Alexandru Seres

Primele două numere pe anul 2010 ale revistei Familia au apărut practic simultan, din cauza unor probleme tipografice, cauzate de noua copertă, pe care ne-am fi dorit-o “retro” – lucru care s-a dovedit aproape imposibil. Nu doar fiindcă, în loc să scadă, aşa cum ne aşteptam, costurile de fapt ar fi crescut, ci şi pentru că lipsea cartonul pentru copertă pe care ni-l doream. Aşa că, pentru a nu complica şi mai mult lucrurile, ne-am mulţumit cu aspectul tipografic auster al coperţii, amintind de perioada interbelică. Vestea bună e că, urmare a regândirii întregului design al revistei, ea are acum o paginaţie mai bună, cu un corp de literă mai adecvat pentru lectură.

Numărul pe ianuarie se deschide cu editorialul pe care l-am scris despre noul ministru al Culturii, Kelemen Hunor, pe care îl puteţi citi şi aici.  Alături  de cronicile literare ale lui Ioan Moldovan, Marius Miheţ, Ion Zubaşcu şi Lucian Scurtu, mai puteţi găsi un articol interesant al lui Ion Simuţ, Prima pledoare pentru o istorie critică a literaturii române, despre Iustin Popfiu, cel care a folosit pentru prima oară conceptul de “istorie critică”, cu 120 de ani înaintea lui Nicolae Manolescu. Din numărul 1 al revistei, aş mai recomanda eseul lui Miron Beteg Tot ce am uitat, precum şi un excelent articol al lui Adrian Gagiu despre Grigore Leşe.

În numărul 2, poezia e prezentă prin Adrian Popescu iar proza e reprezentată de Daniel Vighi. Flori Bălănescu scrie despre Mişcarea Goma, iar din dialogul purtat de Lucia Negoiţă cu Ileana Mălăncioiu e publicată prima parte. Nu lipsesc nici din acest număr cronicile de carte, printre ele fiind cea semnată de Ioan Moldovan la volumul de poeme Regele dimineţii de Alexandru Muşina, precum şi cea a lui Mircea Morariu despre o carte extrem de interesantă a lui Lucian Boia, Germanofilii.

În ambele numere sunt prezente, ca şi până acum, rubricile consacrate ale colaboratorilor revistei – Gheorghe Grigurcu, Alexandru Cistelecan, Alex. Ştefănescu, Vasile Dan şi Alexandru Vlad.

Nu am văzut încă “Avatar” (şi nici nu sunt foarte curios), dar n-am putut să rezist la avatarizeyourself . Iată ce-a ieşit…

PS: Nu, nu sunt eu

A apărut chiar înainte de Crăciun, e un număr dublu şi consistent, numai bun de pus sub brad…

Iată câteva dintre cărţile (numeroase) despre care se face vorbire: Gabriel Petric – Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (Miron Beteg), Ion Cristofor – Angore et taedio, Daniel Pişcu – Puţină adrenalină (Ioan Moldovan), Răzvan T. Coloja – Fabrica de furnici, Andrei Simuţ – Calvarium (Marius Miheţ), Radu Ulmeanu – Chermeza sinucigaşilor (Ion Zubaşcu), C.T. Popescu – Cuvinte rare (Mircea Morariu).

Ceva ce se numeşte, cam nebulos, Oradea literară, e una dintre secţiunile (consistente) ale revistei. Poate teama de a nu părea provinciali ne-a făcut să-i cam neglijăm pe concetăţenii noştri – sau aceştia au fost deosebit de activi în ultima vreme; cert e că s-au adunat multe la acest capitol şi s-a simţit nevoia de a “descărca” datoria. Aşa că veţi găsi aici poeţi (Lucian Scurtu, Alexandru Sfârlea, Viorel Chirilă, Mircea Popoviciu), proză (Varga Gabor), eseu (Daniela Maci, Magda Danciu), cronici de carte (la cele mai recente producţii semnate Gheorghe Vidican, Ioan F. Pop, precum şi la volumul colectiv jamais vu sau la prima bere cu tata al tinerilor Andrei Pintea, Dumitru Vlad, Adrian Mălăieş-Popescu şi Alexandru Drăgan).

