Archive for the ‘GUEST POST’ Category
Cerşesc pentru tine
GUEST POST by Adrian Gagiu
„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”, spunea cinicul dom’ Puiuţ (Gheorghe Dinică), textierul şi tartorul mafiei cerşetorilor în „Filantropica”, formidabila tragicomedie a lui Nae Caranfil. Vă uitaţi la „Dansez pentru tine”? Cam aşa e şi acolo. Ca să primească banii salvatori pentru rude lovite de diverse nenorociri, unii distrează publicul telespectator, realizatorii şi sponsorii, concurând la dans în cuplu cu vedete mai mult sau mai puţin anonime. Care e diferenţa între asta şi puradeii care cântă prin tramvaie? Doar scenografia, principiul e acelaşi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…” Şi vai, ce emoţionant, şi vai, ce caritabili suntem! Dar cu ăia care nu câştigă concursul cum rămâne? Dar cu ăia pentru care nu dansează nimeni cum rămâne? Nu contează, s-a rezolvat un „caz social”. Ipocrizia împute România.
Citeşte mai mult pe blogul lui Adrian Gagiu
De ce să mergem la vot
GUEST POST by Lucian Cremeneanu
Clasa politică „se teme” mai tare ca niciodată că n-o să mergem la vot. Am folosit ghilimele pentru că, de fapt, politicienilor le convine absenteismul nostru. Explicaţia e simplă: decât un alegător ostil la urne, mai bine unul supărat, dar inofensiv, în faţa televizorului, departe de periculosul obiect numit ştampilă. Politicienii îi iubesc pe supăraţi. Atenţie! Urmează dezvăluiri incendiare !
Continuarea aici
50% Queen
GUEST POST. O cronică pertinentă la un concert la care, bănuiesc, mulţi s-au dus mai mult de curiozitate.
Queen trebuia să se stingă odată cu Freddie Mercury. A şi făcut-o pentru câţiva ani. Apoi, într-o şedinţă de spiritism, şi-a scuturat praful, şi-a pus perfuzii şi vocalist nou. A testat publicul cu un album live, cu piese vechi şi noi, apoi a făcut unul nou-nouţ („Cosmos rocks”) şi s-a pornit din nou la drum. La întrebarea „Cum a fost la Queen?” am evitat răspunsul câteva zile, aşteptând să mi se aşeze gândurile. Acum ştiu: a fost magic, frustrant şi uşor dezamăgitor.
Magic. Imposibil să nu fii impresionat de întâlnirea cu Queen! Cântecele de pe vinil, de pe casete, benzi, şi cd-uri, cântecele de la radio, videoclipurile pe care le ştii pe de rost… Sunt toate în faţa ta, într-un show spectaculos, cu un playlist echilibrat, aproape perfect. Start cu „Hammer to fall”, „Tie your mother down”, „Fat bottomed girls” şi „Another one bites the dust”. Brian May, la chitară rece, şi întreg publicul, într-un cor uriaş, au cântat celebrul cântec maghiar „Tavasi szel” (timp în care eu îi explicam englezoaicei din spate de ce nu ştie piesa), continuată superb cu „Love of my life”. N-au lipsit nici „We are the champions”, nici mesajul de esenţă al trupei „The show must go on”. Spre fericirea mea, am auzit şi „Say it’s not true”, cântată pe rând de trei vocalişti - Roger, Brian şi Paul - unde primii doi au excelat. La final, ne-am trădat cu toţii patriile şi am intonat „God save the Queen”.
Frustrant. Am văzut la Budapesta doar 50% din formaţia care a făcut legenda: Brian May şi Roger Taylor. John Deacon se pare că n-a mai acceptat surogatul. Cântecele sunt împrospătate şi e recomandabil să uiţi concertele Queen pe care le-ai văzut la tv. „I want to break free”, „A kind of magic” sau „Radio Gaga” sună altfel cu vocea lui Paul Rodgers. Ar fi fost grozav dacă mi-l scoteam pe Freddie din cap, dar aşa ceva nu se poate. I-am simţit absenţa în fiecare secundă. A apărut la „Bohemian rhapsody”, pe ecran, cu vocea şi pianul, iar ceilalţi de pe scenă l-au acompaniat într-un moment excepţional al serii.
