Alexandru Seres

GUEST POST

de Orlando Balaş

La o privire din afară, România e o ţară derutantă, locuită parcă de două popoare. O parte din români vor să trăiască normal, ca în Europa, iar cealaltă parte, ale cărei interese ilegitime ar fi afectate de normalitate, ne procopsesc cu o corupţie ca la maica Rusie acasă. De aceea şi cuvintele au înţelesuri diferite în „europeană“ faţă de româna actuală. Dacă în europeană drepturile omului sunt drepturi pe care le ai prin naştere, în română înseamnă că trebuie „să dai dreptul“ ca să obţii ceea ce ţi se cuvine în mod normal.

Dacă în Europa instituţiile statului funcţionează după reguli bine stabilite pentru a servi cetăţeanul, în România ai de multe ori impresia că administraţia, cu excepţii lăudabile, e un fel de bordel suprarealist, în care plătitorul de taxe şi impozite e supus la tot felul de perversiuni, până cedează şi plăteşte încă o dată, dând şpagă. Dacă ştii drumul şpăgii, e mai uşor să primeşti ceea ce nu ţi se cuvine decât ceea ce e al tău. E mai uşor să construieşti blocuri turn lângă catedrale, supermarketuri în parcuri şi hoteluri în albia unui râu decât să-ţi repari gardul cu acte în regulă.

Desigur, sunt şi idealişti care încearcă să-şi obţină drepturile fără şpaga strămoşească, care cred că trebuie să respectăm legea, iar dacă legea e strâmbă, să o îndreptăm, nu să o fentăm.

Când sistemul prezintă simptome de corupţie gravă, un politician european realist ia măsuri pentru eliminarea cangrenei înainte ca ea să se extindă la tot corpul statului. Politicianul român „realist“ ştie că asta implică nişte costuri, şterge delicat puroiul de la suprafaţă, cât să nu provoace un deranj prea mare, şi pune un pic de fard, să nu se vadă totuşi atât de urât.

Politicianul român e „idealist“ înainte de alegeri şi „realist“ după ce ajunge în fruntea bucatelor. Adică îşi vede de interes sau, în cel mai bun caz, de treabă, fără să deranjeze angajatele sau matroanele bordelului de care vorbeam mai-nainte. Eventual schimbă cearşafurile şi zugrăveşte stabilimentul o dată la patru ani, ca să fie mai customer friendly.

Astfel, dacă în europeană a fi realist înseamnă să acţionezi pe baza unei percepţii corecte a realităţii, în româna de baltă înseamnă să capitulezi în faţa sistemului, dacă nu din complicitate interesată, atunci din nepăsare sau neputinţă.

 Orgoliul împarte acelaşi habitat cu noi (corpul), dar nu face parte din fiinţa noastră. Am toate motivele să cred asta. O dovadă este faptul că orgoliul nu are aceleaşi interese cu noi. Îşi urmăreşte doar propriile satisfacţii, chiar dacă asta înseamnă să facă rău fiinţei gazdă. Adică nouă. Binele lui nu e sinonim cu binele nostru.
 
Continuarea la http://www.cremeneanu.ro/scrieri.php

GUEST POST by Adrian Gagiu

Din ciclul orice Adi Minune ţine trei zile: inspectorii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) vor începe, sau au început, sau vor fi început, sau ar începe „un control tematic la nivel naţional” pentru a controla dacă nu se mai fumează în spaţii publice, după cum prevede o recentă ordonanţă de guvern. Ghici cât durează controlul: două săptămâni. Deci rectificăm, orice prevedere legală durează două săptămâni.