Dacă nu aţi primit încă revista prin poştă sau prin e-mail, o puteţi citi aici.

Din 1998 încoace, la Oradea, de Crăciun, Joe Balogh şi prietenii săi cântă jazz. Nu ştiu de unde i-a venit, dar faptul că, de 11 ani, atrage publicul, îmi spune că a fost o idee bună. “Jazz în seara de Crăciun” a devenit un eveniment consacrat, cu invitaţi de prestigiu, pe care publicul îl onorează aşa cum se cuvine.

Concertul din seara zilei de duminică, 20 decembrie, a fost marcat de două evenimente distincte, dar care se împletesc în mod fericit: împlinirea a cinci ani de când Joe Balogh a început proiectul Jazz Today şi lansarea CD-ului Make Your Life Better al chitaristului Bader Oliver. Fără îndoială însă că senzaţia serii a fost bateristul Balazs Elemer, prezent pentru a treia oară în acest an la Oradea, împreună cu fratele său, pianistul Balazs Jozsef.

Citeşte recenzia pe vinsieu.ro

Dacă nici după desemnarea lui Emil Boc ca premier, cele peste cinci milioane de cetăţeni care l-au votat pe Băsescu n-au realizat că au făcut o mare tâmpenie, atunci merită să fie făcuţi idioţi.

Neîndoielnic printre ei se află numeroşi cetăţeni care şi-au desfiinţat firmele, din patriotism şi profundă abnegaţie faţă de impozitul forfetar. Şi sunt absolut sigur că o bună parte dintre votanţii lui Băsescu sunt bugetari care, înainte de a merge la urne, tocmai au aflat cu neţărmurit entuziasm că salariul lor pe lunile noiembrie şi decembrie s-a diminuat cu 15,5%, pe motiv de zile libere (auto)impuse.

Iar restul, de ce l-aţi votat? Că e simpatic? Că dă de pământ cu mogulii, cu duşmanii poporului, cu comunismul? Nu vedeţi nicio legătură între omul pe care l-aţi votat şi viaţa pe care o duceţi? Nu vi se pare nimic ilogic în a-l desemna drept premier pe acelaşi omuleţ patetic, care, turuind de zor despre măsurile de combatere a crizei, a dus cu voioşie ţara de râpă?

Atunci n-aveţi decât să bociţi bine!

Mi-a fost greu să mă despart de venerabilul meu Nokia 6680, dar sărmanul dădea semne că e pe moarte. Răguşise rău şi cred că se şi sclerozase un pic. Aşa că m-am decis să-mi iau unul nou.

Cum sunt un tradiţionalist în materie de mobile, mi-a fost greu să-i găsesc un echivalent dinozarului meu drag. Mai toate sunt acum fiţoase – dar la mine n-au priză. Aşa că am ales un model Samsung U800 Soul b, numai bun pentru nevoile mele, elegant şi deşteptuţ. eMAG avea un preţ mai mult decât rezonabil, aşa că l-am comandat de la ei – cu plata online, fireşte.

L-am primit azi – şi ce să vezi, surpriză! eMAG mi-a trimis două colete. Telefonul şi o sticlă cu vin, de Sărbători, personalizată cu ocazia împlinirii a 8 ani de existenţă (a lor, nu a mea, fireşte). Asta numesc eu bun-simţ. La marketing, of course… La mulţi ani şi mult succes la vânzări! Îl meritaţi din plin.

PS: Această postare nu e reclamă mascată. Pur şi simplu mi-a plăcut gestul iar laudele sunt cât se poate de sincere. Şi da, voi continua să fac reclamă la eMAG în sistem profit-share pe acest blog, deşi încă n-am văzut un ban de la ei (şi nici nu am speranţe!).

Tramvaiele sunt din Oradea anilor ‘70 – dar să vă văd dacă ştiţi unde e făcută poza!

Nu am fost să votez duminica trecută. Motivele le găsiţi în postarea mea anterioară. Dar am mai avut un motiv, pe care îl voi detalia acum.

