Alexandru Seres

Dacă s-ar realiza un clasament al celor mai importante iniţiative editoriale orădene după 1989, Istoria oraşului Oradea ar figura, cu siguranţă, la loc de cinste. Nu doar fiindcă tirajul cărţii apărute în 1995 a fost epuizat cât ai bate din palme, cât mai ales pentru că a stârnit suficiente pasiuni, luări de poziţie pro şi contra, contestări vehemente şi laude, care, aşa cum se întâmplă în asemenea cazuri, atestă de fapt necesitatea şi valoarea demersului. Că este aşa, o arată şi faptul că lansarea celei de-a doua ediţii a cărţii, la sfârşitul lunii octombrie, în sala mare a Primăriei Oradea, a fost primită cu extrem de mare interes, judecând după mulţimea dornică să fie prezentă la acest eveniment.

Prima monografie istorică a urbei de pe Criş a umplut un gol - şi asta în ciuda numeroaselor lucrări privind, direct sau indirect, istoria Oradiei. Faptul că, în 1992, Consiliul Local al Municipiului Oradea şi-a dat avizul pentru redactarea acestei monografii, delegând un grup de cercetători orădeni pentru realizarea ei, e în sine un motiv de laudă pentru politicienii acelor vremuri. Ei au făcut atunci un gest de patriotism local autentic, cu atât mai meritoriu cu cât specialiştilor însărcinaţi cu redactarea cărţii li s-a dat totală libertate de acţiune, fără intruziuni de natură politică care să influenţeze, în conţinut sau concept, demersul lor istoriografic.

Spre lauda lor, autorii primei Istorii a oraşului Oradea s-au achitat mai mult decât onorabil de sarcina primită, realizând o lucrare de o excepţională probitate profesională - şi aceasta în ciuda unor dificultăţi generate de contextul social-politic postrevoluţionar, încă mult prea plin de resentimente, prejudecăţi şi orgolii. Li se datorează coordonatorilor lucrării, Gheorghe Gorun şi regretatul Liviu Borcea, meritul de a fi rezistat presiunilor, adeseori venite din partea unor colegi din branşă, care ar fi putut deturna sensul strict ştiinţific al demersului. Trebuie spus că, alături de colegii cooptaţi în colectivul redacţional, ei au realizat o lucrare scutită de accente ideologice ori naţionaliste, străduindu-se - şi, în mare parte, reuşind - să se menţină în coordonatele unei binevenite obiectivităţi. Lucru mai mult decât îmbucurător, ţinând cont că istoria oraşului Oradea cuprinde numeroase capitole zbuciumate, rezultat al convieţuirii de-a lungul secolelor a mai multor etnii, adeseori obiect al unor controverse istorice.

În ciuda polemicilor pe care le-a născut la vremea apariţiei, Istoria oraşului Oradea a rezistat în timp. O dovedeşte nu doar faptul că nu au apărut contestări serioase, cu argumente pertinente, de natură a-i ştirbi valoarea şi prestigiul, dar mai ales că nimeni nu a mai avut curajul (sau poate energia) de a întreprinde un demers alternativ, realizând o altă versiune a istoriei urbei. Astfel că însăşi apariţia, la peste un deceniu distanţă, a celei de-a doua ediţii a lucrării, revizuită şi adăugită, se constituie într-o reafirmare a solidelor baze ştiinţifice pe care a fost clădită, la vremea ei, această monografie.

Primind girul editurii Cogito, la care a apărut prima ediţie, Mircea Bradu şi-a asumat misiunea de a reedita, cu necesarele revizuiri, acest op de referinţă, în cadrul editurii Arca. O misiune deloc uşoară, ţinând cont şi de faptul că lucrarea trebuia nu doar întregită cu perioada scursă după 1989, impunându-se şi revizuirea părţii referitoare la întreaga epocă comunistă, “prea proaspătă pentru judecarea corectă a unei epoci”, după cum afirmă şi Mircea Bradu în prefaţa noii ediţii.

Specialiştii care au trudit la prima ediţie au fost invitaţi şi la realizarea prezentei versiuni, efectuând revizuiri sau chiar adăugând informaţii: Lucia Cornea, Fodor Jozsef, Gellert Gyula, Constantin Ilieş, Nicolae Josan, Gheorghe Liţiu, Doru Marta, Tereza Mozeş, Dumitru Noane, Peter I. Zoltan, Pafka Ernest, cărora li se adaugă Gabriel Moisa, responsabil pentru rescrierea perioadei comuniste şi post-revoluţionare. Din păcate, deşi a participat, alături de Gheorghe Gorun, şi la coordonarea acestei ediţii, reputatul istoric Liviu Borcea s-a stins între timp din viaţă, în 2006.

