, lucram la Jurnal bihorean. A colaborat pentru un foarte scurt timp la ziar, apoi a dispărut din nou. În prima zi a lunii iulie, Marin Chelu ne-a dat vestea: Sergiu murise de comoţie cerebrală, la 40 de ani. Pe prima pagină a Jurnalului bihorean din 2 iulie am publicat poza sa, cu titlul: “S-a stins o voce a presei orădene”. Ultimul articol scris de Sergiu, o cronică a volumului de povestiri “Încăperea diacului” de amicul nostru comun, Horia Al. Căbuţi, a apărut în acelaşi număr. Prea puţini ştiau însă că se stinsese un mare poet.

A publicat foarte puţine poeme, prin reviste literare – câteva chiar în Familia orădeană. A scris enorm, însă mare parte a manuscriselor sale s-au pierdut. Deşi ideea de a-i publica postum poeziile a fost îmbrăţişată fără rezerve de cei care l-au cunoscut şi apreciat, acest proiect nu s-a materializat nici până azi. În semn de aducere aminte, reproduc aici unul dintre poemele acestui extraordinar poet, dispărut prematur.

Într-o lumină aurie

Dar ne-au căzut ochii în pământ cu sfială, ochi rece
de cristal dezlipindu-se de obiectele din jur după întunecare.
coborând cu treptele umbroase pe tălpi, venea ploaie
şi le vărsa peste acoperişuri, maşinile cădeau sacadat într-o pâlnie
de ceaţă şi ochii noştri ne sfârtecau trupul încet şi prin
acel loc m-ai văzut serrenisime

dar într-o noapte ne-am trezit cu câteva obiecte pe masă,
iată pocalul maiestuos fierbând într-o lumină aurie, iată
bastonul, iată ierburile fermecate infiltrându.-se prin pereţii
noştri într-o lumină aurie –
îţi vom trimite pe cineva să te îmblânzească. îţi vom trimite
frumoasa cu trup de tămâie lăsând în urma ei un nor de inscripţii
plouând încet peste pământul vostru şi obiectele
pline de sensuri pulverizându-se, albind casa secretă,
şi cu macheta ei de sus scufundându-te
Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale care vin până la fereastra ta, câinii
tăi de pază care nu lasă să se apropie nimic de tine că imediat
se aprinde un bec roşu ca o inimă străpunsă şi ţâşnesc şuvoaie
şi canale sofisticate şi închid toate uşile care vin până la tine
şi gâlgâie încet trupul şi se sparge ca un balon
în faţa Frumuseţii fierbând într-o lumină aurie.

Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale, nu se mai aude
nici un ciripit sau clopoţel trezind îngerul şi trupul lui mort
îl tot duci în spinare şi îl arăţi trecătorilor şi îi întrebi:
spuneţi-mi voi ştiţi pe cine duc în spinare de atâta timp
spuneţi-mi l-aţi văzut la mesele de aur
otrăvit şi căzând pe umerii mei şi eu unde îl duc, căci
cu trupul meu îl hrănesc şi voi spuneţi că el este
cocoaşa mea şi eu sunt dromaderul urcând sfios scările
Filosofului / poezia şi dumnezeu au murit îmi spune el /

Cu gura mută cu urechea surdă la atâtea cuvinte care muşcă
hulpav din arătările tale, venind până la fereastra ta şi risipindu-se
dar eu care am furat acest trup din trupul mamei mele
şi am fugit în lume şi m-am ascuns în câteva cuvinte
umbroase, ridicate brusc pe catalige deasupra oraşului
şi-n aerul tare al nopţii vine vertijul lor şi-mi spulberă casa.
cu un opaiţ umblă el prin nervii mei şi de-acolo curge
o răşină o plasmă o acuarelă care vă vizitează somnul

Lacăte grele ca un trup de bivol închizând uşile tale
ierburi fluorescente infiltrându-se prin pereţii tăi ca o igrasie
şi chemându-te pe un alt drum pe care se văd acum câteva
coviltire înşirându-se şi fierbând molcom într-o lumină aurie

Dar mi-au căzut ochii în pământ şi-aşa am văzut: iar bulbii ochilor
ei ca nişte gheme desfăcute la masa de aur la care numai ei
tronează între atâtea costume scrobite, lampadare
şi o lumină aurie care îi ascunde, arată-te, chiorule, scoate globul
de care ne frecăm noi spinările când dormim şi arată-i lumina
aurie ce joacă pe faţa ta scufundată

(Tribuna, 3-9 martie 1994)