Nu vă inflamaţi pentru discriminarea fumătorilor, nu moare nimeni dacă nu fumează în crâşmă două săptămâni, eventual poate muri dacă fumează 20 de ani, dar ce contează, e aşa de cool! Cică de la 1 ianuarie fumatul mai e permis în spaţii publice închise doar în camere destinate numai lui, ventilate şi care să nu fie spaţii de trecere. În restaurante şi baruri, afumătorile nu vor depăşi jumătate din spaţiul alocat clienţilor şi vor fi obligatorii ventilarea şi izolarea lor de spaţiile pentru nefumători. Birturile, bodegile infecte şi alte bombe cu suprafaţă sub 100 metri pătraţi pot alege să funcţioneze fie ca unităţi în care se fumează, fie ca unităţi în care nu se fumează. Două săptămâni trec repede. Oare inspectorii de la ANPC or fi fumători sau nu? Sau băutori, mâncători sau cheltuitori.

S-au interzis şi vânzarea de tutun în incinta şi în jurul spitalelor şi unităţilor de învăţământ preuniversitar, sponsorizarea pentru produsele din tutun a activităţilor destinate minorilor, publicitatea la tutun în presa scrisă, în orice materiale tipărite, săli de spectacol, în şi pe mijloacele de transport în comun. Dar pozele horror mai apar pe pachetele de ţigări? N-ar fi mai eficient să le punem pe tramvaie în locul eventualelor reclame? Sau să umble poliţia tutunului (că poliţia gândirii e ocupată cu altceva) şi să ia lumea la întrebări: „Bă! Fumezi? De ce n-ai bască?” Şi dă-i şi luptă (cu bulanul din dotare).

Bun, dar tot ce e obligatoriu e cel puţin suspect. Nu săriţi, sigur că orice lege e şi ea obligatorie (cel puţin în principiu, dacă nu şi în România), dar se presupune că ea exprimă o decizie luată (cum-necum, prin reprezentanţi, nu contează) de comunitatea respectivă. Adică majoritatea suntem de acord că tutunul dăunează grav sănătăţii, nu trebuie promovat, iar nefumătorii trebuiesc protejaţi de poluarea tabagică, că tot fumul ăla îl inhalează şi ei. Chiar suntem de acord? Când s-a mai pus problema au sărit diverşi fumători serioşi că vor fi discriminaţi, că fumatul e alegerea lor, ca şi cum n-ar da dependenţă. Dependenţa e cam singurul motiv de fumat care mai rămâne după impulsul iniţial de a fi cool în buda şcolii. Părinţii mei au fumat la greu zeci de ani, până în câte o zi când au decis că nu le face bine şi n-au mai pus ţigară în gură (vorba lui taică-meu, sus fumul, jos scuipatul şi-n gură… căscatul – să zicem). Deci se poate.

Dacă nicotina e naturală, la fel e şi marijuana. A, aia e şi oficial drog, că poate da dependenţă. Ca şi nicotina şi alcoolul, de altfel. Iar flatulenţa („gazele”) e o activitate la fel de naturală, ca să nu mai zic de alte acte fiziologice. De ce să nu le dăm drumul în public fără reţineri, aşa cum vrem să fumăm fără reţineri? Ceilalţi? Dă-i în mă-sa! Aşa că de la educaţie ar trebui pornit, ca de obicei.

GUEST POST by Lucian Cremeneanu
 
„Doar porcării la televizor! Nu mai ai la ce să te uiţi!”, spune, cu dezgust, omul-telecomandă. Apoi schimbă canalul. Şi iar, şi iar, transformând tv-ul în orgă de lumini. Ajunge la 80 şi apoi o ia de la capăt. Nici prin cap nu-i trece să-l oprească pur şi simplu. Pentru el, butonul roşu de pe telecomandă e ca un declanşator nuclear. Dacă îl apasă, îi explodează realitatea paralelă în care trăieşte seară de seară şi nu-i mai rămâne decât să se confrunte cu propria viaţă.
 
Continuarea la
http://www.cremeneanu.ro/scrieri.php

GUEST POST by Adrian Gagiu

O, tu, afişule electoral! Trecute sunt zilele gloriei tale, când tiranizai retinele trecătorilor pentru a-i transforma în votanţi. Acum îţi fâlfâie colţurile şi flendurile desprinse de vânturile acestei ierni fără zăpadă sau tot ale trecătorilor, nu contează. Degeaba mai rânjeşti acum pe stâlpi şi garduri, degeaba obturezi încă lumina la ferestrele apartamentelor din blocurile pe care te-ai lăţit, aşa cum personajul pe care-l suporţi le obturează lumina minţii, a sufletului şi a bunului simţ locatarilor. Acum nu te mai bagă nimeni nici în mamă, nici în seamă, nici măcar gunoierii.

