Ţăranul orădean
Deşi nu umblă cu clop pe cap şi desagă în spinare, pe ţăranul orădean îl recunoşti de la o poştă.
Părând că n-a cunoscut nicicând colbul uliţei natale, umblă ţanţoş pe stradă, urlând la celular, s-audă tot poporul ce daraveri învârte el cu şogorul Vasile. Când urcă la volanul maşinii sale, ascultă Florica Zaha cu volumul dat la maxim, mai mândru decât un fanatic de drum & bass. Nu opreşte la trecerea de pietoni nici dacă îl dai în urmărire generală, claxonează cât îl ţine acumulatorul, iar dacă îndrăzneşti să schiţezi vreun gest de admonestare, îţi mai trage şi vreo două cu levierul. De se întâmplă să intre într-un birou, nu dă bună ziua, ci, duhnind a ceapă şi ţuică, trece direct la subiect, suflându-ţi între ochi chinuitoarea întrebare care-i tulbură sentimentul românesc al fiinţei: „Aci se plăteşte aia, cum îi zice, taxa de drum?”
Dar pe ţăranul orădean nu-l întâlneşti doar pe stradă. Ai surpriza să dai nas în nas cu el şi când treburile te poartă prin Scylla şi Charibda birocraţiei locale. Te întâmpină dindărătul sticlei ghişeelor, unde câte o ţărăncuţă încearcă din răsputeri să mimeze feminitatea, întâmpinându-te cu sprâncene adânc încruntate şi o voce de crainică CFR. Dacă pătrunzi mai adânc prin birouri, vei descoperi cu încântare că tradiţiile folclorice au prins şi pe aici rădăcini viguroase: câte o chiuitură bucolică sau ţâpuritură neaoşă colorează postmodern atmosfera instituţiilor noastre democratice.
Ţăranul orădean s-a adaptat de minune vitregelor condiţii citadine din România democratică. S-a înfipt vajnic la bloc: ştie ce e apa curentă şi chiar o lasă cu dărnicie să curgă tot timpul, să afle şi cei de dedesubt că a venit apa caldă, foloseşte intens liftul, cu predilecţie pe post de pisoar şi e grijuliu cu educaţia muzicală a vecinilor, pe care-i delectează cu concerte pentru bătătorul de covoare la orice oră din zi şi din noapte.
Degringolada societăţii îi prieşte: se cocoaţă cât poate de sus, folosindu-se de toate proptelele, în posturi la care orădeanul de rând nici prin vis nu gândeşte şi nu se sfieşte deloc să facă paradă de prodigioasa cultură însuşită în curtea şcolii din comuna natală, atunci când mass-media îl stârneşte cu întrebările ei impertinente. N-aveţi decât să frunzăriţi ziarele, să urmăriţi emisiunile electorale ale posturilor orădene şi vă veţi minuna câţi dintre minunaţii fii ai Bihorului s-au născut la sat şi îşi duc veacul la oraş, fără jenă şi fără prihană. Dar de ce să ne mirăm? O bună bucată de vreme, judeţul a fost condus de cel mai ţăran dintre bihoreni…
Tot umblând prin Oradea, începi să te întrebi de unde a răsărit atâta amar de neciopliţi, că pe ţăranul român îl ştiai omenos, cunoscător într-ale politeţii strămoşeşti şi pălit de duhul cuminţoşeniei. Oricât ai întoarce problema pe toate părţile, n-ai încotro şi trebuie să admiţi că ţăranul orădean trebuie să se fi născut la oraş.
Căci la sat, vorba poetului, s-a născut doar eternitatea.
(Jurnal bihorean, 2002)
*
Stres citadin
Sunt român, dar mă tratez. La orice neajuns, cu indiferenţă.
Ca tot românul, m-aş fi dus şi eu în concediu la mare, în Grecia, Turcia, oriunde numai la marea noastră nu, că acolo-i naşpa. În loc de asta, mă trezesc în concediu la mine acasă.
Lasă, că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Nu cheltui cu trenul, cu benzina, cu hotelul. Nu te enervezi că nu poţi sta două minute liniştit pe plajă, fără să-ţi zbiere un tuciuriu în timpane: „Even’mentu’ zilei! Nămol de Techirghiol! Porumb fiert!! Palasolar!!!” Nu trebuie să pândeşti ore în şir singurul nor de pe cer, care s-a încăpăţânat să aţipească fix în dreptul soarelui. Nu-ţi ies peri albi aşteptând zadarnic chelnerul, pentru care scobitul în nas e mai important decât servirea clientului. Nu eşti nevoit să dormi ziua, din cauza discotecii care a bubuit noaptea întreagă, lângă geamul tău.
Oradea e un loc ideal să-ţi petreci concediul. Am prins o vreme formidabilă: soare ucigător, 37 de grade la umbră. Pică oamenii pe stradă, ca frunzele. Dai litri de apă pe gât, degeaba. O bere e leac de orice sete; după un sfert de oră de aşteptare în van, cu cerul gurii arzând, îl dai naibii de Irish Pub cu Corso-ul lui cu tot şi-ţi cumperi de la ABC, la cutie.
În apartament, arşiţă. Ca un făcut, curge doar apă fiartă. E de mirare că-ţi ieşi din pepeni una-două, la cel mai mic inconfort?