Ce rost are să ştampilez un buletin de vot, când ştiu că în judeţe ale României rămase în preistoria democraţiei se votează cu autobuzul? Ce valoare are votul meu, liber exprimat, când cetăţeni cu patru clase primare votează de două-trei ori, în funcţie de lungimea traseului pus la dispoziţie de agenţiile turistice de partid? Ce sens are să cumpănesc atent votul meu, în favoarea unuia dintre candidaţi, când semeni de-ai mei, care trăiesc la limita subzistenţei, îşi dau votul pentru 50 lei sau pentru o găleată? Ce mai contează cu cine am votat, când preşedinţi de secţii de votare falsifică procesele verbale, anulează voturi valide sau ştampilează de zor buletine rămase neutilizate?

Fiecare vot dat la alegerile de duminică a fost o contribuţie la fraudă. Indiferent dacă a fost pentru Băsescu sau pentru Geoană. Fiecare cetăţean care şi-a exercitat dreptul constituţional, exprimându-şi opţiunea în faţa urnelor n-a făcut decât să contribuie la validarea sistemului de vot fraudulos, instituit de-a lungul anilor în România.

Nu mă interesează argumentul că, neducându-mă la vot, nu fac altceva decât să sporesc şansele celor care măsluiesc alegerile. Eu nu mai consimt să validez prin votul meu sistemul lor de fraudă, bazat pe “secţii speciale”, cumpărarea voturilor şi transformarea alegerilor într-o imensă bătaie de joc la adresa celui mai important exerciţiu democratic care ne stă la dispoziţie.

Din punctul meu de vedere, alegerile au fost fraudate în mod indiscutabil. Nu are nicio importanţă ce verdict va da Curtea Constituţională în privinţa contestaţiei depuse de PSD. Chiar dacă va fi reluat votul, se va întâmpla acelaşi lucru. Vor fura, din nou, cu toţii. E singurul sistem care funcţionează ireproşabil.

Cea mai bună pagină întâi de azi. Oricum o întorci, e tot aia. Păcat că nu sunt şi procentele interşanjabile.

Dacă ar fi să-i credem pe toţi cei care ne spun de ce nu e bine să-l votăm pe unul sau altul dintre candidaţii la preşedinţie, am fi în situaţia să alegem între comunism şi dictatură – Geoană reprezentând comunismul iar Băsescu dictatura.

Frumoasă alegere, la 20 de ani de la revoluţie. E cadoul pe care ni-l fac partidele politice, de Sfântul Nicolae.

În realitate, oricare ar fi rezultatul votului, nu ne vom alege nici cu comunismul lui Geoană, nici cu dictatura lui Băsescu. Nici una, nici cealaltă nu sunt posibile. Acestea sunt doar sperietori ale celor care nu au argumente pentru a ne convinge să le votăm candidaţii. Căci, spre deosebire de alegerile din 2000, când am avut a alege între Iliescu şi Vadim, acum nu alegem între un rău mai mare şi altul mai mic, ci între două rele egale. Aşa-zisul comunism al lui Geoană şi pretinsa dictatură a lui Băsescu nu sunt în fond decât unul şi acelaşi lucru: lipsa de perspectivă a sistemului politic din România.

Oricare dintre candidaţi ar câştiga alegerile, se va întâmpla acelaşi lucru ca şi până acum. Partidele aflate la putere se vor lupta pentru ciolan – aceasta însemnând satisfacerea propriei clientele, prin contracte cu statul. Căci sistemul politic din România nu se bazează, ca în ţările dezvoltate, pe confruntarea dintre ideologii, cu rezultatul impunerii unor strategii economice diferite de cea a adversarilor, ci pe logica primitivă a câştigătorului care ia totul. Aşa că, după 6 decembrie, nu vom avea nici comunism, nici dictatură mai multă ca până acum. Doar aceeaşi alternare la putere a celor care profită de privilegiile sistemului.

Singurul lucru bun e că votul nu este obligatoriu. Avem libertatea să alegem – nu între un candidat sau altul (din moment ce sunt interşanjabili), ci între a vota şi a nu vota. Alături de libertatea de expresie, e cam singurul drept pe care ni l-am câştigat după 1989.