Uşor dezamăgitor. Nu mi-a plăcut expunerea excesivă a celor doi „supravieţuitori”. Brian May şi Roger Taylor au dat impresia că încearcă să se vindece de umbra la care i-a condamnat Freddie. Paul Rodgers este doar vocalistul trupei, fără a fi şi front-man. Ei doi, Brian şi Roger, sunt acum oamenii din faţă. O merită, dar o fac la modul prea ostentativ. Cât despre momentele dedicate lui Freddie, două la număr, mi s-au părut strict profesionale, făcute parcă de gura publicului, cu emoţii doar în sală, nu şi pe scenă.
Queen-ul de azi este altfel şi trebuie luat ca atare: o legendă uriaşă, dorinţa de a merge mai departe, un Paul Rodgers, un pic de Bad Company şi Free. Iar peste toate, umbra uriaşă a domnului Farrokh Bulsara. Dacă merg în direcţia bună vom şti doar peste câţiva ani. Vă recomand „Cosmos rocks”.
Palade
GUEST POST. Adrian pune punctul pe i: moartea lui George Emil Palade, singurul român care a luat Nobelul, a trecut aproape neobservată.
Adrian Gagiu
http://adriangagiu.romblog.ro/
De curând au murit marii actori Ştefan Iordache şi Paul Newman. Emoţie, ştiri, reportaje, rememorări, vorbe, dări cu părerea etc. Apoi a murit George Emil Palade. Nu Cornel Palade, căruia îi dorim sănătate şi umor, ci singurul român laureat al Premiului Nobel (în 1974). Mă rog, român stabilit în SUA din 1946 şi căsătorit cu fiica lui Malaxa, ceea ce-l făcea de două ori antipatic pentru regimul comunist. Dar acum, în afară de anunţul decesului său, nici o reacţie.
Băăă, e Premiul Nobel! Singurul de-al nostru! Eh, ce contează… La ce echipe a jucat Palade ăsta? Câte milioane de euroi a făcut?
Uite, omul ăsta putea să ne fie un model. Nu numai pentru că şi-a văzut de ştiinţă, nu de carieră (aviz impostorilor, se ştiu ei), ci pentru ţinuta şi ştaiful intelectualului de modă veche pe care chiar şi subsemnatul l-a mai apucat prin unele ecouri ce mai supravieţuiau în uniformizarea comunistă. Evident, nu l-am cunoscut pe profesorul Palade, dar i-am cunoscut pe discipolii lui, de exemplu pe soţii Nicolae şi Maya Simionescu, care conduceau Institutul de Biologie Celulară de lângă Facultatea de Biologie din Bucureşti pe timpul studenţiei mele, în anii din jurul aşa-zisei Revoluţii. Sau pe profesorul Nicolae Cajal, la ale cărui cursuri de microbiologie asistam, îmbiat de prieteni de la Medicină fascinaţi şi ei de spontaneitatea şi echilibrul discursului bătrânului profesor. Sau pe profesoara mea de microbiologie, Victoria Herlea. Sau pe profesorul Doru Georg Mărgineanu, de biofizică, primul meu îndrumător la lucrarea de licenţă (primul, fiindcă între timp a fugit în Belgia). Sau pe colaboratorii lui de la Institutul de Ştiinţe Biologice, pe mâna cărora am intrat apoi (cercetătorii Horia Vais şi Constanţa Rucăreanu). Sau pe profesorul Nicolae Toma, de citologie vegetală, om suspicios şi sarcastic, de altfel, dar fascinant şi, cred, unic ca dascăl fiindcă în cursul lui nu dădea concluzii mură-n gură pentru memorie, ci înşira rezultate experimentale şi ipoteze ale diferiţilor cercetători, replicând stimulator că poate noi vom fi aceia care vom stabili versiunea reală. Ce vremuri…
Pe scurt, ideea e că aceşti oameni şi alţii ca ei, deşi nu erau toţi din aceeaşi generaţie, aveau ceva în comun. Prestanţa naturală, neostentativă, pe care ţi-o dă inteligenţa folosită pentru aflarea adevărului. Asta i-a făcut respectaţi şi apreciaţi inclusiv de studenţi, deşi erau severi, dar nu cu aroganţa şi sadismul unor profesori comunistoizi mai mult sau mai puţin ridicoli care dădeau din gură şi stresau lumea, fiindcă ţinuta nu se învaţă la şedinţele de partid. Iar azi tembelizarea nu mai e doar politică, ci şi prin carierism inclusiv academic, prin economia mai mult sau mai puţin subterană, prin divertismentul subuman şi mai numiţi şi voi în continuare altele. Cât se investeşte acum la noi în cercetare? Nu numai bani, ci şi interes şi respect?