Stresul bun se cunoaşte de dimineaţă. Ora opt: geamurile blocului se cutremură, strivite de sunetul strident al metalului izbit de metal, în ritm de toacă postmodernă. N-a răsărit nici o mănăstire peste noapte în cartier. Doar cheia franceză din mâna şoferului mângâie drăgăstos turma de butelii galbene şi albastre, care behăie în cor: a venit gaaazul!
Un şuierat de locomotivă îmi sfâşie timpanele lângă podul Decebal. Locomotiva e chiar în faţa mea: are mustăţi neîngrijite şi un burtoi cât toate zilele. Şuieratul se adresează unei ferestre aflate hăt, departe, pe celălalt mal al Crişului, unde, la balconul de la etajul trei, apare un individ care răspunde prompt la ţignal: „Stai acolo!!! Cobor imediat!” Atâta amar de reclamă la telefonia mobilă, în zadar!
Dacă e sâmbătă, e cununie. Ferească sfântul să stai la bulevard: cirezile de nuntaşi sună din talangă mai abitir ca sirenele Titanicului. Cei care au interzis claxonatul în oraş n-au prevăzut două lucruri: 1. românului, când iese de la ofiţerul stării civile, i se rupe de regulile de circulaţie şi 2. oricât ar suna de strident, alarma antifurt nu este, nici pe departe, claxon.
Finis coronat opus. În liniştea apartamentului, se aude doar zumzăitul molcom al frigiderului şi clămpănitul tastaturii computerului. Mi-am terminat articolul, mai pun doar titlul: „Stres cita…”
Cita? Cheetah? Maimuţă, orangutan, cimpanzeu – ce animal e sacrificat în scara blocului? Urletul trece prin pereţi şi mi se opinteşte în timpane: Beeeeeh! Oaaaaah! Uăăăăăăăăăă! Şi o voce de femeie, ascuţit-timidă: „Taci, maică, nu mai urla! Gheorghiţă, fii cuminte! Stai locului, scumpul mamei.” Pentru o clipă, se face o linişte de mormânt. Apoi trăsnetul de ghilotină al unei uşi trântite.
„Ghiţă, ce faci? Deschide-mi uşa, boule, firea-i a’ dracu’…”
(Jurnal bihorean, 2001)
*
Recviem pentru o fabrică de bere
Prima bere din viaţa mea am băut-o la fabrica de bere „Munca” din Oradea. Tatăl meu lucra acolo şi m-a dus odată cu el. Am strâmbat din nas. Eram prea mic ca să-mi placă berea.
Nici până azi n-am reuşit să înţeleg cum de-a băut unchiul meu, Vasile, o ladă întreagă de bere într-o oră. Bere proaspăt îmbuteliată, rece ca gheaţa. Pe-atunci, cine avea acces în fabrică putea să dea pe gât câtă bere încăpea în el.
Unchiul meu avea o burtă cât toate zilele.
Era vremea socialismului pus pe fapte măreţe. O bere costa trei lei – o pâine aşişderea. Berea fabricată la „Munca” era una din cele mai bune din ţară. Mai bună era doar berea Azuga. Orădenii erau mândri de berea lor. Unchiul meu era mândru şi de burta lui.
Pe măsură însă ce socialismul creştea în măreţie, berea orădeană devenea, inexplicabil, tot mai proastă: era tulbure şi leşioasă, mirosind vag a urină. Să faci burtă de la bere orădeană devenise un lucru aproape imposibil.
Apoi a venit revoluţia. Confruntat cu puhoiul de bere occidentală care a inundat România, patriotismul local al băutorilor de bere s-a dezumflat. În cele din urmă, cei mai aprigi consumatori au devenit şobolanii, care se înecau în cazanele fabricii. Treptat, berea orădeană a secat.
Cum nimeni n-a fost în stare să cumpere fabrica pentru a produce bere, s-a hotărât ca ea să fie rasă de pe faţa pământului. În locul ei va apărea un complex comercial. Poate şi o berărie.
Aşa merg lucrurile la noi.
Nu e prima oară că în Oradea se distruge ceva, fără să se pună mare lucru în loc.
În plin centru al oraşului, o parcare cât toate zilele, cel mai adesea pustie, ţine companie statuii stinghere a lui Eminescu. Parcarea a apărut, în lipsă de altceva mai util, în locul unor clădiri demolate.
Pe locul vechii pieţe agroalimentare, mutate lângă Cetate, se întinde nimicul, cât vezi cu ochii. Din când în când, mai adastă câte un circ, iarna se vând brazi de Crăciun.
Construcţii începute de multă vreme zac neterminate, cu anii. Lângă primărie, celebrul bloc turn ridicat înainte de ’89 arată ca un memento al luptelor din Sarajevo. Zidurile noii catedrale ortodoxe din Centrul Civic, începute cu mare elan evlavios, par să fi încremenit într-o rugăciune fără sfârşit.
Ştrandul municipal a rămas în paragină, Biblioteca Judeţeană se chinuie de zece ani să-şi găsească un nou sediu, iar acum nu mai au spaţiu nici Prefectura şi Consiliul Judeţean. Ce mai urmează?