Politica îţi poate lua minţile. Mai ales intelectualilor mai gingaşi, care nu au obrazul gros al politicienilor şi care, de voie sau de nevoie, se înregimentează politic. Iată ce citim pe blogul lui Traian Ungureanu:

Nu e timp de plîns! E clipa revoltei! Au ars a doua oară morţii Timişoarei. Banda lui Geoană, Antonescu şi Johannis a intrat în Timişoara, prin trădarea primarului Ciuhandu, trădătorul neuitatului Corneliu Coposu. Au dansat pe sîngele care a scăldat Piaţa Operei!”

Culmea patetismului o atinge Vladimir Tismăneanu, cu următoarele afirmaţii:

… la acest moment istoric, Crin Antonescu este reincarnarea colaborationistului tradator Guţă Tătărăscu, Mircea Geoana este nevolnicul boier de serviciu al comunistilor, afabil, cinic si fara vertebre, Petru Groza, iar Dinu Patriciu este o combinatie intre Ana Pauker, Teohari Georgescu, Dej si comandantul trupelor sovietice de ocupatie, generalul Susaikov.”

Înţeleg să fii de partea lui Băsescu, dar să-ţi pierzi cu totul simţul penibilului?

Cultura orădeană e la pământ. Teatrul de Stat e în renovare de ani buni iar spectacolele se joacă la Casa de Cultură a Sindicatelor. O galerie de artă ca lumea nu mai avem de foarte mult timp. O sală de concerte modernă, cu acustică şi sonorizare adecvate exigenţelor actuale,  e doar un vis frumos (ştiaţi că adevăratul motiv pentru care nu vin artişti de anvergură internaţională la Oradea e că nu au unde cânta?). Lansările de carte (când nu au loc pe la cârciumi) se fac în sala mare a Primăriei, întâlnirile cu personalităţi culturale aşijderea iar simpozioane şi conferinţe se ţin pe la hoteluri.

În schimb avem tot mai multe mall-uri, supermarketuri, shopping center-uri – atât de multe, încât unele încep să dea faliment imediat după deschidere.

Şi totuşi, de ce n-am putea avea un mall cultural?

Un complex care să reunească o sală de concerte, săli pentru simpozioane şi conferinţe, un spaţiu expoziţional adecvat manifestărilor artistice – şi de ce nu, poate chiar şi o librărie-cafenea, de genul Cărtureşti. Nu cu mult timp în urmă, Alexandru Mudura, cel cu Lotus Center, propunea Primăriei un mega-centru de afaceri lângă mall-ul său. Un proiect faraonic, de-a dreptul utopic, într-un oraş în care afacerile se limitează la comerţ. De ce nu s-ar putea face în locul acestei monstruozităţi, chiar lângă Lotus, un complex cultural de anvergură, care să redea Oradiei  prestigiul său de odinioară?

Veţi spune că natura unui asemenea complex, nefiind centrată pe profit, nu e propice spiritului antreprenorial; din cultură nu se pot face bani!

Ba da, se pot. Nu aşa mulţi, nu aşa repede. Şi, e drept, nu prea se pot trage ţepe… Dar gândit inteligent, un asemenea centru cultural poate fi viabil.

Sunt convins că mulţi orădeni ar fi dispuşi să plătească pentru a asista la concerte de foarte bună calitate, cu artişti valoroşi din străinătate, într-o sală modernă, utilată cu tehnologie de ultimă oră. O sală de expoziţie ar putea produce şi ea bani prin închirierea către artişti sau pentru expoziţii itinerante. Şi nu există niciun motiv pentru ca sălile destinate conferinţelor sau simpozioanelor să nu poată fi transformate în săli de bal – de exemplu nunţi, care, se ştie, aduc bani mulţi. Şi exemple ar mai fi.

Vecinătatea Lotus Center-ului, veşnic plin de vizitatori, ar asigura vadul propice pentru un centru de asemenea factură.  Iar dacă municipalitatea îşi va pune în aplicare planul de a înfiinţa în zonă şi noul parc, cu lac de agrement, s-ar crea o zonă de loisir de mare atractivitate pentru orădeni.