Noapte bună, domnule profesor.
O noapte furioasă
GUEST POST. Nu e prima oară că bucureştenii vin la Oradea cu un spectacol prost, crezând că provincialii de noi înghiţim orice. Şi nu e prima oară că primesc o cronică defavorabilă, în ciuda faptului că pe scenă evoluează Maia Morgenstern. Cu părerea lui Lulu şi Caragiale ar fi de acord.
Lucian Cremeneanu
Caragiale nu se plictiseşte deloc în mormânt. Stă pe spate şi râde de noi în fiecare secundă, cu genialitatea sa enervantă. Considerat român de frunte tocmai de personajele de care făcea mişto, a scos în evidenţă tot ce e mai burlesc, mai vulgar şi mai viciat în noi. Faptul că scrierile sale sunt actuale şi astăzi este, pentru autor, un succes personal şi o continuă reconfirmare. Pentru noi însă, actualitatea personajelor şi a situaţiilor este o notă atât de proastă, încât, de ciudă, ar trebui să-l interzicem în şcoli.
Când Caragiale urcă pe scenă, situaţia devine şi mai periculoasă. Oamenii de teatru sunt în febra remixurilor şi actualizează la greu tot ce prind. Se ia personajul, se târăşte de urechi pe scenă şi se aduce în zilele noastre. Sigur, hainele se vor murdări, omul va urla şi va sudui, dar tocmai asta ne trebuie. „Asta vrea publicul” devine pretextul artistic pentru orice porcărie a unui teatru din Capitală, care umple o sală de provincie cu umor de oteve şi Vacanţa Mare.
Maia Morgenstern a jucat foarte bine un rol scris prost, special pentru mahala. A dat din cur, ne-a arătat chiloţii, a dezvoltat trei personalităţi concomitent şi a reuşit să fie enervantă. Aşa cerea rolul. Noi, fără pungoiul de popcorn în braţe, deci cu mâinile libere, am aplaudat-o. Gyuri Pascu a cules jumătate dintre aplauzele spectacolului încă de la primii paşi pe scenă. Apoi a făcut partitură de Divertis şi a cântat hip-hop. Iar am râs. Ceilalţi de pe scenă au vorbit urât unii cu alţii, au urlat isteric şi s-au ameninţat cu lopata şi pistolul, până am înţeles din ce pricină erau nervoşi: din cauză că aşa cerea rolul. Şi din cauză că aşa-i românul.
La sfârşit am aplaudat în picioare doar pentru că mă îndreptam spre ieşire, încercând să uit un spectacol care m-a agresat de la un cap la altul. În drum spre vinul izbăvitor de după, cel care avea să-mi salveze seara, m-am gândit că piesele lui Caragiale trebuie îndulcite, nu încărcate artistic cu prostie, răutate şi agresivitate de personaj. Suntem şi aşa plini de ură. E un stil în care nu mă regăsesc deloc. Agresivitatea se dă la liber pe stradă, la semafor, la TV. Agresivitate se găseşte din plin pe stadion, în magazin, şi în tramvai. Dar, pentru numele lui Caragiale, vă implor daţi-o jos de pe scenă!
Altă realitate n-aveţi?