Specialiştii aduşi să dinamiteze clădirile fostei fabrici de bere şi-au făcut temeinic treaba. În câteva ore, explozivul a fost pus la temelia primului obiectiv, un siloz înalt de 50 de metri. În câteva secunde, s-a prăbuşit, conform planului. În curând, din fabrică nu va mai rămâne decât o mare grămadă de moloz.
Succesul operaţiunii a fost sărbătorit aşa cum se cuvine. Cu şampanie. După cum merge treaba, în curând nu ne va mai rămâne nimic de dărâmat.
Aşa merg lucrurile la noi.
(Jurnal bihorean, 2001)
*
Cum se face trotuarul la Chicago
Cel mai interesant articol din presa internaţională l-am citit deunăzi în Chicago Tribune. Am rămas trăsnit. Se numea „Pericolul te pândeşte în faţa uşii”. Nu era despre criminali în serie, ci despre gropile din trotuare.
Dacă şi americanii au probleme cu gropile, înseamnă că omenirea se duce de râpă.
A fost o vreme când fotograful ziarului nostru avea coşmaruri din pricina gropilor pe care trebuia să le pozeze zilnic pentru reporterii fără imaginaţie. „Cine are ceva pentru rubrica «Citadin»?”, sărea redactorul-şef la şedinţa de sumar. După o tăcere vârtoasă, invariabil cineva îşi amintea că văzuse o groapă prin Rogerius.
Gropi erau – şi probabil mai sunt – din belşug. Mai ceva ca la Chicago. Dar, din câte observ, nici reporterii de la Chicago Tribune n-au mai multă imaginaţie ca ai noştri.
Atât că, la noi, cele mai multe probleme le au şoferii, din cauza gropilor din carosabil. N-am auzit însă ca vreunul din cei care şi-au rupt roţile prin gropile Oradiei să fi primit despăgubiri din partea municipalităţii. Cu atât mai puţin pietonii noştri, care oricum nu sunt atât de proşti să dea-n gropi, precum cei din Chicago.
Între 1997-99, primăria din Chicago a plătit daune în valoare de 4 milioane de dolari cetăţenilor care au suferit accidente în timp ce se plimbau regulamentar prin oraş. E drept că oraşul are peste 10.000 de kilometri de trotuare.
Problema nu e de dată recentă. Este atât de veche, încât există chiar şi o legislaţie bine pusă la punct, care prevede condiţiile în care cetăţenii pot obţine despăgubiri. Legea din Illinois spune că municipalitatea este responsabilă pentru accidentele suferite de cetăţeni pe trotuare, dacă ea a fost avertizată anterior asupra stării necorespunzătoare a caldarâmului şi a avut timp suficient pentru a face reparaţiile necesare.
Chicago nu este nici pe departe singurul oraş din Statele Unite în care cetăţenii sunt în pericol de a-şi rupe gâtul pe trotuar. Oraşul New York, spre exemplu, a plătit daune în valoare de peste 57 milioane de dolari doar în 1999.
Singura scuză a primarului din Chicago este că are de mult timp un program de reabilitare a trotuarelor, în curs de derulare. Curios e doar faptul că, deşi banii pe acolo par să fie ceva mai mulţi ca la Oradea, lucrurile nu par să meargă deloc mai bine.
În 1993, o cetăţeancă pe nume Agueda Abreu a căzut într-o groapă de adâncime considerabilă, tăindu-se la o venă a piciorului. A primit de la primărie 7.125 de dolari despăgubire. Groapa se află şi acum la locul ei, scrie Chicago Tribune.
Plimbându-se prin faţa casei, cu nepotul ei în braţe, Bessie Quinn a dat peste un crater în trotuar şi a suferit o fractură a bazinului. Cu doi ani în urmă, cetăţenii din zonă făcuseră o cerere către primărie, pentru a fi incluşi în programul de reabilitare a trotuarelor. În zadar. Aşa că Bessie Quinn a primit 50.000 de dolari despăgubiri.
Din câte văd, nici trotuarele lor nu sunt mai bune ca ale noastre.
Mereu îi spun soţiei mele, care oftează după realităţile occidentale, că realitatea în chestiune nu e nici pe departe atât de roz precum se vede ea de la Oradea.
Dacă lucrurile merg aşa în continuare, în curând vom scrie noi despre Al Capone.
(Jurnal bihorean, 2001)
*
Războiul nostru cel de toate zilele
Un bătrânel merge încet pe o stradă lăturalnică, şontâc-şontâc. E genul de pensionar care abia îşi mai târăşte zilele: iese din casă doar să cumpere pâine, lapte, ceva de-ale gurii. Trotuarul e îngust: bătrânul de-abia se strecoară între zid şi maşinile care, neavând unde parca, au ocupat spaţiul rezervat pietonilor. Criiiiic! Nevăzută de nimeni, mâna pensionarului zgârie îndelung cu o cheie caroseria mândră a unui BMW.
O viaţă întreagă de nedreptăţi şi chin e răzbunată.
În oraş se poartă mici războaie despre care nu ştie nimeni. Însumate, ele formează marele război al nervilor, în care oricine poate deveni un potenţial duşman. De la locatarul care bate cu coada măturii în tavan, furios pe televizorul dat la maxim al celui de deasupra, până la şoferul care apasă cu ciudă pe acceleraţie, gata-gata să-l calce pe amărâtul de pieton care a îndrăznit să-i taie calea, fiecare se răzbună cum poate pe mizeriile vieţii citadine.
