Alexandru Seres

Cu riscul de a fi acuzat că am făcut o fixaţie (nu am fixuri, relax! ), revin asupra celui mai discutat subiect al săptămânii trecute - at least online: demisia mea de la Jurnal bihorean.

Şi o fac doar pentru că mă bat prietenii (şi duşmanii ) la cap: Şeri, dar de ce naiba ai demisionat?!

Chiar aşa, de ce am demisionat, după patru ani de chin în funcţie, timp în care mi-am stors nervii (degeaba), pe un salariu (mic, mare - nu contează) care nu e altceva decât un venit fix din care să trăiesc de la o lună la alta? De ce am lăsat o funcţie care îmi asigura notorietate într-un oraş pe care îl consider doar un sat de câmpie, anost şi prăfuit, din care au fugit toţi orăşenii, toţi oamenii cu un dram de minte, locul lor fiind luat de ţărani inculţi, agresivi şi bădărani? De ce am părăsit un ziar în care am investit timp de peste 10 ani pasiune şi energie şi care nu e, până la urmă, decât o biată fiţuică provincială, o bucată de hârtie care trăieşte doar o zi?

Aşadar, de ce mi-am dat demisia? 

Pentru că(ci):

1. Mi s-a cerut - şi am depus-o. Nu poţi să rămâi într-un loc unde nu te vrea ŞEFUL.

2. Nu mă cramponez de funcţie. Chiar nu mă interesează! (nu mă interesează nici că nu mă credeţi)

3. Dacă mă împotriveam, îmi făceam rău mie însumi - dar şi colegilor, ca şi ziarului (de care chiar îmi pasă).

Sigur că o să mă acuzaţi că v-am lăsat cu buzele umflate, nespunându-vă motivul demisiei (pentru căpoşi, al demiterii). Şi o să spuneţi că nu sunt sincer, pentru că orice om normal s-ar fi răzbunat pe cei care s-au purtat în halul ăsta cu el: ar fi făcut dezvăluiri incendiare, împroşcând cu noroi în foştii lui şefi, în colegi etc.

Puneţi-vă pofta în cui: nu e vorba de vreun secret inavuabil, nici de dedesubturi vinovate. Nu e niciun mister, motivul fiind mai la vedere decât scrisoarea ascunsă din povestirea lui E. A. Poe. Nu vi-l spun, pentru că oricum nu m-aţi crede. Aşa că vă las să credeţi ce vreţi.

Şi o precizare: nu am regrete, nu simt nevoia să mă răzbun şi, în general, nu mă uit înapoi. Mă uit doar înainte, ştiind exact ce voi face în viitor. Iar viitorul este online.

După trei zile de tăcere vinovată, timp în care tot oraşul a vorbit şi a scris despre demisia mea de la Inform Media, foştii mei colegi de la Jurnal bihorean şi-au luat inima în dinţi şi au scris vineri şi ei - dar nici de data asta în ziar, ci pe Oradea_blog, sub numele colectiv jurnalbihorean. Articolul e intitulat “Demisia lui Seres: cine e de vină?“, în care se relatează despre condiţiile în care mi-am dat demisia, fără însă să se lămurească motivele. Lăudabil e faptul că autorul colectiv anonim dă linkuri la o mulţime de articole apărute pe portalurile de ştiri şi pe bloguri pe tema asta.

Faptul că Jurnal bihorean nu a suflat nici măcar o vorbă despre schimbarea conducerii ziarului, în condiţiile în care Inform Media practică o transparenţă maximă în privinţa deciziilor editoriale (orice modificare în conducerea ziarelor IM a fost până acum anunţată - vezi Adevărul de Arad, Cuvântul liber-Deva, Timpul-Reşiţa), indică o schimbare radicală în politica editorială a ziarului. Din păcate, e vorba de politica struţului, la care foştii mei colegi sunt constrânşi să adere. Noroc că există Internetul, unde cenzura e mai greu de aplicat.

De obicei nu reacţionez la tâmpeniile debitate despre mine de nesimţiţi şi proşti. Însă cei de la Bihoreanul au scris o idioţenie care afectează ziarul pe care îl conduc, aşa că mă văd nevoit să ripostez.