Am dat o fugă până la Satu Mare, ca să-l văd pe Al Di Meola, la Samfest Jazz 2007. A fost ca şi cum m-aş fi întors în anii ‘80, pe vremea când, cu mare greutate, am reuşit să-mi cumpăr un vinil cu idolul meu în materie de jazz. Chiar şi Casa de Cultură din Satu Mare mi-a evocat acele vremuri cumplite - o oribilitate de clădire în stil comunist, o sală prăfuită, de cămin cultural sătesc (sătmăresc), lăsată în paragină. Dar după cum a cântat Di Meola, parcă eram la Madison Square Garden…

Faptul că înaintea sa a urcat pe scenă Harry Tavitian, împreună cu austriacul Wolfgang Puschnig (saxofon, flaut) şi sătmăreanul Cserei Csaba (baterie, percuţie) n-a făcut decât să crească nerăbdarea publicului, prestaţia celor trei, deşi OK, nefiind ieşită din comun. Când “Sweet” Florian Lungu l-a anunţat pe Al Di Meola, sala a explodat. Am fost uimit să constat că, alături de bătrânii ca mine, în public se aflau foarte mulţi tineri, care cu siguranţă erau încă în scutece când Di Meola, Paco de Lucia şi John McLaughlin făceau furori cu Friday Night in San Francisco şi Passion, Grace @ Fire.

Un gentleman perfect de New Jersey, încântat că se află pentru a treia oară în România, de astă dată “deep in the heart of Romania” (săracu, nu ştia că e la periferie!), cu adânc respect pentru public şi, pe-alocuri uimit de reacţia fierbinte a sălii - mai ales când acesta a izbucnit în chiote de bucurie la Mediterranean Sundance (om fi noi din provincie, dar le avem cu jazzul!). Un sunet cristalin, impecabil, la cea mai înaltă cotă. Instrumentişti unul şi unul: Gumbo Ortiz, portoricanul care îl însoţeşte pe Di Meola de 19 ani, ne-a făcut praf cu o cutie numită “cajun”, pe care pur şi simplu stătea, bătând în ea cu palmele, iar italianul Fausto Beccalossi, acordeonist de mare clasă, ne-a făcut să simţim adierea Mediteranei.

Nu mi-am făcut prea mari speranţe înainte de acest concert; activitatea lui Al Di Meola din ultimele două decenii nu mi s-a mai părut la fel de valoroasă - “world music” nu suna prea convingător. Mi-am zis că merg să văd ce am pierdut în urmă cu douăzeci de ani. Nu mi-am cumpărat CD şi nici nu i-am cerut autograf. L-am privit trecând pe lângă mine, la o palmă distanţă, prin hol, aproape impasibil. Am ieşit din hardughia numită Casă de Cultură, păstrând în suflet acel fior special, provocat de muzica sa, de parcă m-ar fi atins aripa unui înger.
Îl voi simţi, sunt convins, şi peste alţi douăzeci de ani.

Al Di Meola & Midsummer Night Quartet
Al Di Meola - chitară
Gumbi Ortiz - percuţie
Peo Alfonsi - chitară
Fausto Beccalossi – acordeon

Video Al Di Meola şi Gumbo Ortiz la Samfest Jazz 2007

(Ca să puteţi viziona clipul, puneţi-l pe stop şi aşteptaţi vreo două minute - se încarcă foarte greu - sorry!)

Al Di Meola s-a aflat pentru a treia oară în România. Primul său concert a fost la Bucureşti, în 2000, la Sala Palatului (Festivalul internaţional de chitară clasică), iar anul trecut a fost la Timişoara, împreună cu percuţionistul său Gumbi Ortiz, la Festivalul Plai (anul acesta, în septembrie, vine Paco de Lucia!).

UPDATE: Presa despre concertul Al di Meola

Cum a ajuns Al Di Meola la Satu Mare
Muzicianul a fost asteptat cu microbuzul la aeroportul din Kosice (Slovacia) de directorul Casei de Cultura „G.M. Zamfirescu” Satu Mare, Gheorghe Molnar.
Artistul a fost cazat in luxosul hotel Dana II din centrul orasului. Mancarea nu pare sa fie pentru artist un element important din viata, deoarece, in afara faptului ca a comandat multe fructe, el nu a fost mofturos cand a venit vorba de hrana.
A mancat foarte mult orez cu piept de pui si, in general, nu a dorit altceva decat ce se afla in mod uzual in meniul restaurantului hotelului.
Potrivit lui Gheorghe Molnar, Al di Meola a ajuns la Satu Mare prin intermediul impresarului sau pentru Europa, contactat de organizatorii satmareni prin e-mail.
„Nu ne-am folosit de vreo firma de intermedieri pentru a-l aduce pe Al di Meola in Satu Mare. L-am contactat personal pe internet pe impresarul lui din Europa, iar lucrurile au mers snur” a precizat Gheorghe Molnar.
(Concertul Al Di Meola, perfectat pe Internet - Ultima oră)