Din furnicar, oraşul se transformă treptat în junglă. În lipsa soluţiilor, problemele nerezolvate se tot adună, până ne copleşesc. Şi fiindcă legea nu funcţionează, fiecare îşi face propria lege. În folosul propriu şi în dauna celorlalţi. Ca fiarele.
Cei care nu mai încap pe trotuar înjură şoferii şi le zgârie maşinile. La volan, perspectiva se schimbă: se aplică legea celui mai tare, roata e sfântă iar claxonul rege. Parte a războiului citadin total, cel dintre pietoni şi şoferi e şi cel mai vizibil. E un conflict mocnit, dar tot mai acut, pe măsură ce maşinile se înmulţesc. În lipsa locurilor de parcare, roţile părăsesc carosabilul şi poposesc pe terenul inamicului. Cel mai slab cedează: slalomul pietonal a devenit cel mai răspândit sport al orădeanului. Să ne mai mirăm atunci că un om ajuns la o vârstă respectabilă zgârie maşini, ca un copil iresponsabil?
A luat poliţia măsuri, amendând şoferii care parchează aiurea? Nici vorbă să se dea amenzi, să fie ridicate maşinile, ca altădată. S-a văzut: nu se rezolvă mare lucru. Trebuie măsuri radicale. Nodul gordian trebuie tăiat.
Trecătorii privesc uimiţi: peste noapte, ca prin minune, la marginea trotuarelor răsar stâlpişori de metal, plantaţi din loc în loc. Sau mici trunchiuri de con din beton, care împiedică urcarea maşinilor pe trotuar.
O soluţie uimitor de simplă: gardul. Când legea e neputincioasă iar bunul-simţ inexistent, când regulile convieţuirii sociale nu mai fac doi bani – pentru că, între timp, lupta a ajuns să se ducă pentru supravieţuire, cu unghiile şi cu dinţii – salvarea stă în bariere ridicate între noi. În gratii. Ca să nu ne mai putem sfâşia.
Şoferii privesc acum cu pizmă spre trotuare, unde bipezii se lăfăie nestingheriţi, într-un rai inaccesibil. Pietonul jubilează: s-a făcut dreptate! O bătălie a fost câştigată.
Războiul continuă.
(Jurnal bihorean, 2001)
*
Splendide urâţenii
Dacă subiectivismul ar fi universal acceptat drept criteriu de judecată în domeniul esteticului, „nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie” ar putea fi o argumentaţie foarte convingătoare. Din fericire, nu este aşa. Gustul? El este expresia deplină a subiectivităţii, tocmai de aceea gusturile nici nu se discută. Însă una e să-ţi satisfaci capriciile gustului tău, îmbrăcându-te după cum te taie capul, citind cărţile de care ai chef sau aranjându-ţi apartamentul după cum te duce mintea, şi cu totul alta să supui spaţiul public unei monstruoase dictaturi a propriului gust.
Mă bucur de fiecare dată când aud de la câte un vizitator al oraşului meu natal că Oradea e frumoasă. Sunt însă tot mai sceptic la asemenea afirmaţii; de la o vreme, am toate motivele să cred că la originea lor se află doar politeţea. Cum să spui că e frumos un oraş împânzit de oribilele mărturii ale construcţiei socialismului – cartiere întregi de blocuri muncitoreşti, chiar şi cele mai răsărite nefiind altceva decât nişte jalnice cutii, în care oamenii se îngrămădesc ca în nişte vizuini? Cum să afirmi că e frumoasă Oradea, când singurele clădiri mai acătării sunt cele din centru, mai toate construite în prima jumătate a veacului, când arhitectura nu era o simplă tehnică de ridicat pereţi, ci chiar o artă dintre cele mai apreciate?
A devenit oare arhitectura o artă uitată?
Privind construcţiile care se înalţă în zilele noastre, eşti tentat să crezi că nu mai există arhitecţi. Doar meşteri, calfe şi zidari. Gustul? Nu mai e decât o expresie a lipsei de educaţie, a derivei valorilor. Frumosul? Afişarea ostentativă a luxului, a gradului de parvenitism, al dispreţului faţă de semeni. Subiectivitate împinsă până la egoismul cel mai feroce.
Niciodată n-am privit cu jind vilele care răsar la tot pasul prin Oradea. Oricât de scumpe ar fi materialele care s-au folosit, oricâtă ingeniozitate s-ar fi consumat pentru a satisface exigenţele imposibile ale proprietarilor, retina ţi se înfioară. Să spui că le caracterizează lipsa de stil e aproape un elogiu; cea mai mare parte nu sunt decât nişte cutremurătoare monumente ale prostului gust.
Am avut recent ocazia să constat că frumuseţea poate fi şi un semn al modestiei şi al respectului faţă de valori şi tradiţie. Trecând printr-un land austriac, în care diferenţa dintre sat şi oraş se ştersese cu totul, ca în cele mai îndrăzneţe vise ale lui Ceauşescu, m-a şocat un amănunt, la prima vedere lipsit de importanţă: n-am zărit nicăieri geamuri termopan. Să nu fi ajuns occidentalii la nivelul de civilizaţie al românului, care îşi pune termopan chiar şi la amărâta sa vizuină numită pompos apartament de bloc? Altfel cum să explici că toate, dar absolut toate casele aveau geamuri cu obloane de lemn, frumos colorate, unele chiar cu flori în glastre? Să refuze occidentalul confortul oferit de progresul tehnologic al modernităţii, preferând neajunsurile traiului tradiţional, de secol XIX sau chiar XVIII?