Din păcate, făcându-mă comunist, ziarul de securişti care intoxică şi manipulează opinia publică bihoreană cu zvonuri şi bârfe fără niciun temei, cu informaţii neverificate şi chiar de dânşii inventate (poftim replica, stimaţi colegi!), reuşeşte să-i facă rău chiar persoanei pe care pretinde că o apără. E vorba (o spun cu regret) de o ziaristă de la Jurnal bihorean, Ioana Iuhas, pe care am disponibilizat-o (urăsc acest termen, dar şi mai mult urăsc expresia „a da afară”).

Nu faptul că m-au făcut comunist mă deranjează, nici că m-au gratulat cu termenii „sucit” şi „tâmpit”. Nesimţirea şi mitocănia, când nu-i afectează pe cei din jurul meu, mă lasă rece. Ci neadevărul, spus cu seninătate – şi chiar reavoinţă. Nu este adevărat că Ioana Iuhas a fost nevoită să plece de la Jurnal bihorean în urma destăinurilor, făcute Bihoreanului, despre emisiunea „Oradea fără perdea”, pe care a iniţiat-o la TVS. În realitate, Ioana a încălcat grav regulamentul intern al J.b., care prevede că ziariştii nu au voie să colaboreze la alte mijloace de informare în masă, fără acordul redactorului-şef. M-a informat despre intenţia ei, însă i-am spus clar (comunistul de mine) că nu sunt de acord. Ioana a făcut totuşi emisiunea. A costat-o postul de la J.b.

Toate acestea s-au petrecut înainte de publicarea articolului din Bihoreanul. Nu am vrut să le fac publice, fiindcă ţin de bucătăria noastră internă. După prima emisiune de la TVS, Ioana a consimţit, în cele din urmă, că a greşit. Mi-a spus că îşi dorea prea mult să facă acea emisiune despre sex şi şi-a riscat postul de la J.b. pentru asta. Le poate mulţumi celor de la Bihoreanul că acum toate acestea sunt spuse pe şleau. Poate va înţelege şi că acei „colegi”, în care a avut încredere când le-a povestit proiectul emisiunii ei televizate, n-au făcut altceva decât să se folosească de ea. Cu tupeu, nesimţire şi mitocănie, ca întotdeauna.

De câte ori aud la televizor expresia „pe surse”, îmi vine să mă urc pe pereţi. Tipic bucureşteană, ea face parte din jargonul presei dâmboviţene. Înseamnă „surse care au dorit să-şi păstreze anonimatul”.

Simplu! Nu mai trebuie să verifici, să citezi, să dai nume sau să-ţi asumi responsabilitatea… La câte cioace a dat presa din Bucureşti pe surse, ar fi trebuit să dispară de mult, din lipsă de credibilitate. Dar publicul încă mai înghite, deşi sursele (cele reale, de astă dată) de informare s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie: ziare, radio, televiziuni, portaluri de ştiri pe Internet. Până la urmă, nu ziaristul, ci chiar Măria Sa Cititorul îşi verifică informaţia, din trei sau chiar mai multe surse!

La Jurnal bihorean, am evitat mereu să dăm astfel de informaţii. Le-am cerut întotdeauna ziariştilor noştri să menţioneze sursa informaţiilor, indiferent de ce natură ar fi ele: instituţionale sau private. În rarele ocazii când, din motive obiective, nu am putut preciza sursa, fie pentru că am promis confidenţialitate, fie pentru că n-am vrut să provocăm sursei noastre vreun rău (motive se găsesc destule, într-o ţară guvernată - încă şi acum! - de frică), am cântărit de trei ori oportunitatea publicării: interesul publicului o justifică? e suficient de sigură, pentru a nu ne discredita în ochii cititorilor? ne vor crede cititorii, dacă nu dăm sursa?

În ultimele săptămâni, am avut două cazuri majore de informaţii pe surse: candidatura lui Mihai Groza şi cea a lui Ilie Bolojan, la Primăria Oradiei. La ambele, am avut primii ştirea, dar nu ne puteam dezvălui sursele. Însă fără menţionarea lor, articolele deveneau mai puţin credibile - sau ar fi putut să ne decredibilizeze în ochii cititorilor, în cazul (improbabil) că nu se adevereau.