Un cuvânt de laudă merită şi Adrian Buzaş, cel care a croit noua haină a cărţii, realizând cu profesionalism şi simţ artistic desăvârşit coperta şi tehnoredactarea.

Timp de 15 ani a tăcut. Nu a mai dat concerte, nici măcar nu a mai cântat la chitară. După zen, meditaţie transcendentală şi retragere în anonimat, Leonard Cohen a revenit pe neaşteptate în faţa publicului. Incredibil, la 74 de ani, Cohen CÂNTĂ. El, care până acum doar îşi murmura cântecele.

Când site-urile de la noi anunţau venirea sa la Bucureşti, în iulie (concert amânat apoi pentru septembrie), deja aveam biletele pentru Nisa în buzunar. N-am regretat nicio clipă. La Bucureşti rişti oricum să iei ţeapă - într-un fel sau altul.

Cohen a fost unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului de jazz de la Nisa, organizatorii dorind să ofere publicului şi câte un hors-d’oeuvre. Festivalul se ţine în grădina mănăstirii din Cimiez, printre măslini, într-unul din cele mai selecte cartiere ale oraşului. Aproximativ 8000 de oameni au fost dornici să-l vadă pe “comandorul” Cohen, astfel că spaţiul s-a dovedit până la urmă aproape insuficient. 

Abia am reuşit să-l văd - adus de spate, cu mersul unui om bătrân, cu privirea în pământ. Doar când vocea sa a răsunat printre măslini i-am simţit cu adevărat prezenţa. Câteva cuvinte în franceză, versuri ce sună ca un oracol, pentru ca apoi muzica sa să ne învăluie pe toţi, tineri şi vârstnici deopotrivă: Dance Me To The End Of Love, The Future, Ain’t No Cure For Love, Bird On The Wire, Everybody Knows, So Long Marianne, Tower Of Song, Suzanne, I’m Your Man… Piesele sună parcă şi mai bine decât pe disc. Un singur cuvânt poate exprima senzaţiile care te încearcă: incredibil. O voce profundă, caldă, care te unge la suflet şi îţi încălzeşte inima. Cum e posibil să cânţi mai bine la 74 de ani decât la 35?

Din când în când, bătrânul îşi scoate nelipsita pălărie şi, între două cântece, se adresează publicului în franceză. De fapt, recită, iar publicul freamătă. Pe scenă, nouă muzicieni îl acompaniază impecabil. Sunet perfect, orchestraţii dumnezeieşti, totul pus la punct până la ultima notă. Final: Closing Time, apoi încă două bis-uri. Deşi concertul s-a încheiat, magia continuă printre măslinii din Cimiez.

Aflu de-abia pe urmă că în public, ascunşi în sectorul VIP, se aflau Bono şi The Edge de la U2, mari admiratori ai lui Cohen. Când acesta a părăsit scena, s-au repezit afară, în stradă, să-l salute. Prea târziu: maşina bătrânului tocmai pleca.

E reconfortant să afli că un star de talia lui Bono aleargă să-l prindă pe Cohen după concert. Parcă nu te mai simţi idiot că ai făcut 1500 de kilometri cu maşina ca să vezi un bătrânel cântând.

FOTO: Al. Seres

Peste câteva zile se împlinesc 11 ani de când Sergiu Vaida a plecat dintre noi. L-am mai pomenit şi anul trecut, pe acest blog, când se împlinise un deceniu de la trecerea sa în nefiinţă. Acum s-a întâmplat un lucru neaşteptat: cineva mi-a adresat, la pagina de contact, o rugăminte care îl priveşte pe regretatul poet orădean. E vorba de fiul său, Matei.

În timp ce restul lumii pare să-l fi uitat, Matei îmi cere ajutorul pentru editarea poemelor tatălui său. Pentru ca acesta să nu fie uitat cu totul.

I-am scris imediat lui Matei, oferindu-mă să-l ajut. Mai cu seamă că noi, cei care l-am cunoscut îndeaproape, fie prin intermediul cenaclului Iosif Vulcan, fie în calitate de colegi în redacţia Gazeta de vest, avem o datorie faţă de el: Sergiu a murit mult prea devreme, fără să fi apucat să debuteze în volum. Ar fi un gest frumos dacă am reuşi să adunăm poeziile sale într-o carte.