Un localnic mi-a explicat un lucru care m-a umplut de uimire: în landul lor vin arhitecţi celebri din toată lumea, ca să studieze soluţiile arhitecturale tradiţionale, pentru ca apoi să le pună în aplicare în construcţii moderne. Exemplele ne stăteau chiar în faţă: clădiri ultramoderne, în care vechiul şi noul erau îmbinate într-un mod armonios, rezultatul încântând ochiul şi sufletul.
Cum construieşte orădeanul? Anapoda, fără simţ artistic, după cum îi dictează bunul plac. Se prăpădeşte după colonadele de la balconaşe, după turnuleţe, după trepte impozante de marmură la intrare. Nici o legătură cu spiritul locului, cu tradiţia arhitecturală. Mă cutremur doar la gândul priveliştii care m-ar aştepta dacă aş avea ocazia să trec pragul unei asemenea vile. Şi nu atât din cauza disconfortului estetic, cât al celui moral: mi-e teamă de urâţenia interioară a sufletului care a născut asemenea monştri.
(Jurnal bihorean, 2002)
*
Pâine fără pâine
Una din devizele comunismului era: „Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine”. Exista însă şi muncă fără pâine, şi pâine fără muncă.
Acum am ajuns să avem şi pâine fără pâine.
Dacă munca fără muncă ştiam cu toţii ce este („noi cu drag muncim”), nu credeam să aflăm vreodată ce înseamnă pâinea fără pâine.
Cu riscul de a trece drept un nostalgic ceauşist, sunt nevoit să admit că pe vremea când poporul român construia de zor comunismul cu viitor de aur, pâinea – cel puţin la Oradea – era ceea ce ştiam cu toţii că trebuie să fie: gustoasă, cu coaja arămie, făcută-n cuptor adevărat, de mâini de brutar din tată-n fiu. Îţi venea s-o mănânci goală, atât mirosea de îmbietor, mai ales dacă aveai norocul s-o cumperi încă aburindă.
Marele neajuns era că trebuia să stai la coadă dis-de-dimineaţă ca s-o găseşti.
În Oradea nu se mai face pâine adevărată. Pâine este pe toate gardurile şi de toate felurile – albă, semi, graham, rotundă, franzelă, baghetă, feliată, seminţată. Numai gust de pâine nu are.
În schimb, are gust de burete, de nisip, de hârtie.
Nu ştiu unde au dispărut brutarii de ieri, ştiu însă că azi toţi nechemaţii produc un amestec insipid, fără gust şi inodor, de apă şi făină, căruia îi zic pompos „pâine”. A doua zi după ce ai cumpărat-o, e fie uscată, fie lipicioasă. Azi o cumperi, mâine o arunci.
Straniu e doar că nimeni nu prea se plânge de calitatea pâinii. Oamenii cumpără de toate felurile, fără să strâmbe din nas. Se bucură că au din ce alege. Că se găseşte. E-adevărat, e scumpă; dar e pâinea noastră cea de toate zilele. Şi chiar dacă unii muncesc fără să muncească, de-o pâine tot au. Le dă mâna să se plângă că e pâine fără pâine?
Şi totuşi nu cred că sunt un nostalgic ceauşist, când îmi aduc aminte de pâinile de odinioară. Nu de pâinea comunismului mi-e dor, căci oricât ar fi părut ea de gustoasă, în cele din urmă îţi lăsa un gust amar; în închisoare până şi plăcerea e dureroasă.
În locul surogatului cu gust de burete pe care ni-l oferă brutarii de tranziţie ai reformei îndelung dospite şi coapte pe vatra democraţiei noastre originale, tânjesc după o pâine adevărată, proaspăt scoasă din cuptorul adevăratei democraţii, cu gust de lan de grâu şi libertate.
(Jurnal bihorean, 2000)
*
Viaţă cu aditivi
Am intrat într-o eră a democraţiei culinare: toată lumea mănâncă şi bea acelaşi lucru. Înfulecând la unison hamburgheri, pizza, covrigi cu susan, ingurgitând lichide colorate sintetic şi aromatizate artificial, în chip de răcoritoare, abia dacă ne mai aducem aminte că era o vreme când uram salamul cu soia şi cafeaua cu năut.
Fatalitate a progresului pe calea democraţiei: pe drumul la societatea de consum, înlocuitorii au fost înlocuiţi cu aditivi, iar fructele pământului sunt manipulate genetic.
Nimeni nu se plânge: pâinea are consistenţă de burete, roşiile au gust de apă, iar crenvurştii parcă sunt umflaţi cu silicon. Uneori, cuprins de nostalgie, mă frământă o întrebare aproape metafizică: unde sunt eugeniile de altădată?