O, afişule electoral! Nici o flegmă partizană nu mai inciţi, nici o înjurătură apolitică, generalizatoare şi nici măcar vreo privire aruncată în treacăt şi cu scârba adecvată hârtiilor de pe străzi şi altor gunoaie nu se mai îndreaptă către tine, o, afişule electoral. Trecută e patima moale a campaniei electorale, când luceai tâmp cu minciuni de doi lei şi cu moima ţeapănă, în costum (Bubico, şezi mumos). Acum ai intrat în fundalul peisajului citadin tern şi cu sclipici, iar vremile te vor roade tot mai mult, până vei intra în compostul din care se formează solul trotuarelor, laolaltă cu afişe pentru şuşe cu alţi manelişti, cu pungi şi hârtii de la plăcinte înainte, cu coji de seminţe balcanice şi cu ciungă occidentală, cu scuipaţi cool şi în curând cu noroiul atotcuprinzător.

O, afişule electoral! Rezistă, fii tare, fii democratic, uninominal şi reciclabil, că imediat trec patru ani (cu criza asta, nici n-o să-i simţim – “time flies when you’re having fun”). Dacă nu vei putrezi în mâzga istoriei, atunci vei putea să te ridici iar din mizeria străzilor în mizeria politicii, prezentându-ne aceeaşi moimă ţeapănă în costum, cu acelaşi rânjet şi aceleaşi minciuni, eventual puţin decolorate. Da, putem. Am ales schimbarea. Am votat pentru stabilitate. Ei cu ei, noi cu voi. Arde-i pe corupţi. Ardealul e mintea. Împreună pentru Europa. Daţi-mi votul ca să vă iau banul. La vremuri noi, tot noi. Votul e la tine, potul e la mine. Multă UE.

GUEST POST by Adrian Gagiu

N-ai fost la vot? Ai avut altceva mai important de făcut decât să decizi atât cât poţi, o dată la patru ani, asupra sorţii tale? De exemplu, să ieşi la băut cu prietenii, să baţi covoarele sau copiii, să zaci la tembelizor holbându-te la telenovele. Zici că n-ai ce alege, că toţi sunt la fel. Fals, e marea păcăleală pe care ne-au indus-o sforarii care se tot aleg de 19 ani, ca să nu ne intereseze politica şi să-şi facă ei mendrele nestingheriţi. Nu sunt toţi la fel! Toader Paleologu nu e la fel cu Vanghelie, un turnător la securitate (de exemplu Felix) sau un activist comunist (de exemplu Năstase) nu e la fel cu un deţinut politic. Ce revoluţie o fi fost şi asta dacă şi după 19 ani sunt aleşi în parlament activişti ai vechiului regim?

Citeşte mai departe aici

GUEST POST by Adrian Gagiu

Vă uitaţi la emisiuni electorale? Bun, atunci putem vorbi despre ceva util: de luni a început mirobolanta campanie naţională de vaccinare a celor 110.000 de fetiţe de clasa a patra contra cancerului de col uterin, care e produs de virusul papiloma uman (HPV). Dar ştim despre ce e vorba, ne-a informat cineva? Cum în presa noastră mişună superficialii şi şpăgarii (hai, săriţi, să vedem cine se simte), s-a zis că vaccinul e obligatoriu. Fals, vedeţi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 1612 din 2008, referitor la acest vaccin: „Refuzul de a efectua vaccinarea se face prin declaraţie scrisă a părinţilor copilului.”