GUEST POST. Blogând arar, Adrian a prins treptat gust. Merită încurajat…
Adrian Gagiu
http://adriangagiu.romblog.ro/
O să fiu mai activ pe blog (până la proba contrarie), că aşa-i trendi. În ţara culului, trendi e-mpărat. Pentru început, o să revelez Universului noua mea descoperire: există şi lucruri de văzut la tembelizor. Nu mă refer la Discovery, băi culţilor, ci la canalele (ce mişto sună) “obişnuite”. Poate o să fac chiar un fel de cronică TV în viitor, mă mai gândesc.
Să începem cu un film de pe HBO, un film foooaaarte neobişnuit pentru cinismul fecaloid pe care e la modă să-l exhibăm azi: “Miss Potter” (”Domnişoara Potter”). Nu pun linkuri, ca pentru leneşi, cine e curios, să-l caute. E despre o autoare de cărţi pentru copii, n-are explozii de maşini, sau super-eroi cu super-puterile anusului, care salvează lumea etc. E cu Renée Zellweger, care e de obicei meseriaşă în roluri de-astea de personaje pline de candoare, un pic duse de-acasă (mai ales în accepţia unui cocalar de succes) şi care trăiesc într-o lume a lor, aşa cum vor ele să fie şi aşa cum ea ar merita să fie: simplă, pură, sinceră, fascinantă, savuroasă. A se vedea şi “Nurse Betty”, alt film mişto, sau chiar câteva străfulgerări din alea cu Bridget Jones. A, Renée e şi o persoană interesantă, nu doar o mare actriţă. Zice ea cam aşa: “Hollywood-ul m-a învăţat multe. Aici mi-am dat seama ce nu vreau să ajung.”
La polul opus ca ambianţă, dar tot demn de văzut, “Rude Awakening” (”Trezită la realitate”), pe AXN. Aparent, un sitcom americănesc, cu episoade de o juma’ de oră (cam scurte uneori). Dar fără personaje pozitive sau în alb-negru, toţi sunt ori alcoolici, ori obsedaţi sexual, ori drogaţi, ori mame denaturate (nu, parlamentari nu sunt, nu e un serial horror). Are un umor destul de neconvenţional faţă de reţetele tâmpe cu care ne îndoapă ăştia din televiziuni, sarcastic, inteligent, destul de realist, fără paradă. A, şi e cu Sherilyn Fenn, fraţilor! O tipă superbă şi cu umor, care a fost şi prin “Twin Peaks” pe timpuri.
La bună vedere! Data aviatoare poate vorbim despre desenele animate bune (Bugs, Daffy, American Dad, Futurama) şi nebune (Scooby Doo, Powerpuff Girls şi alţi monştri cretini care tâmpesc copiii de azi).
Coldplay Goldplay
GUEST POST. Pentru fanii Coldplay, o cronică de concert de la Lucian Cremeneanu.
Lucian Cremeneanu
După ce am ascultat de câteva ori cântecul „Yellow”, de pe primul album, apărut în 2000, mi-am zis că trupa Coldplay dă semne de seriozitate. Albumul din 2002 („A rush of blood to the head”) mi-a reconfirmat intuiţia şi mi-a permis să plusez, spunând în stânga şi în dreapta că trupa va ajunge mare dacă se ţine de treabă. Al treilea LP, „X&Y” mi-a venit mănuşă pe suflet şi pe supoziţiile anterioare. Dar prima confirmare oficială a faptului că trupa ţinteşte succesul planetar a venit când am auzit că vor lucra la albumul „Viva la vida” cu producătorul Brian Eno. Un pariu mare pentru ambele părţi. Era limpede că, astfel, Coldplay vrea să (se) inoveze. Iar Eno nu avea voie să dea greş.