Stupoare: cumpăr dintr-un ABC (nu o Alimentară de tip socialist, cum mai sunt pe alocuri) o şuhaidă. O desfac cu scepticism filosofic, gust cu precauţie: incredibil, are gustul pe care-l ştiam, e o şuhaidă adevărată! Nu are aditivi, E-uri, înlocuitori, nu are ambalaj offset în policromie şi nu poţi câştiga nimic trimiţând eticheta de carton cu răspunsul la întrebarea stupidă, tipărită pe ambalaj, care-ţi cere să spui numele produsului pe care tocmai l-ai cumpărat. E doar o simplă şuhaidă, cu gustul copilăriei.
Un amic cumpără numai apă minerală în sticle de litru, ca pe vremuri, cu capac metalic, ca la bere – e apă adevărată, nu îmbogăţită cu găuri, cum e cea din flacoanele de plastic. E drept, şi cea din urmă e mai bună decât cea de la robinet, şi mă mir că mai există oameni care beau apă de ţeavă cu rugină, nisip şi euglene verzi, maro şi galbene, nu pentru că n-ar avea bani de apă minerală microbiologic pură, ci pentru că nu realizează că din ţevile Apatermului curge otravă.
Ei, da, n-ai ce-i face. Ţăranul ajuns la oraş uită subit aromele bucolice ale ţinutului natal; parcă n-a gustat niciodată pâine frământată de mâinile aspre ale bunicii, pline de bătături şi crăpate de la sapă, pâine coaptă pe vatră, cu coaja rumenă şi noduroasă, mirosind a lan de grâu, a pământ reavăn şi sân de mamă. Aterizând în adidaşi pe asfaltul bulevardelor, el adoptă cu dezinvoltură cultura McDonald’s, înfulecând hamburgheri cu aditivi şi cartofi prăjiţi în ulei rânced, cu aceeaşi poftă cu care mânca odinioară pâine cu slănină şi ceapă, după o zi de coasă.
Hélas… slănină, în ABC-urile noastre occidentalizate cu aplomb buimac şi frenezie tâmpă, nu mai găseşti demult. Grăsimea arhaică şi peizană a porcului a fost înlocuită de aristocraticul, emfaticul bacon („beicăn”, pour les connaisseurs…), roşiilor pleznind de sănătate le-a luat locul ketchup-ul cu gust de faringosept made in Căcăcenii-de-Sus, iar ţuica noastră cea de prună a devenit dependentă de alcoolul sintetic şi aromatizat, distilat în retortele iadului.
Nu mai e mult şi, într-o bună zi, ne vom trezi cu un gust ciudat în gură, ne vom spăla pe dinţi şi gustul va persista, 24 din 24, şi zadarnic ne vom întreba: unde a dispărut gustul pe care-l ştiam de-o viaţă, gustul vieţii, gustul de carne, de transpiraţie, de sânge, de salivă, de fiinţă, nu mai e, s-a dus entitatea noastră, am fost înlocuiţi, am devenit noi înşine aditivi ai societăţii de consum, suntem în plus.
(Jurnal bihorean, 2002)
*
Să mori de incultură
Când aud de cultură, consilierii noştri judeţeni sunt mereu gata să scoată pistolul. Nu altfel au procedat la şedinţa de săptămâna trecută, în care s-a dezbătut bugetul pe 1999. Cererea de a se mări subvenţia revistei Familia cu 100 de milioane de lei a provocat indignare şi scandal între consilieri: cum să dai atâţia bani pe o revistă de cultură, pe un moft, când lumea moare de foame?
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Asupra redacţiei Familia s-a abătut o ploaie de acuzaţii privind proasta gestionare a banilor, pomenindu-se chiar şi cuvântul „infractor”. Corpul de Control al Consiliului Judeţean susţine că există „grave nereguli în gospodărirea fondurilor băneşti”, lucru care l-a determinat pe Mihai Bar să afirme că la Familia se subvenţionează „nemunca şi matrapazlâcurile”.
E greu să-ţi imaginezi ce fel de matrapazlâcuri strigătoare la cer se pot face la o revistă de cultură, al cărei tiraj abia de se apropie de 1000 de exemplare pe lună. Probabil că sub fruntea unor consilieri a încolţit ideea că în redacţie îşi duce veacul o adevărată mafie, care trăieşte în huzur din banul public. Îmi şi închipui cum distinşii oameni de litere ai redacţiei vând revista pe sub mână, la suprapreţ, raportând retururi false şi realizând venituri ilicite fabuloase.
Cât priveşte „nemunca” din redacţia revistei, lucrurile necesită clarificări. E adevărat că tirajele sunt foarte mici; însă e la mintea cocoşului că nu poţi judeca eficacitatea culturală prin randament economic. Ar însemna să introduci criteriul cantitativ într-o ecuaţie în care primează criteriul calităţii. Numai că în viziunea lui Mihai Bar, intelectualii nu diferă cu nimic de salahori: ei trebuie să stea opt ore la birou, scriind de zor, cu transpiraţia curgând şiroaie pe frunte. Ba chiar am impresia că pentru dl Bar gânditul nu este o muncă. Aş fi curios să-l văd pe preşedintele Consiliului Judeţean gândind opt ore. Sunt sigur că şi-ar schimba atitudinea faţă de muncă. Dacă ar mai rămâne în viaţă.