Citeşte continuarea aici

GUEST POST by Lucian Cremeneanu 

Am aflat de concertul Kumm din Oradea de pe messenger, din statusul unui amic muzician (multumesc, Mr. Hulban). Ca de obicei, clubul unde s-a produs cântarea a considerat că un simplu afiş pus pe geam este suficient. N-a fost. A treia mea întâlnire cu grupul Kumm în ultimele opt luni a fost cu totul altfel. Prima s-a produs în martie, la Timişoara, în clubul Bunker, arhiplin de oameni care ştiau piesele trupei. A doua a avut loc la Vama Veche, pe o terasă umplută de oameni adunaţi din toată ţara. Sold-out, cum le place organizatorilor să spună, în condiţiile în care în staţiune se mai cânta simultan (şi gratis) în vreo patru locuri.

Continuarea pe http://www.cremeneanu.ro/scrieri.php

GUEST POST by Adrian Gagiu

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”, spunea cinicul dom’ Puiuţ (Gheorghe Dinică), textierul şi tartorul mafiei cerşetorilor în „Filantropica”, formidabila tragicomedie a lui Nae Caranfil. Vă uitaţi la „Dansez pentru tine”? Cam aşa e şi acolo. Ca să primească banii salvatori pentru rude lovite de diverse nenorociri, unii distrează publicul telespectator, realizatorii şi sponsorii, concurând la dans în cuplu cu vedete mai mult sau mai puţin anonime. Care e diferenţa între asta şi puradeii care cântă prin tramvaie? Doar scenografia, principiul e acelaşi: „Mâna întinsă care nu spune o poveste…” Şi vai, ce emoţionant, şi vai, ce caritabili suntem! Dar cu ăia care nu câştigă concursul cum rămâne? Dar cu ăia pentru care nu dansează nimeni cum rămâne? Nu contează, s-a rezolvat un „caz social”. Ipocrizia împute România.

Citeşte mai mult pe blogul lui Adrian Gagiu

GUEST POST by Lucian Cremeneanu

Clasa politică „se teme” mai tare ca niciodată că n-o să mergem la vot. Am folosit ghilimele pentru că, de fapt, politicienilor le convine absenteismul nostru. Explicaţia e simplă: decât un alegător ostil la urne, mai bine unul supărat, dar inofensiv, în faţa televizorului, departe de periculosul obiect numit ştampilă. Politicienii îi iubesc pe supăraţi. Atenţie! Urmează dezvăluiri incendiare !

Continuarea aici

GUEST POST. O cronică pertinentă la un concert la care, bănuiesc, mulţi s-au dus mai mult de curiozitate.

Lucian Cremeneanu

www.cremeneanu.ro

Queen trebuia să se stingă odată cu Freddie Mercury. A şi făcut-o pentru câţiva ani. Apoi, într-o şedinţă de spiritism, şi-a scuturat praful, şi-a pus perfuzii şi vocalist nou. A testat publicul cu un album live, cu piese vechi şi noi, apoi a făcut unul nou-nouţ („Cosmos rocks”) şi s-a pornit din nou la drum. La întrebarea „Cum a fost la Queen?” am evitat răspunsul câteva zile, aşteptând să mi se aşeze gândurile. Acum ştiu: a fost magic,  frustrant şi uşor dezamăgitor.

Magic. Imposibil să nu fii impresionat de întâlnirea cu Queen! Cântecele de pe vinil, de pe casete, benzi, şi cd-uri, cântecele de la radio, videoclipurile pe care le ştii pe de rost… Sunt toate în faţa ta, într-un show spectaculos, cu un playlist echilibrat, aproape perfect. Start cu „Hammer to fall”, „Tie your mother down”, „Fat bottomed girls” şi „Another one bites the dust”. Brian May, la chitară rece, şi întreg publicul, într-un cor uriaş, au cântat celebrul cântec maghiar „Tavasi szel” (timp în care eu îi explicam englezoaicei din spate de ce nu ştie piesa), continuată superb cu „Love of my life”. N-au lipsit nici „We are the champions”, nici mesajul de esenţă al trupei „The show must go on”. Spre fericirea mea, am auzit şi „Say it’s not true”, cântată pe rând de trei vocalişti – Roger, Brian şi Paul – unde primii doi au excelat. La final, ne-am trădat cu toţii patriile şi am intonat „God save the Queen”.