Coldplay a cântat în 23 septembrie la Budapest Sport Arena, un loc din ce în ce mai cunoscut şi frecventat de români. Şi, pentru că mi-e imposibil să nu fac o comparaţie, a cântat într-un mod în care nicio trupă românească nu va cânta în următorii 20 de ani. Diferenţa nu e în despre ce se cântă sau cu ce instrumente, ci în cum se compune şi cum se reinventează sunetul. Temele pe care le abordează Coldplay nu sunt foarte diferite de cele ale trupelor româneşti. Dar abordarea face toată diferenţa. Înafară de faptul că provin dintr-o cultură de cuceritori, care le sădeşte în ADN dezinvoltură şi le permite să stea drepţi pe orice scenă din lume, cei patru băieţi au abordat şi o modestie de-a dreptul seducătoare.
Un început fulminant de show cu un set de patru piese de energie (Violet Hill, Clocks, In my place, Speed of sound) a creat coeziunea instantă cu publicul şi le-a permis britanicilor să facă tot ce vor în 90 de minute de show compact şi bine echilibrat. Coldplay este o trupă în care se munceşte în acord global - bassistul (Guy Barryman) a cântat şi la percuţie, chitaristul (Jon Buckland) la clape, tobarul (Will Champion) la chitară şi voce, iar vocalistul (Chris Martin) la muzicuţă şi la timpane. Totul pentru ca soundul trupei să rămână intact, iar ritmul şi tensiunea pieselor să fie constante, ca pe disc. Micile derapaje vocale ale lui Chris Martin au fost trecute cu vederea şi considerate ca făcând parte din şarmul său şi chiar din identitatea trupei. A compensat cu un joc de scenă sincer şi exuberant.
N-au lipsit nici micile şi marile surprize. „The hardest part” a fost cântată doar de Chris Martin la pian şi voce împreună cu publicul. Ieşirea de pe scenă a trupei şi apariţia în tribuna din spatele sălii, de unde a şi cântat acustic două piese a fost un alt moment memorabil. Arhitectura de lumini merită o menţiune distinctă şi aplauze speciale: un „Nu” hotărât monotoniei şi tiparelor. Coldplay a renunţat la transformarea fundalului scenei în ecran uriaş de proiecţie, dar a pus imagini pe baloane cu diametrul de aproximativ 2 metri atârnate deasupra scenei şi publicului. Iar laserele au fost folosite cu cap şi cu efect.
Cântecele de pe „Viva la vida” (Cemeteries of London, 42, Strawberry Swing) au demonstrat încă o dată meritele pe care le au formaţiile care riscă să o ia înaintea timpurilor. Mai exact, să faci publicul să te urmeze şi nu invers. În fond, de asta unii stau pe scenă, iar alţii în sală. Să nu uităm că „Viva la vida” i-a dezamăgit iniţial pe fani din cauză că era prea deosebit de precedentul. S-a dovedit ulterior era doar nevoie de timp pentru asimilarea noului produs.
Cu piese pe teme universal valabile îmbrăcate în sound galactic bine ancorat în viitor, Coldplay a reuşit! Urmarea e logică. Trupa va fi copiată, confirmându-i-se astfel direcţia bine aleasă şi, încet-încet, va deveni clasică. Cifrele de vânzări si premiile vor conta mai puţin. Cert este că, odată cu al patrulea album de studio şi cu turneul „Viva la vida”, Coldplay a început să devină o trupă cu adevărat mare.
Manelele intelectualilor
GUEST POST. În sfârşit cineva care ştie ce vorbeşte…
Adrian Gagiu
Bregovic e cel mai mare nume muzical (din zona mai pop) care a avut onoarea să cânte la Oradea în deceniile recente. Uriah Heep, Alphaville sau dubioşii Boney M nu se pun, că au ajuns aici cu o întârziere şi mai mare, de vreo 20-30 de ani faţă de momentele lor de glorie (deşi moda asta e un fenomen tâmpit, că doar nu se schimbă trecutul astfel încât ceea ce a fost bun să nu mai fie bun).