Am luat totuşi decizia de a le publica. Erau de prea mare interes pentru cititori ca să le ţinem pentru noi. Şi eram foarte siguri de ele. Mai ştiam un lucru (pe care mulţi cititori îl ştiu deja şi ei): Jurnal bihorean nu-şi permite să se joace de-a informaţia „pe surse”.

Prima oară când am auzit de propunerea de a se înfiinţa un Parc al Presei în Oradea am crezut că halucinez. Oare la ce s-or fi gândit iniţiatorii? Când ieşim la pensie, să avem unde juca şah? Sau cei mai tineri, învăţăcei în ale scrisului jurnalistic, să aibă unde se juca cu… găletuşele în nisip? Mai ştii, poate ne fac şi o statuie acolo.

Avem nevoie de mai multe parcuri în Oradea. Dar de ce tocmai un Parc al Presei? De ce nu Parcul Avocaţilor? Sau al Taximetriştilor? Parcul Brătianu se numea pe vremea defunctului regim Muncitorilor. Revenim la denumiri cu iz comunistoid? Poate ne fac şi o Casă a Presei.

Până la urmă, problema e alta. Cineva (nu spui cine, că e vărgată şi luceşte) a avut magnifica idee de a-şi atrage simpatia ziariştilor de partea sa. Căci vine campania electorală. Aşa că a inventat idioţenia cu parcul.

Până aici, nici n-ar fi fost vreo tragedie. Doar că manipularea a funcţionat. Atât de bine, încât aproape că nu trecea săptămână fără ca presa bihoreană să publice câte un articol pe tema parcului, încolonându-se, chiar şi fără să vrea, în dosul ideii.

Şi aici vine cireaşa de pe tort: acel cineva a mers mai departe, pretinzând că patru ziarişti ar susţine înfiinţarea parcului. O minciună crasă: ziariştii în cauză doar au însoţit-o la depunerea unui document oficial, exclusiv pentru a relata despre gest.

Să fie limpede: Jurnal bihorean se opune atât înregimentării presei sub stindardul “luptătorilor” pentru un mediu mai curat, cât şi denumirii de “Parcul Presei”. Nu de alta, dar în ţarc am trăit destul.

(Foto: Komar Laci)

Campania Jurnal bihorean împotriva maşinilor parcate pe zebră a produs numeroase reacţii. Majoritatea cititorilor noştri ne-au susţinut, înţelegând corect demersul nostru. Ştim că în Oradea nu sunt locuri de parcare suficiente şi din această cauză şoferii sunt nevoiţi să parcheze chiar şi în locuri interzise. Dar nu chiar oriunde.  Măcar trecerile de pietoni ar trebui să fie tabu.

Numeroasele poze cu maşini parcate pe zebră, adunate sub titlul generic “Zebra Parking” şi publicate atât pe Internet (pe Bihor Online şi  Oradea_blog), cât şi în Jurnal bihorean, au atras atenţia nu doar a cititorilor (care ne-au trimis la rândul lor astfel de poze - vezi cea cu maşina poliţiei!), dar şi a poliţiei înseşi. În chiar ziua în care apăreau fotografiile noastre, pe o pagină întreagă a Jurnalului bihorean, doi lucrători de la poliţia rutieră s-au prezentat la redacţie, solicitându-ne să le spunem data şi ora la care au fost făcute pozele noastre incriminatoare, în scopul de a-i amenda pe făptaşi. Fără aceste informaţii, poliţia nu putea întocmi procesele-verbale de contravenţie.

Zelul poliţiei ne-a înduioşat. Dar nu suficient ca să le dăm informaţiile cerute. Le-am explicat că Jurnal bihorean nu a dorit nici să se substituie poliţiei, nici să se transforme în colaborator al ei, ci doar să tragă un semnal de alarmă asupra unui fenomen îngrijorător. I-am invitat pe domnii poliţişti să-şi facă la rândul lor treaba - ceea ce au şi promis, plecând în cele din urmă cu coada între picioare.