Frustrant. Am văzut la Budapesta doar 50% din formaţia care a făcut legenda: Brian May şi Roger Taylor. John Deacon se pare că n-a mai acceptat surogatul. Cântecele sunt împrospătate şi e recomandabil să uiţi concertele Queen pe care le-ai văzut la tv. „I want to break free”, „A kind of magic” sau „Radio Gaga” sună altfel cu vocea lui Paul Rodgers. Ar fi fost grozav dacă mi-l scoteam pe Freddie din cap, dar aşa ceva nu se poate. I-am simţit absenţa în fiecare secundă. A apărut la „Bohemian rhapsody”, pe ecran, cu vocea şi pianul, iar ceilalţi de pe scenă l-au acompaniat într-un moment excepţional al serii.

Uşor dezamăgitor. Nu mi-a plăcut expunerea excesivă a celor doi „supravieţuitori”.  Brian May şi Roger Taylor au dat impresia că încearcă să se vindece de umbra la care i-a condamnat Freddie. Paul Rodgers este doar vocalistul trupei, fără a fi şi front-man. Ei doi, Brian şi Roger, sunt acum oamenii din faţă. O merită, dar o fac la modul prea ostentativ. Cât despre momentele dedicate lui Freddie, două la număr, mi s-au părut strict profesionale, făcute parcă de gura publicului, cu emoţii doar în sală, nu şi pe scenă.

Queen-ul de azi este altfel şi trebuie luat ca atare: o legendă uriaşă, dorinţa de a merge mai departe, un Paul Rodgers, un pic de Bad Company şi Free. Iar peste toate, umbra uriaşă a domnului Farrokh Bulsara. Dacă merg în direcţia bună vom şti doar peste câţiva ani. Vă recomand „Cosmos rocks”.

GUEST POST. Adrian pune punctul pe i: moartea lui George Emil Palade, singurul român care a luat Nobelul, a trecut aproape neobservată.

Adrian Gagiu

http://adriangagiu.romblog.ro/

De curând au murit marii actori Ştefan Iordache şi Paul Newman. Emoţie, ştiri, reportaje, rememorări, vorbe, dări cu părerea etc. Apoi a murit George Emil Palade. Nu Cornel Palade, căruia îi dorim sănătate şi umor, ci singurul român laureat al Premiului Nobel (în 1974). Mă rog, român stabilit în SUA din 1946 şi căsătorit cu fiica lui Malaxa, ceea ce-l făcea de două ori antipatic pentru regimul comunist. Dar acum, în afară de anunţul decesului său, nici o reacţie. 
Băăă, e Premiul Nobel! Singurul de-al nostru! Eh, ce contează… La ce echipe a jucat Palade ăsta? Câte milioane de euroi a făcut?

Uite, omul ăsta putea să ne fie un model. Nu numai pentru că şi-a văzut de ştiinţă, nu de carieră (aviz impostorilor, se ştiu ei), ci pentru ţinuta şi ştaiful intelectualului de modă veche pe care chiar şi subsemnatul l-a mai apucat prin unele ecouri ce mai supravieţuiau în uniformizarea comunistă. Evident, nu l-am cunoscut pe profesorul Palade, dar i-am cunoscut pe discipolii lui, de exemplu pe soţii Nicolae şi Maya Simionescu, care conduceau Institutul de Biologie Celulară de lângă Facultatea de Biologie din Bucureşti pe timpul studenţiei mele, în anii din jurul aşa-zisei Revoluţii. Sau pe profesorul Nicolae Cajal, la ale cărui cursuri de microbiologie asistam, îmbiat de prieteni de la Medicină fascinaţi şi ei de spontaneitatea şi echilibrul discursului bătrânului profesor. Sau pe profesoara mea de microbiologie, Victoria Herlea. Sau pe profesorul Doru Georg Mărgineanu, de biofizică, primul meu îndrumător la lucrarea de licenţă (primul, fiindcă între timp a fugit în Belgia). Sau pe colaboratorii lui de la Institutul de Ştiinţe Biologice, pe mâna cărora am intrat apoi (cercetătorii Horia Vais şi Constanţa Rucăreanu). Sau pe profesorul Nicolae Toma, de citologie vegetală, om suspicios şi sarcastic, de altfel, dar fascinant şi, cred, unic ca dascăl fiindcă în cursul lui nu dădea concluzii mură-n gură pentru memorie, ci înşira rezultate experimentale şi ipoteze ale diferiţilor cercetători, replicând stimulator că poate noi vom fi aceia care vom stabili versiunea reală. Ce vremuri…