Marele eveniment de la Oradea nu e menţionat pe site-ul lui Bregovic în agenda turneului său. Accesul la concert a fost moca, iar Bregovic a cântat în aer liber, într-un aer foarte rece şi umed, acompaniat de varianta economică a grupului său The Wedding and Funeral Band. Occidentalii şi elevaţii orădeni au savurat din plin, cu dănţuială şi chirăituri, balcanismele prin care Bregovic s-a făcut remarcat de mult, când erau noi şi în vogă tragicomediile groteşti, cu ţigani sau fără, ale lui Kusturica. Pitorescul lor, cvasi-exotic pentru plictisiţii occidentali, s-a potrivit cu lumea sonoră eclectică („world music”, „fusion”, nu contează) pe care a compilat-o Bregovic dintr-un spaţiu el însuşi compozit şi cu multiple influenţe: Iugoslavia, Balcanii în general.
Adică o parte consistentă a vechiului Imperiu Otoman. Fiindcă influenţa cea mai importantă asupra muzicii din Balcani n-au avut-o ţiganii, care în general se adaptează mai mult sau mai puţin la mediul muzical în care ajung şi a căror muzică autentică e destul de diferită de Bregovic şi alţii ca el, ci turcii, care au ocupat Balcanii sute de ani. Influenţa turcească e evidentă în muzica grecească, sârbească şi, într-o măsură mai mică, bulgărească şi românească: în gamele folosite, în melodii, în ritmuri, în ornamentaţie. Muzica autentică şi veche din sud-estul Europei e de o cu totul altă factură (de ex. Grigore Leşe sau formidabilele ansambluri vocale bulgăreşti), de asemenea muzica de petrecere de calitate (gen Gabi Luncă sau Fărâmiţă Lambru).
Urmaşii muzicali ai turciţilor, grosiera muzică de petrecere bănăţeană provenită pe vremea comunismului din cea sârbească (şi care a născut stupidul „etno” de azi), cvasi-clandestina formaţie Azur şi alţi kitsch-oşi care cântau pe la nunţi, dar li se scoteau deja discuri, precum şi aşa-zisele manele ce proliferează azi, promovate de mass-media şi case de producţie de la nivelul de lăutari la cel de superstaruri exclusive, nu sunt muzică ţigănească, după cum se oripilează pretinşi elitişti, ci parţial turcească. De la un cunoscător de talia lui Johnny Răducanu am afla că la origine, cu sute de ani în urmă (şi până în tinereţea lui interbelică brăileană), maneaua era un gen de muzică instrumentală turcească.
Dar manelele sunt „câh”, Bregovic e cool, că aşa a decretat nu ştiu cine, iar snobii atât aşteaptă. Sigur că el n-are nici o vină, profită de acest curent, cântă, se simte bine pe scenă (ceea ce e destul de rar la alţii), inclusiv în kitsch şi cu veşnicele lui tube groteşti, şi produce în general aceleaşi muzici pentru beţie, destul de asemănătoare melodic şi armonic cu manelele. Aşa că să nu vă mai aud, culţilor şi rafinaţilor care vă extaziaţi la Bregovic şi alţi turciţi, cu balcanismele, miticii şi Ardealul occidental şi civilizat. De altfel, şi în cluburile orădene se pun manele.
Goran Bregovic - sosirea târzie
GUEST POST. Întrebările pe care şi le-a pus Lulu pe marginea venirii lui Bregovic la Oradea mi se par de bun simţ. Ca şi răspunsurile, de altfel.
Lucian Cremeneanu
Vine Goran Bregovic! După ce a epuizat marile oraşe din România driblând cu iscusinţă Oradea, Goran ajunge, în sfârşit, şi aici. Ca si în alte rânduri, ceea ce alţii ca noi au consumat deja vine aici ca noutate absolută. La fel s-a întâmplat şi cu Uriah Heep, care s-a turat serios prin România până să primească viză de Oradea. De ce?
Acest „De ce?” trebuie musai despicat în patru. I-auzi una: De ce Oradea nu are curajul să facă lucruri noi? I-auzi două: De ce Oradea nu găteşte reţete originale măcar pentru România? I-auzi trei: De ce Oradea cheamă artiştii abia după ce au cântat pe la alte mese? Şi i-auzi patru: De ce Oradea nu are curajul să se ia la trântă cu sintagma „premiera naţională”?