În 2001, am publicat un articol intitulat “Politica poeziei”, care se încheia cu un poem scris de Sergiu. Îl puteţi citi în pagina “Scriitori orădeni” de pe acest blog - am adăugat textul după citirea mesajului lăsat de Matei. Poate cei care mai au manuscrise sau copii ale poemelor lui vor citi aceste însemnări şi vor da o mână de ajutor la editarea unui volum care să-i cinstească memoria.

O comparaţie între presa tipărită şi cea online, oricât de succintă, demonstrează imediat superioritatea acesteia din urmă. Iată câteva argumente:

1. E mai rapidă (din motive evidente)
2. Are mai multe informaţii (nu există limită de spaţiu)
3. Manipulează mai puţin (fiindcă e imediat sancţionată de vizitatori, la comentarii)
4. Are posibilitatea de a se corecta mai uşor (nu mai e nevoie de erate)

 Fie şi din aceste motive, devine limpede că viitorul e (tot mai) online (aştept şi alte argumente).

Pentru cei curioşi să-i vadă la lucru, o galerie a aleşilor locali, surprinşi de mine la prima şedinţă a noului consiliu, constituit în 18 iunie 2008 (click pe poze pentru vizualizare completă).

FOTO: Al. Seres

Aşteptările faţă de noul primar al Oradiei, Ilie Bolojan, sunt foarte mari. Practic, se aşteaptă de la el să facă tot ceea ce nu a făcut Petru Filip şi, mai apoi, în scurtul său interimat, Mihai Groza. Să fim serioşi, Bolojan nu este nici Super Bolo, nici Mesia, aşa cum unii, mai exaltaţi - sau în derâdere - au încercat să-l zugrăvească. Nu va face minuni de vitejie şi nici nu va transforma Oradea, peste noapte, într-un paradis urban.

Read the rest of this entry »

După ce am mutat ce era de mutat de pe blogul vechi, m-am gândit că nu strică să reorganizez puţin paginile aflate pe coloana din dreapta. Fiind preocupat în special de două problematici - jurnalismul şi cultura, am pus blogul sub motto-ul Cultură jurnalistică şi jurnalism cultural, astfel că în paginile pomenite veţi găsi articole scrise de mine despre jurnalism, mai vechi şi mai noi, dar şi multe articole din zona culturii.

Ar putea părea puţin bizară asocierea dintre jurnalism şi cultură (pentru unii, cele două chiar se exclud!). Sunt de cu totul altă părere. Jurnalismul în România este de proastă calitate tocmai fiindcă îi lipseşte suportul cultural. Şi nu mă refer doar la cultura generală a ziariştilor (extrem de lacunară), sau la pregătirea lor teoretică (precară). Ci la faptul că nu există o tradiţie cu adevărat solidă, sănătoasă, fertilă, care să constituie un model de comportament, de modus operandi în domeniu.

Împingând lucrurile mai departe în această direcţie, trebuie să constat că şi blogosfera românească (un mod mai aparte de a face jurnalism, până la urmă) suferă de aceleaşi lipsuri. Cele mai multe bloguri sunt absolut jalnice, cu un conţinut fie patetic, fie derizoriu. Partea (şi mai) proastă e că aceste constatări sunt valabile chiar şi pentru mulţi bloggeri de top. Din acest motiv, alternativa pe care ele o oferă la jurnalismul de tip clasic nu e foarte promiţătoare.

Revenind la oile mele: sper să găsiţi în paginile de pe coloana din dreapta (dar şi în postările mele zilnice) ceea ce am încercat să schiţez mai sus. Unele dintre pagini sunt încă în pregătire, altele, deşi au deja conţinut, le voi dezvolta, adăugând materiale noi. Astfel că e bine să le vizitaţi din când în când. E posibil, de asemenea, să adaug pagini şi subpagini noi. Le voi semnala la timpul potrivit.  

Pornit pe un traseu literar european, trubadurul-filosof Florian Chelu a înhămat la poştalionul sonetului telegarii săi muzicali, ajungând, iată, după câteva dulci popasuri la hanuri autohtone şi franţuze, taman în curtea bardului din Stratford-upon-Avon.

I Am That I Am, cel mai recent CD din seria dedicată sonetului muzical, proiect original menit să valorizeze credinţa profundă într-o corespondenţă mai înaltă între cuvânt şi sunet, metru şi măsură, cuprinde 28 din cele 154 de sonete ale lui Shakespeare. Este o primă selecţie din seria pe care Florian Chelu o promite încheiată anul viitor, când se vor împlini 400 de ani de la apariţia lor în volum.

Read the rest of this entry »