Pe scurt, ideea e că aceşti oameni şi alţii ca ei, deşi nu erau toţi din aceeaşi generaţie, aveau ceva în comun. Prestanţa naturală, neostentativă, pe care ţi-o dă inteligenţa folosită pentru aflarea adevărului. Asta i-a făcut respectaţi şi apreciaţi inclusiv de studenţi, deşi erau severi, dar nu cu aroganţa şi sadismul unor profesori comunistoizi mai mult sau mai puţin ridicoli care dădeau din gură şi stresau lumea, fiindcă ţinuta nu se învaţă la şedinţele de partid. Iar azi tembelizarea nu mai e doar politică, ci şi prin carierism inclusiv academic, prin economia mai mult sau mai puţin subterană, prin divertismentul subuman şi mai numiţi şi voi în continuare altele. Cât se investeşte acum la noi în cercetare? Nu numai bani, ci şi interes şi respect?

Noapte bună, domnule profesor.

GUEST POST. Nu e prima oară că bucureştenii vin la Oradea cu un spectacol prost, crezând că provincialii de noi înghiţim orice. Şi nu e prima oară că primesc o cronică defavorabilă, în ciuda faptului că pe scenă evoluează Maia Morgenstern. Cu părerea lui Lulu şi Caragiale ar fi de acord.

Lucian Cremeneanu

www.cremeneanu.ro

Caragiale nu se plictiseşte deloc în mormânt. Stă pe spate şi râde de noi în fiecare secundă, cu genialitatea sa enervantă. Considerat român de frunte tocmai de personajele de care făcea mişto, a scos în evidenţă tot ce e mai burlesc, mai vulgar şi mai viciat în noi. Faptul că scrierile sale sunt actuale şi astăzi este, pentru autor, un succes personal şi o continuă reconfirmare. Pentru noi însă, actualitatea personajelor şi a  situaţiilor este o notă atât de proastă, încât, de ciudă, ar trebui să-l interzicem în şcoli.

Când Caragiale urcă pe scenă, situaţia devine şi mai periculoasă. Oamenii de teatru sunt în febra remixurilor şi actualizează la greu tot ce prind. Se ia personajul, se târăşte de urechi pe scenă şi se aduce în zilele noastre. Sigur, hainele se vor murdări, omul va urla şi va sudui, dar tocmai asta ne trebuie. „Asta vrea publicul” devine pretextul artistic pentru orice porcărie a unui teatru din Capitală, care umple o sală de provincie cu umor  de oteve şi Vacanţa Mare.

Maia Morgenstern a jucat foarte bine un rol scris prost, special pentru mahala. A dat din cur, ne-a arătat chiloţii, a dezvoltat trei personalităţi concomitent şi a reuşit să fie enervantă. Aşa cerea rolul. Noi, fără pungoiul de popcorn în braţe, deci cu mâinile libere, am aplaudat-o. Gyuri Pascu a cules jumătate dintre aplauzele spectacolului încă de la primii paşi pe scenă. Apoi a făcut partitură de Divertis şi a cântat hip-hop. Iar am râs. Ceilalţi de pe scenă au vorbit urât unii cu alţii, au urlat isteric şi s-au ameninţat cu lopata şi pistolul, până am înţeles din ce pricină erau nervoşi: din cauză că aşa cerea rolul. Şi din cauză că aşa-i românul.