Onorariu - 20.000 euro, potrivit EVZ
„Nu am crezut ca voi gasi aici asa de multi iubitori ai muzicii jazz. Satu Mare este un oras frumos, cu public minunat si ma voi intoarce aici ori de cate ori voi fi solicitat”, a spus celebrul chitarist de jazz fusion. Potrivit surselor EVZ, onorariul artistului s-a cifrat in jurul a 20.000 de euro. (Al di Meola, savurat minut cu minut, EVZ)

Un public cald şi primitor
“În mod normal, conform contractului, Al di Meola ar fi trebuit sa concerteze doar 60 de minute, dar in fata unui public cald si primitor si-a mai prelungit concertul cu inca 40 de minute.” (Chitaristul nr.1 al lumii i-a naucit pe satmareni, Gazeta de Nord-Vest)

Scump vederii prin oraşul său natal, Mr Blues a revenit la Oradea, şi nu oricum: cu două concerte, unul fiind un “gig” pentru deschiderea unor noi saloane Audi şi Seat, celălalt concertul de la clubul Blue Monday. Câteva fotografii de la acesta din urmă, cu AG Weinberger şi trupa sa, căreia i s-au alăturat Andras Dutka, Marius Pop, Noris, Bobo (Bubu, scuze!) şi alţii. În public s-a aflat şi primarul Petru Filip, care însă a plecat după prima parte a show-ului.

Citeşte impresiile lui Noris despre prima sa apariţie pe scenă alături de AG, în aprilie, la Filarmonica Oradea, pe blogul său Noris Band

Foto: Feher Jozsef. Copyright: Jurnal bihorean

AG Weinberger va cânta vineri seara (22iunie), împreună cu trupa sa, la clubul orădean Blue Monday. Mr Blues ne-a anunţat că, după programul obişnuit, urmează un jam session, la care sunt invitaţi să participe toţi muzicienii prezenţi. Se anunţă o seară lungă - şi fierbinte!
.

Poţi asculta acum pe blogul meu noul CD al lui Ciuraru, “Şcoala veche”. Muzică de-a noastră din Bihor, altoită cu puţină Jermanie, cu texte de milioane. Mulţumiri lui Florin Budeu pentru ajutor!
UPDATE: Cronica lui Burllău!

Dacă vrei să descarci albumul, îl găseşti pe oradeanul.com - click aici

Cronica lui Gabi Burllău
CIURARU – „Şcoala veche” 2007
„Aparţin dă şcoala veche/În ciuda anilor/Îs numit demodat/chiar conservator…Ciuraru e-napoi/să-şi facă datoria…” Într-adevăr, meşterul Ciurar s-a reîntors în forţă, adică, ce zic eu, e primul album „valabil” după acel demo cultic de prin 1995 numit „Ce primejdie”. Între timp, raperul nostru aştilean si bihorean a avut activitate, însă total nesatisfăcătoare, fără sare şi piper, încercând să forţeze „mainstream”-ul, fără succes, desigur. După ce a dat vina pe producătorii care l-au „lucrat”, încercând să facă din el un produs comercial de divertisment, Ciuraru lasă la o parte fineţurile şi revine la graiul care l-a afirmat, făcând un tur de forţă prin jargonul bihorenesc asamblat pe ritmuri de rap cât se poate de american. Fără a fi neapărat foarte original din punct de vedere muzical, Ciuraru reuşeşte să capteze atenţia publicului neamator de rap prin mesajele lui directe, pline de umor pe alocuri şi foarte moralizatoare prin alte locuri. Desigur, atracţia principală e limbajul liber, cu accent, limbaj pe care, de fapt, îl ştim cu toţii dar refuzăm să-l utilizăm… „Şcoala veche” prezintă 17 piese, există şi invitaţi locali precum vestitul Sommerzeit(…zgârâie plăcile…), iar ca negative remarcăm inspiraţii masive din şcoala veche a rap-ului, Public Enemy, Cypress Hill, Run DMC, etc. Discul are şi momentul lui „simfonic”, un outro de aproape două minute, vulgar şi maiestuos totodată, care, eu n-am priceput ce-i cu el. În fine, personal mă bucur pentru acest bihorean dezinhibat, care încă reuşeşte să se menţină în folclorul local în ciuda opţiunilor majoritare.
(Jurnal bihorean, 30 iunie 2007)