Departe de a fi retorice, aceste întrebări au, la o primă şi superficială cercetare, răspunsuri dintre cele mai lumeşti. „N-avem bani” e primul şi cel mai gras, rostit cu precădere atunci când se pomenesc nume considerate prea mari pentru urbea noastră. Apoi vine extrema cealaltă: „Da’ cine-i ăla?”, atunci când se anunţă numele unui artist mai rafinat. Ar mai fi şi „N-avem curaj”, dar varianta asta e pură speculaţie personală, din moment ce nimeni nu o spune cu voce tare.
Scormonind mai abitir printre baiuri, am găsit unul mai mare, poate chiar pe cel mai mare. Nu Primăria trebuie să aducă artiştii într-un oraş! Nu concertele gratuite construiesc viaţa culturală! Nu justificarea „să placă la cât mai multă lume” trebuie să fie criteriul de selecţie a invitaţilor. Dar, atâta timp cât muzica rămâne monedă electorală şi de PR, oraşul mic e condamnat la banalitate. Publicul obişnuit cu concertul gratuit în piaţa publică nu va plăti în vecii vecilor bilet pentru o cântare ca la carte. Şi aşa reuşeşte Oradea să iasă cu graţie din circuitul turneelor naţionale ale numelor mari.
Vă mai aduceţi aminte cu ce pasiune ne-a izbit curentul Bregovic în urmă cu 10 ani? Patimă balcanică şi urlet de plăcere, amestecate cu seducţie de dragoste interzisă şi fiori de sensibilitate fără seamăn. Absolut fantastic! Oricine l-ar fi adus în Oradea pe vremea când lumea descoperea „Vremea ţiganilor”, „Underground” şi „Arizona Dream”, ajungea primar din primul tur. Dar a trebuit să mergem la Cluj sau la Timişoara pentru a-i asculta muzica şi poveştile despre el, despre Kusturica şi despre Iggy Pop. Oraşe care au umplut sala şi au garantat rentabilitatea.
Acum, după ani de Voltaj şi Proconsul, Goran Bregovic vine să se muleze perfect pe spiritul balcanic în care mândrul nostru oraş sărbătoreşte toamna: mici ca de 1 mai, friptane ca de 23 august, bere ieftină de Bihor, kitsch-uri îngrozitoare şi aparate de dat cu pumnul în gură. Lume multă ca la nuntă, veselie ca la nebunie şi o previzibilă lipsă de magie. Spun asta deoarece mi-e teamă că vraja cu care Goran stăpâneşte publicul selectat (cel cu bilet în buzunar) nu se va închega şi în aer liber printre murmurele de la mese şi zgomotul de sticle ciocnite. Sper să mă înşel.
Sfaturi pentru sfârşitul lumii
GUEST POST. Sfârşitul lumii n-a venit, dar cum niciodată nu e prea târziu, Adrian vine cu oareşce sfaturi legat de chestiune. La fel de serioase ca şi temerile privind găurile negre care ameninţă să înghită Pământul.
Adrian Gagiu
Am scăpat şi de sfârşitul lumii şi am observat că toţi suntem bâtă la fizică, inclusiv ziariştii avizi de senzaţional care ne speriau cu acceleratorul de particule de la CERN (ce surpriză). Un sait (or should I say site?) cu articole din presă s-a gândit ca pentru orice eventualitate să ne recomande ce avem de făcut înainte de sfârşitul lumii ca să nu trăim degeaba. Bine că primim sfaturi, că uite, de frica sfârşitului o tânără indiancă s-a otrăvit şi a scăpat, o altă puştoaică i-a cerut voie mamei să facă sex ca să n-o găsească sfârşitul lumii virgină, iar un tip era să-i mărturisească nevestei cum a înşelat-o, sperând că, dacă tot se termină lumea, asta nu mai contează.