La sfârşit am aplaudat în picioare doar pentru că mă îndreptam spre ieşire, încercând să uit un spectacol care m-a agresat de la un cap la altul. În drum spre vinul izbăvitor de după, cel care avea să-mi salveze seara, m-am gândit că piesele lui Caragiale trebuie îndulcite, nu încărcate artistic cu prostie, răutate şi agresivitate de personaj. Suntem şi aşa plini de ură. E un stil în care nu mă regăsesc deloc. Agresivitatea se dă la liber pe stradă, la semafor, la TV. Agresivitate se găseşte din plin pe stadion, în magazin, şi în tramvai. Dar, pentru numele lui Caragiale, vă implor daţi-o jos de pe scenă!

GUEST POST. Blogând arar, Adrian a prins treptat gust. Merită încurajat…

Adrian Gagiu

http://adriangagiu.romblog.ro/

O să fiu mai activ pe blog (până la proba contrarie), că aşa-i trendi. În ţara culului, trendi e-mpărat. Pentru început, o să revelez Universului noua mea descoperire: există şi lucruri de văzut la tembelizor. Nu mă refer la Discovery, băi culţilor, ci la canalele (ce mişto sună) “obişnuite”. Poate o să fac chiar un fel de cronică TV în viitor, mă mai gândesc.

Să începem cu un film de pe HBO, un film foooaaarte neobişnuit pentru cinismul fecaloid pe care e la modă să-l exhibăm azi: “Miss Potter” (“Domnişoara Potter”). Nu pun linkuri, ca pentru leneşi, cine e curios, să-l caute. E despre o autoare de cărţi pentru copii, n-are explozii de maşini, sau super-eroi cu super-puterile anusului, care salvează lumea etc. E cu Renée Zellweger, care e de obicei meseriaşă în roluri de-astea de personaje pline de candoare, un pic duse de-acasă (mai ales în accepţia unui cocalar de succes) şi care trăiesc într-o lume a lor, aşa cum vor ele să fie şi aşa cum ea ar merita să fie: simplă, pură, sinceră, fascinantă, savuroasă. A se vedea şi “Nurse Betty”, alt film mişto, sau chiar câteva străfulgerări din alea cu Bridget Jones. A, Renée e şi o persoană interesantă, nu doar o mare actriţă. Zice ea cam aşa: “Hollywood-ul m-a învăţat multe. Aici mi-am dat seama ce nu vreau să ajung.”

La polul opus ca ambianţă, dar tot demn de văzut, “Rude Awakening” (“Trezită la realitate”), pe AXN. Aparent, un sitcom americănesc, cu episoade de o juma’ de oră (cam scurte uneori). Dar fără personaje pozitive sau în alb-negru, toţi sunt ori alcoolici, ori obsedaţi sexual, ori drogaţi, ori mame denaturate (nu, parlamentari nu sunt, nu e un serial horror). Are un umor destul de neconvenţional faţă de reţetele tâmpe cu care ne îndoapă ăştia din televiziuni, sarcastic, inteligent, destul de realist, fără paradă. A, şi e cu Sherilyn Fenn, fraţilor! O tipă superbă şi cu umor, care a fost şi prin “Twin Peaks” pe timpuri.

La bună vedere! Data aviatoare poate vorbim despre desenele animate bune (Bugs, Daffy, American Dad, Futurama) şi nebune (Scooby Doo, Powerpuff Girls şi alţi monştri cretini care tâmpesc copiii de azi).

GUEST POST. Pentru fanii Coldplay, o cronică de concert de la Lucian Cremeneanu.