Aş fi înţeles dacă domnii consilieri ar fi fost nemulţumiţi de nivelul cultural al revisteiFamilia. Şi eu sunt nemulţumit. Însă nici teatrul orădean nu plezneşte de sănătate culturală, ba chiar horcăie pe patul de moarte, şi totuşi primeşte bani cu găleata. Adevărul este altul: cultura îi stă în gât preşedintelui Consiliului. Ce-i drept, doar o parte a ei: cea de pe malul stâng al Crişului. Căci cultura de pe malul drept, adică Filarmonica şi Teatrul, îi stă cuminte în buzunar. Domnul Bar ştie ce înseamnă cultură: înseamnă politică. Iar politica dânsului e extrem de culturală, spre deosebire de cultura sa politică. De aceea se şi indignează de comentariile politice din revista Familia, care ar trebui cenzurate, venind în flagrantă contradicţie cu propriile sale păreri de fruntaş PDSR. Care păreri îl desfiinţează pe plan cultural, existând riscul ca dl Bar să sucombe de incultură.
O întrebare mai persistă totuşi: să aibă dreptate cei care susţin că nu ne putem permite să aruncăm banii pe caii verzi de pe pereţii redacţiei Familiei, atâta timp cât suntem muritori de foame? Răspunsul este: n-au. Pentru că ei ignoră un lucru elementar: se poate muri nu numai de foame, ci şi de incultură. E drept, nu mor indivizii. Mai grav: moare societatea. Iar în Oradea, instituţiile culturale de marcă sunt în agonie, în lipsă de public. Public mai au doar crâşmele. Atâta timp cât cultura orădeană e pe moarte, riscă să moară şi oraşul. Elitele fug din oraşele care nu le satisfac exigenţele culturale. Şi-atunci, cine o să mai rămână în Oradea? Domnul Bar?
(Jurnal bihorean, 1999)
*
Poveste de iarnă
Oare cum se face că, ori de câte ori ninge, ne facem că plouă?
De când iernile s-au liberalizat în România, zăpezile şi îngheţul ne iau mereu prin surprindere. Dacă, Doamne fereşte, dă vreun viscol, plaiul mioritic intră în paralizie, autorităţile fac infarct iar cetăţenii aşteaptă, cu sufletul la gură, un miracol.
Descoperim în fiecare an, cu nesfârşită mirare, că iarna nu-i ca vara.
După zăpezile şi frigul cumplit din decembrie, o dată cu noul an a venit şi poleiul. Cetăţeanul umblător, fie călare, fie pe jos, constată că nu se mai poate deplasa fără riscul de a-şi rupe picioarele sau de a se trezi cu maşina în plop. Paturile spitalelor gem de accidentaţi, Poliţia se ceartă cu Drumurile Judeţene, Primăria dă vina pe cetăţeni că nu curăţă trotuarele iar cetăţenii blestemă Primăria că nu-şi face datoria.
Câte un cetăţean cu spirit civic mai aruncă nisip sau rumeguş pe trotuarul din faţa casei. O oază de nisip într-un deşert de gheaţă. Trotuarele din cartierele de blocuri sunt pământul nimănui, pe care orădeanul calcă precaut, ca pe un teren minat.
Cifrele-record la tamponări pun în alertă poliţia, care îşi umflă muşchii, promiţând controale la tot pasul. Primăria ameninţă agenţii economici şi asociaţiile de locatari cu ploi de amenzi. Cetăţenii deveniţi patinatori de ocazie dau vina pe cine apucă.
Fiecare aşteaptă de la alţii să dea piept cu iarna, cu zăpada, cu poleiul.
Suntem, ca în atâtea alte cazuri, victimele propriei noastre indolenţe. Spiritul nostru civic se manifestă doar prin ocări, acuzaţii şi blesteme. În cel mai bun caz, ne justificăm: n-avem timp, n-avem bani, nu suntem în stare. În realitate, n-avem chef.
Într-un orăşel din Vest, când zăpada s-a aşternut într-o bună dimineaţă ca o plapumă groasă peste străzi, primarul a făcut un apel la postul de radio local. I-a rugat pe cetăţeni să ia frumos lopeţile şi să cureţe fiecare în faţa casei sale. Locuitorii s-au conformat pe loc, fără să zică nici pâs. Mă întreb câţi dintre orădeni ar da curs unei asemenea cereri?
Mi-e teamă că extrem, extrem de puţini. Trotuarele noastre nu s-au democratizat, şi cu atât mai puţin au devenit capitaliste: sunt bunuri ale întregului popor, ca pe vremea socialismului. Adică sunt ale nimănui. Le călcăm în picioare, democratic, dar nu le curăţăm, fiindcă nu-i treaba noastră. Şi nu ne pasă că, gândind astfel, ne putem rupe gâtul. La propriu, ca şi la figurat.
(Jurnal bihorean, 2002)
*
La Moşul sărac…
… nici renii nu trag. Oradea e îmbrăcată în straie de sărbătoare, dar în Târgul de Crăciun din faţa Primăriei nu se înghesuie nimeni. Chioşcurile de lemn stau degeaba, înşiruite cazon de-a lungul malului Crişului. În parcul de distracţii ad-hoc din „parcarea Eminescu” doar ţurţurii clincăne fantomatic în ritmul muzicii urlând în gol. Orădenii par să fi votat moţiunea „Foamea şi frigul”, refuzând să iasă pe un ger de crapă asfaltul doar pentru a admira şiragurile de beculeţe din centru.