Toamna pe plantaţie
GUEST POST. Revenit din concediu, Adrian e supărat pe multinaţionale. Sau pe sistem. De fapt, pe amândouă. Idei discutabile, dar parcă ceva adevăr tot se zăreşte…
Adrian Gagiu
Ai revenit din concediu cu forţe proaspete ca să munceşti pentru alţii? Bravo, Pătrăţel! La aproape 19 ani de la aşa-zisa revoluţie, am scăpat de tâmpenia comunismului, cu alimente raţionalizate, cenzură, cozi şi dictatură, şi am dat de tâmpenia capitalismului sălbatic, cu alimente pline de chimicale, credite pe viaţă şi propagandă mascată cu sclipici. Ce s-a schimbat? A, avem cât de cât libertate de exprimare. Dar cine ascultă când toţi vorbesc şi mai ales cine acţionează ca să (se) schimbe în bine?
Nu mă uit la Olimpiadă
GUEST POST. Mi-a trecut prin cap să boicotez Olimpiada, pe motiv de Tibet. Însă Adrian mi-a luat-o înainte, el chiar nu se uită. Pentru o mie de motive.
Adrian Gagiu
Nu mă uit la Olimpiadă. Ştiu, v-am mai spus deja asta, dar poate n-aţi notat. Deci nu mă uit la Olimpiadă pentru că pe vremea primelor olimpiade, cele din Grecia antică, războaiele erau interzise pe durata întrecerilor. Omul modern e atât de grăbit şi de multilateral dezvoltat încât le face pe toate deodată: în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de la Beijing au izbucnit luptele din Georgia. Aburit de promisiunile occidentale cu o viitoare aderare la NATO, guvernul georgian i-a atacat pe separatiştii cu cetăţenie rusă din Osetia de Sud, iar Rusia a atacat Georgia pentru a-şi apăra cetăţenii şi gazoductele.
Zăvoranu, P.R.M.!
GUEST POST. Admirabil. Toată lumea e plecată la mare, la munte, prin străinătăţuri, doar Dan îşi mai bate capul cu curva asta. De politică vorbeam, fireşte.
Dan-Liviu Boeriu
S-a iscat o mare vâlvă în jurul anunţului potrivit căruia nimeni alta decât celebra, talentata, oau!, sexoasa Oana Zăvoranu va candida pentru Camera Deputaţilor într-o circumscripţie din Bucureşti. Între două ştiri cu sinistraţi şi una puternică în care preşedintele Băsescu îl face “imbecil” pe un ministru (fără să-i dea, fireşte, numele), vestea candidaturii neliniştitei Oana a căzut ca un duş rece pe spinarea înfierbântată a oricărui votant cu simţ civic.
Nefericita întâlnire cu Semnal M
GUEST POST. Viaţa muzicală a Oradiei, săracă în evenimente, prilej de tristeţe pentru Lucian Cremeneanu, care a avut o experienţă nefericită dorind să-i asculte pe Semnal M la Blue Monday.
Lucian Cremeneanu
E pentru prima dată în viaţa mea când plec de la un concert înainte să se termine. Pe scenă e o formaţie pe care n-am mai văzut-o live din 1995, de care îmi era tare dor şi care îmi place mult - Semnal M. Cei trei cântă excelent, sunetul este clar şi cinstit, melodiile îmi provoacă frumoase aduceri aminte şi, totuşi, eu plec acasă la jumătatea concertului. De ce?
După bloguri suntem noi
GUEST POST. Bloggerii au devenit o ameninţare? Dacă e să-l credem pe Adrian, care comentează un bizar raport al unui europarlamentar socialist, e cazul să ne facem griji.
Adrian Gagiu
Internetul, mai ales de când cu blogurile, dar nu numai, confirmă vorba lui Francis Bacon „cunoaşterea este putere”. Informaţiile circulă libere pe net, scăpând de controlul celor care îşi pun monopolul asupra mijloacelor de informare în masă, „a patra putere în stat”. Adică deocamdată libertatea e totală pe net, cu riscurile inerente de a lăsa să se manifeste inclusiv escrocii, nebunii şi neserioşii, dar şi cu costuri incomparabil mai mici decât presa audio-vizuală şi cu posibilităţi fenomenale de informare pentru cei doritori de cunoaştere şi care ştiu ce şi cum să caute, nu doar să „chatuiască” banalităţi cu necunoscuţi sau necunoscute. Mde, riscurile democraţiei.