POLITICE

Două milenii într-unul singur

Age, libertate Decembri utere

(“Haide, foloseşte-te de libertatea lui decembrie”)

Horaţiu, Satire (II, 7, 5)

Paradoxul Estului din care facem parte seamănă ca două picături de apă cu cel enunţat de Zenon, în urmă cu peste două mii de ani. Potrivit filosofului din Citium, Ahile nu reuşea să ajungă din urmă broasca ţestoasă, având de străbătut mereu jumătate din distanţa care îi despărţea. Ne aflăm în postura celui care nu poate ajunge din urmă broasca ţestoasă a Occidentului: deşi ne străduim din greu, de vreun mileniu încoace, să refacem handicapul, eforturile noastre sunt zadarnice.

“Suntem aici de două mii de ani”, formulă dragă inimilor duduind de patriotism, spune doar că suntem aici, nu şi ce-am făcut timp de vreun mileniu, când poporul român germina molcom în solul Daciei de tranziţie spre Evul Mediu, arat de năvălirile popoarelor migratoare. Astfel că zorile celui de-al doilea mileniu al creştinismului, izvoditor de mândre catedrale, ne-au prins în scutece, legănându-ne în scrânciobul Carpaţilor de la porţile Orientului, clădind castele de nisip pe Argeş în jos şi jelindu-ne duios soarta mioritică. În timp ce alţii ridicau împărăţii, principatele noastre se măcinau în lupte fratricide, Columb descoperea America pe vremea când noi inventam roata olarului iar Shakespeare scrisese demult Romeo şi Julieta când Ienăchiţă Văcărescu de-abia începea să silabisească buchile amorului dâmboviţean.

Mileniul lipsă din istoria noastră ne-am străduit să-l suplinim cum ne-am priceput. Cel mai bine ne-a reuşit atunci când, păliţi de aripa geniului paşoptist, ne-am inventat o ţară şi am transformat-o pe negândite în regat. Ne-am trezit subit neamuri cu Europa şi, timp de vreun secol, ne-am dat măsura prin Eminescu, Cioran şi Eliade. Au urmat cincizeci de ani de întuneric şi am luat mileniul de la capăt, încercând să reconstruim acum, ca Meşteri Manole ce ne aflăm, ceea ce am dărâmat în lunga noapte a comunismului.

Mileniul trei este pentru noi de-abia mileniul doi; în era Internetului, acest lucru contează însă mai puţin. Cu adevărat important este doar ce vom şti să facem cu libertatea pe care ne-am câştigat-o în decembrie ’89. În Roma antică, de Saturnalii, sclavilor li se acorda libertate pentru trei zile, ei devenind egali în drepturi cu stăpânii lor. Deşi Saturnaliile noastre durează de peste zece ani, încă n-am învăţat cu adevărat ce înseamnă libertatea. Ne lipseşte încă mentalitatea de stăpâni: de aceea formula de stupid people continuă să ni se potrivească atât de bine. Şi de aceea ne încăpăţânăm să construim Catedrale ale Neamului, în loc să ne înălţăm catedrale ale spiritului, în care Lumina să nu ne mai vină dinspre Răsărit, ci din credinţa curată şi simplă. Şi poate că mileniul trei, în care restul lumii păşeşte acum cu încredere, va veni şi pentru noi mai repede decât ne aşteptam, dacă vom învăţa că istoria nu se face cu vorbe, ci cu fapte, iar faptele nu pot avea altă temelie decât credinţa în Dumnezeu, adevăr şi libertate.

(Jurnal bihorean, 2000)

*

Patria care a murit

Cine nu pleacă din România ori e prost, ori e fraier.

Ceea ce e cam acelaşi lucru.

Nu fac decât să sintetizez o opinie care oricum pluteşte în aer. Departe de mine gândul de a îndemna pe cineva să plece din ţară. Cine vrea să plece, pleacă oricum. Dacă poate.

E o altă întrebare de ce se pleacă din România. Pentru că se pleacă en gros. De obicei în Canada, fiindcă e cel mai simplu. Din diverse motive: pentru slujbe mai bune, pentru bani, pentru că ne-am săturat de România, pentru că “dincolo” e mai bine.

De obicei pleacă tinerii, cei care încă nici n-au apucat să dea cu capul de pragul de sus. Care n-au avut încă decepţii, speranţe înşelate, încercări zadarnice, repetate, de a se afirma. Ei pleacă pur şi simplu fiindcă au văzut viitorul în ochii celor din jurul lor.

Şi, chiar dacă sunt tineri şi neexperimentaţi, văd al dracului de bine.

Nu-ţi trebuie prea mult spirit de observaţie ca să vezi cum sunt trataţi cetăţenii de rând în propria lor ţară. Plimbaţi de la un ghişeu la altul, la cheremul unui sistem birocratic şi corupt, stând la cozi interminabile, încercând să facă rost de zecile de acte necesare pentru rezolvarea celor mai mărunte probleme. Haosul, nepăsarea, incompetenţa domnesc peste tot. Nedreptatea îşi scoate capul din spatele fiecărui ghişeu, dintre băncile sălilor de judecată, o vezi în ziare, o simţi pe pielea ta în fiecare decizie a celor care conduc ţara.

Sunt lucruri cu care cei mai în vârstă s-au învăţat să trăiască. Mai nerăbdători, tinerii le acceptă mult mai greu. N-au trecut prin abatoarele comunismului. N-au fost obligaţi la sacrificii, la compromisuri. Şi nu sunt dispuşi să le facă acum, când e libertate, când există alternative.

Şi de ce să nu pleci? Ce să aştepţi? Ca incompetenţa să-şi ridice smerită pălăria în faţa valorii? Ca bădărănia, nesimţirea şi tupeul fără margini să agonizeze sub suflarea necruţătoare a moralităţii şi bunului-simţ? Să îmbătrâneşti în România, trudind din greu pentru salarii de mizerie, pentru ca, atunci când vine pensia, s-o dai toată pe întreţinere?

E o perspectivă care dintr-o dată face lucrurile să devină extrem de limpezi: nu e de stat în România. În limba română, cuvântul “viitor” s-a golit de sens. Cu timpul, România se goleşte şi ea.

S-ar zice că românii pleacă în Occident pentru ca să trăiască mai bine. Lucru nu întru totul adevărat. De fapt, se duc pur şi simplu pentru că nu-i mai ţine nimic aici. Şi nu banii, mereu invocaţi, sunt marea problemă. Oricum nu ai certitudinea că, plecând în altă ţară, o vei duce mai bine. Problema e că, rămânând aici, nici nu mai ştii dacă trăieşti într-o ţară.

Ubi bene, ibi patria – unde e bine, acolo e patria: iată un dicton care spune mult în aceste timpuri. Dar poate spune lucruri diferite. Pentru cei care rămân, el înseamnă că, indiferent cât de rău ar fi, tot bine e, pentru că trăieşti în ţara ta. Pentru cei care au ales să plece, patria a încetat să mai fie cu adevărat patrie. Ea a murit, a încetat să mai existe.

Căci patria nu înseamnă doar un loc, un punct în spaţiu. E mult mai mult de-atât: e o stare de spirit. Tinerii care pleacă nu pot trăi fără patrie; şi-atunci iau România lor cu ei. Se duc s-o viseze în altă parte, unde visele nu sunt coşmaruri.

(Jurnal bihorean, 2001)