Nu văd nici un motiv pentru care nu s-ar putea crea acest complex cultural. Dacă e aşa de bun om de afaceri Alexandru Mudura, n-are decât să-şi pună mintea – şi capacitatea financiară – la contribuţie. A reuşit să pună pe picioare Lotusul – un proiect căruia nimeni nu-i dădea prea mari şanse iniţial, dar care a devenit unul din punctele de atracţie ale oraşului. De ce n-ar putea să facă şi un soi de mecenat, punând umărul la recrearea brandului cultural al Oradiei? Sunt sigur că Primăria şi-ar da concursul – măcar cu terenul aferent.

Toţi cei care s-au lăsat păcăliţi de Băsescu şi referendumul lui au greşit de două ori: o dată că îşi închipuie că preşedintele e tătucul care le va rezolva toate problemele şi a doua oară că referendumul va reforma clasa politică.

În primul rând, nu preşedintele e cel care ne rezolvă problemele, ci guvernul. Iar Băsescu a demonstrat până acum un singur lucru: că nu vrea să fie preşedinte, ci premier – adică guvernul să facă ce zice el. Ceea ce, evident, nu se poate.

În al doilea rând, efectele referendumului s-ar vedea în cel mai bun caz peste vreo trei ani. Până atunci, rămânem cu ce avem. Din păcate, avem o criză economică pe cap. Pe asta cum o rezolvă Băsescu? Cu Boc?

Ceea ce face Crin Antonescu nu e nici plăcut, nici uşor: îl susţine pe Geoană pentru a obţine ceea ce a promis celor ce l-au votat – un guvern Klaus Johannis. E singura soluţie în situaţia de faţă. Însă nu-mi pot imagina în niciun fel electoratul său bulucindu-se să-l voteze pe Geoană, cel pe care Crin Antonescu l-a făcut, în campanie, mincinos, laş şi vândut Moscovei.

Eu unul, oricât m-ar durea în cot de reformarea Parlamentului şi oricât de mult mi-aş dori ieşirea din criza economică, pe Geoană tot nu mă îndur să-l votez. Nu fiindcă m-aş teme că în spatele lui se află Ion Iliescu sau Vanghelie. Astea-s sperietori pentru cei slabi cu duhul. Nici măcar nu mă interesează prea mult cine e preşedinte, fiindcă nu mi-e dor de vreun tătuc. Iar de votat, votez nu pentru că cineva e simpatic,  frumuşel, charismatic sau deştept, ci pentru că îmi oferă mie cele mai multe şanse pentru viitor. Mie – nu ţării, poporului ori altor abstracţiuni. Pe Geoană însă, cel poreclit atât de inspirat de Iliescu Prostănacul, nu-l văd capabil să-mi ofere altceva decât vorbe goale şi o crasă lipsă de caracter.

Aşa că n-aveţi decât să votaţi voi în locul meu. Băsescu ori Geoană, mi-e totuna. Şi nici măcar nu cred că, între două rele, veţi alege răul mai mic.

Sper, totuşi, ca în lupta dintre cei doi, să câştige Johannis.

Numărul pe luna octombrie al revistei Familia s-a născut greu. Ne-a dat peste cap organizarea Zilelor Revistei, care s-au ţinut cu mult mai mare dificultate decât în alţi ani, din cauza crizei economice. Important este însă că a ieşit un număr cu un cuprins interesant, cu multe materiale de la ZRF şi, bineînţeles, fotografii de la acest eveniment.

Cei interesaţi de recenta carte a lui Petru Popescu, Supleantul, vor găsi în acest număr notele de lectură ale lui Miron Beteg, din cadrul rubricii sale Monomahii, iar cine mai vrea opinii despre Nobelul Hertei Muller, să citească editorialul lui Marius Miheţ, De ce a câştigat Herta Muller premiul Nobel. Articolul meu despre scrisorile lui Cioran către Wolfgang Kraus îl puteţi citi aici.

Cel mai bun viral al acestei campanii. Pe mine m-a convins să nu-l mai votez pe Geoană