Lucian Cremeneanu

www.cremeneanu.ro 

După ce am ascultat de câteva ori cântecul „Yellow”, de pe primul album, apărut în 2000, mi-am zis că trupa Coldplay dă semne de seriozitate. Albumul din 2002 („A rush of blood to the head”) mi-a reconfirmat intuiţia şi mi-a permis să plusez, spunând în stânga şi în dreapta că trupa va ajunge mare dacă se ţine de treabă. Al treilea LP, „X&Y” mi-a venit mănuşă pe suflet şi pe supoziţiile anterioare. Dar prima confirmare oficială a faptului că trupa ţinteşte succesul planetar a venit când am auzit că vor lucra la albumul „Viva la vida” cu producătorul Brian Eno. Un pariu mare pentru ambele părţi. Era limpede că, astfel, Coldplay vrea să (se) inoveze. Iar Eno nu avea voie să dea greş.

Coldplay a cântat în 23 septembrie la Budapest Sport Arena, un loc din ce în ce mai cunoscut şi frecventat de români. Şi, pentru că mi-e imposibil să nu fac o comparaţie, a cântat într-un mod în care nicio trupă românească nu va cânta în următorii 20 de ani. Diferenţa nu e în despre ce se cântă sau cu ce instrumente, ci în cum se compune şi cum se reinventează sunetul. Temele pe care le abordează Coldplay nu sunt foarte diferite de cele ale trupelor româneşti. Dar abordarea face toată diferenţa. Înafară de faptul că provin dintr-o cultură de cuceritori, care le sădeşte în ADN dezinvoltură şi le permite să stea drepţi pe orice scenă din lume, cei patru băieţi au abordat şi o modestie de-a dreptul seducătoare.

Un început fulminant de show cu un set de patru piese de energie (Violet Hill, Clocks, In my place, Speed of sound) a creat coeziunea instantă cu publicul şi le-a permis britanicilor să facă tot ce vor în 90 de minute de show compact şi bine echilibrat. Coldplay este o trupă în care se munceşte în acord global – bassistul (Guy Barryman) a cântat şi la percuţie, chitaristul (Jon Buckland) la clape, tobarul (Will Champion) la chitară şi voce, iar vocalistul (Chris Martin) la muzicuţă şi la timpane. Totul pentru ca soundul trupei să rămână intact, iar ritmul şi tensiunea pieselor să fie constante, ca pe disc. Micile derapaje vocale ale lui Chris Martin au fost trecute cu vederea şi considerate ca făcând parte din şarmul său şi chiar din identitatea trupei. A compensat cu un joc de scenă sincer şi exuberant.

N-au lipsit nici micile şi marile surprize. „The hardest part” a fost cântată doar de Chris Martin la pian şi voce împreună cu publicul. Ieşirea de pe scenă a trupei şi apariţia în tribuna din spatele sălii, de unde a şi cântat acustic două piese a fost un alt moment memorabil. Arhitectura de lumini merită o menţiune distinctă şi aplauze speciale: un „Nu” hotărât monotoniei şi tiparelor. Coldplay a renunţat la transformarea fundalului scenei în ecran uriaş de proiecţie, dar a pus imagini pe baloane cu diametrul de aproximativ 2 metri atârnate deasupra scenei şi publicului. Iar laserele au fost folosite cu cap şi cu efect.

Cântecele de pe „Viva la vida” (Cemeteries of London, 42, Strawberry Swing) au demonstrat încă o dată meritele pe care le au formaţiile care riscă să o ia înaintea timpurilor. Mai exact, să faci publicul să te urmeze şi nu invers. În fond, de asta unii stau pe scenă, iar alţii în sală. Să nu uităm că „Viva la vida” i-a dezamăgit iniţial pe fani din cauză că era prea deosebit de precedentul. S-a dovedit ulterior era doar nevoie de timp pentru asimilarea noului produs.

Cu piese pe teme universal valabile îmbrăcate în sound galactic bine ancorat în viitor, Coldplay a reuşit! Urmarea e logică. Trupa va fi copiată, confirmându-i-se astfel direcţia bine aleasă şi, încet-încet, va deveni clasică. Cifrele de vânzări si premiile vor conta mai puţin. Cert este că, odată cu al patrulea album de studio şi cu turneul „Viva la vida”, Coldplay a început să devină o trupă cu adevărat mare.