Din discuţia cu poliţia, am reţinut afirmaţia că dânşii au amendat chiar şi colegi de-ai lor care au parcat neregulamentar. Îi credem pe cuvânt. Cum îi credem şi că nu au personal suficient şi că haosul din circulaţia orădeană e prea mare pentru a mai putea să facă ordine. Atâta doar că rareori îi vedem la treabă. Sperăm s-o facă de-acum înainte.

Vezi articole pe această temă: 

• Amenzi pentru cei care parchează pe zebră
• Oradea, jungla parcărilor
• Parcări pe spaţiile verzi
• Zebra Parking!
• Police Zebra Parking!!!
• Zebra Parking Returns!

Cine mai citeşte comentarii în ziua de azi? Eu tot mai puţin. Şi sunt sigur că 90% dintre cititorii de ziare nu le bagă în seamă. Au dreptate. Nu ştiu ca vreun comentariu de gazetă să fi clintit vreodată ceva din mersul lumii. Cu toate acestea, se scriu comentarii în draci. Unele superbe. Altele imbecile de tot. Tot un drac. Lumea merge înainte.

Totuşi avem nevoie de aceste texte, la prima vedere tot mai inutile. Ele fac parte din exercitarea dreptului la liberă exprimare. Şi, până la urmă, nu numărul (celor care le citesc) contează. Ci calitatea lor.

În Jurnal bihorean sunt patru rubrici de opinii, cu caracter permanent. M-am străduit să aleg drept colaboratori la aceste rubrici persoane care nu doar au ceva de spus, încercând să judece cu capul lor, dar ştiu şi cum să spună. Oameni cu stil, care au ştiinţa expresivităţii. Sunt patru, în prezent: Florin Ardelean, Miron Beteg, Dan-Liviu Boeriu şi Adrian Gagiu. Au vârste, ocupaţii şi preocupări diferite. Fiecare cu opţiunile, partis-pris-urile şi idiosincraziile lui. Deseori nu sunt de acord cu cele scrise de ei, dar le respect părerile. Uneori nu e uşor deloc. Dar îmi calc pe inimă şi le public. S-a întâmplat (rar, e drept) să şi refuz câte unul de la publicare (săriseră calul rău de tot!). Asta e. Mai fac şi cenzură - dar nu intervin în textele aprobate spre publicare, sub nicio formă. Fiecare se face de râs după cum crede de cuviinţă.

Scriu toate acestea pentru că, de câteva zile, un nou proiect prinde contur: publicarea rubricilor de comentarii din Jurnal bihorean în blogosferă. Mai precis, pe platforma Romblog, asociată portalului Bihor Online. Pentru început, au căpătat bloguri Miron Beteg şi Dan-Liviu Boeriu, doi dintre cei mai pertinenţi analişti-comentatori bihoreni. Lor li se alătură Gabriel Burllău, care, deşi scrie cronică muzicală, are rolul lui în acest peisaj. Va urma Adrian Gagiu. În cazul lui Florin Ardelean, mă mai gândesc - el are un dinte împotriva blogurilor!

Sigur că nu e vorba de bloguri adevărate, de jurnale electronice în adevăratul sens al cuvântului. Rubricile din Jurnal, “Cu bocancii prin caviar” (Miron Beteg) şi ”Cu cărţile pe faţă” (Dan-Liviu Boeriu), sunt pur şi simplu postate pe Internet. Dar cei care au renunţat să mai citească ziare, informându-se strict de pe Internet, au astfel la dispoziţie şi comentariile din Jurnal bihorean. Nu-mi imaginez să fie prea mulţi. Dar cât de puţini ar fi, tot merită. Numărul nu a fost vreodată un criteriu al valorii.

Iar pentru cei care doresc să afle noutăţi din blogosferă, îi invit să viziteze Blogreview - revista blogosferei, realizată tot de noi.

Gabi Burllău este unul dintre cei mai avizaţi comentatori muzicali orădeni, care ţine de ani întregi rubrica AUDIO din Jurnal bihorean. În fiecare sâmbătă, Gabi scrie despre unul dintre albumele ascultate - de regulă noutăţi, dar şi albume mai vechi, care i-au atras atenţia. Acum Gabi are şi blog, Dă muzica mai tare!, unde sunt postate cronicile sale din J.b.