MANIFEST

Alexandru Seres

Vernisajul expoziţiei virtuale a avut loc în 6 iunie 2007, la ora 11. Vernisaj, vorba vine, căci a constat în publicarea fotografiilor, la ora anunţată, laolaltă cu prezentarea pe care Harris Wallmen, redactor-şef al revistei Photo magazine, a avut bunăvoinţa să mi-o trimită cu o zi înainte.
De obicei vizionez serii de imagini cu aceeaşi temă. Imagini cu acelaşi subiect, aceeaşi tematică sau aceeaşi manieră de abordare. Nu a fost cazul acum. Am privit imaginile lui Alexandru Seres şi a fost ca şi când am sta la un ceai şi am povesti; despre ce a făcut anul trecut, despre Moni venind printre rame-uşi într-o cromatică perfectă, despre apartamentul din blocul de pe malul Crişului, despre arbori singuratici şi singurătate, despre oameni deştepţi şi artişti frumoşi, despre copii exuberanţi şi ireali în bucuria lor, despre durerea paroxistică a accidentelor rutiere şi, în contrast, despre liniştea incredibilă a naturii.
Cel mai mult mi-a plăcut însă povestea căţelului care înoată spre mingea din râu. Mi-a povestit cum o minge aruncată în râu a făcut multe cercuri, începând chiar din mijloc, iar apoi căţelul, în căutarea acelui mijloc, a trebuit să străbată toate acele cercuri, unul câte unul pentru a ajunge la ea. Ce nu ştia căţelul, şi numai Sheri, era că desenul lui în apă era la fel de frumos ca perfectele cercuri. Iar împreună formau viaţa, experienţele, una după cealaltă, bucuria revederii şi a întoarcerii la centru. Pentru experienţa finală e nevoie de cercuri, dar şi de linii. Mulţumesc că mi-ai amintit despre toate acestea, Sheri, mulţumesc că ai povestit cu mine!

Harris Wallmen
redactor-şef Photo magazine

Cuvânt de blogger
Fotografiile prezentate aici nu au în vedere vreo tematică anume. Le-am realizat în decursul timpului, cu aparate pentru amatori. Unele au fost făcute pentru a ilustra articole în Jurnal bihorean, altele pentru plăcerea mea. De aici talmeş-balmeşul, pe care eu îl consider potrivit pentru un vernisaj pe blog.
Mulţumesc din suflet lui Harris pentru prezentarea pe care mi-a făcut-o!
Alexandru Seres

Mingea
M-a surprins dârzenia cu care câinele s-a aruncat după minge, nepăsător la frumuseţea geometrică a cercurilor.

Marius Pop
… pe vremea când cânta la Chanson, cu Thamyras, şi avea părul lung. Între timp am chelit şi eu.

Blocul meu, iarna
Contrastul dintre copac şi rigiditatea liniilor arhitecturii urbane.

Emulaţie
O simplă găselniţă.

Seara pe uliţă
Nu e o scenă din Hitchcock… doar strada Olimpiadei, în buricul târgului, pe înserat.

La Negreni
Rar mai vezi asemenea imagini în talciocul ăla plin de kitschuri.

Deşert
Cam siropos. Şi totuşi îmi place ideea copacului uscat, în mijlocul apei.

Vaci!
Aşa exclam de fiecare dată când zăresc vaci păscând pe câmp. Cam la fel cu marinarii care, după o nesfârşită călătorie pe mare, zăresc pământul.

Pârtie!
O fotografie realizată la Hidişel, pentru un articol din Jurnal bihorean.

Natură moartă
Deşi e o imagine realizată la un accident, m-a captivat frumuseţea sa stranie. Am ales poza din alte 100 pe care le-am făcut într-o dimineaţă friguroasă, lângă Tileagd.

Blocart 3
Am o adevărată obsesie pentru blocuri şi nori. Dovadă colecţia mea de cam vreo 300 de fotografii, realizate de la fereastra apartamentului în care stau.

Mircea Toma
Nenea jurnalist-academician mi-a dat un interviu, aşa că l-am tras în chip.

Fereastra
Sigur, am umblat la poză, dar efectul cu fereastra merita mica scamatorie.

Uşa
Doar după ce am făcut fotografia am realizat perspectiva…

Vineri 13
Instantaneu surprins la un accident, într-o zi cu ghinion.

Peisaj
Pur… şi simplu…

Rog vizitatorii expoziţiei mele virtuale să-şi scrie impresiile în “albumul” de mai jos.