În contrast cu negura din suflete, oraşul şi-a tras un look de Las Vegas. Te uiţi ameţit de frig la vârtejul multicolor de ghirlande, la brazii electrocutaţi de cascade luminoase: de ce nu poate fi Crăciun tot anul?
Măcar noaptea de-am reuşi să uităm cât de tristă, provincială şi sărăcăcioasă e viaţa de orădean.
În cartierele de blocuri, doar instalaţiile luminoase – an de an mai sofisticate – de la unele ferestre mai scapără în noapte, scurtcircuitând bezna. Dacă tot n-ai reuşit să-ţi cumperi brad, măcar vecinilor de scară să le creezi iluzia că ţi-ai permis unul.
Cadouri?
Unul singur: liniştea care se lasă între două alaiuri mioritice, zdrenţăroase şi cacofonice, care trec printre blocuri, încercând din răsputeri să mimeze atmosfera sărbătorilor tradiţionale. Nu reuşesc să producă decât migrene şi dezgust. Satul românesc, ce trage să moară, şi-a găsit ultimul refugiu în oraşele cenuşii, lipsite de suflet şi înecate în disperare ale unei Românii bolnave.
Şi totuşi e Crăciunul. Timpul bucuriei.
Puţini mai au tăria să se bucure de naşterea Domnului. Cei mai mulţi îşi îneacă amarul într-un pahar de vin prost. Iar cine are de toate pe masă, nu se mai gândeşte la altceva decât cum să aibă şi mai mult.
O ţărancă aclimatizată la oraş, femeie prosperă de afaceri, cu pantofi Gotti în picioare şi basma înflorată mirosind a Dior, îşi rosteşte ultima rugăciune pe acest an, în timp ce-şi face de zor cumpărăturile în Piaţa Decebal: „Doamne, o singură dorinţă să-mi împlineşti în 2002: ajută-mă să plec din ţara asta!”…
E Ajunul, aproape de miezul nopţii. Un taraf se dă de ceasul morţii să trezească din amorţeala bahică locatarii unui bloc muncitoresc. Scara răsună de bubuitul tobei mari, de scrâşnitul apocaliptic al higheghei. Gaspar, Melchior şi Balthazar, tot luându-se după stea, s-au rătăcit prin labirintul de beton.
Steaua era de neon, sclipind stroboscopic într-un balcon înţesat cu rufe puse la uscat.
(Jurnal bihorean, 2001)
*
Obiceiuri mioritice
Sunt lucruri cu care nu mă pot împăca, chiar dacă ele par să fi intrat în firescul vieţii citadine. În dulcea somnolenţă de sâmbătă după-amiază a oraşului, când vacarmul cotidian s-a potolit ca prin minune, când toată lumea pare să guste din plin balsamul – coma? – week-endului aducător de tihnă, pe neaşteptate un sunet strident, ca un guiţat de porc străpuns de cuţit, se înfige în creierul cetăţeanului. Şi încă înainte ca omul să apuce să se întrebe dacă dau turcii sau am purces la ultima soluţie – înc-o revoluţie, se întâmplă minunea cea mare: harul se pogoară peste spiritul cetăţeanului scos din ţâţâni, înspăimântat şi isterizat, revelând natura miraculoasă, de sorginte transcendentală, a sunetului apocaliptic izbucnit în pacea molcomă a sfârşitului de săptămână. Este trompeta arhanghelilor secolului XX, dând de ştire mulţimii năuce şi inculte că s-a mai întâmplat o minune: Ion şi Maria au hotărât să-şi împartă de-acum înainte bucuriile şi necazurile vieţii, fiindu-şi reazem unul altuia până moartea îi va despărţi. Şi această veste minunată nu poate fi împărtăşită lumii nătânge în alt mod decât prin intermediul singurului mijloc demn de un asemenea moment auroral-bucolic: claxonul.
Zeci de automobile pestriţ înzorzonate cu panglici, flori artificiale şi ghirlande trec în trombă prin oraş, cu claxoanele înfierbântate, prevestind delirul marital care îşi va atinge climaxul sub faldurile nopţii ce va cădea curând. Ritualul prenupţial mioritic scoate din minţi cetăţeanul, care îşi aduce aminte cu o neaşteptată vigoare de toate înjurăturile pe care bunul său simţ civic le-a îndesat în cele mai ascunse unghere ale memoriei. Sunetele învârtoşate ale claxoanelor continuă însă să străbată oraşul, şi-atunci cetăţeanul îşi aduce aminte ca prin minune ce a promis să dea fiica prefectului de Dolj unui întreg cartier din Craiova. Şi-şi mai aduce aminte de lege şi de braţul ei, care braţ dormitează şi el în faţa televizorului, cu fluierul de miliţian ruginind în buzunarul uniformei de poliţist. Iar claxonul-tulnic continuă necruţător să zvâcnească în creierul după-amiezii de sâmbătă, desenând în volutele sale imaginea a două trupuri încolăcite, trupuri care mai poartă încă întipărită adânc, genetic, în piele mireasma sănătoasă a bălegarului din curtea casei părinteşti.
(Jurnal bihorean, 23 septembrie 1996)
