REVISTA FAMILIA

 

>> Site-ul revistei orădene de cultură Familia

Scrisoare către un prieten de departe

Din acea ţară care a fost şi a ta (şi care nu mai e, hélas, a nimănui, după cum merg lucrurile) stărui, după atâţia ani în care n-am mai ştiut unul de celălalt, să-ţi dau veşti despre lucrurile care ne preocupă pe amândoi. Despre „minunata” lume a literaţilor de toate soiurile, profesionişti şi veleitari, cu normă întreagă sau în part-time, oameni pentru care scrisul e lucrul cel mai important din lume – după vorbit, desigur, că doar suntem latini. Lume bună, literară (cum ar spune un poet cvasi-celebru de pe la noi), cu personaje pentru care certificatul de autenticitate al fiinţei lor interioare e dat de cantitatea de texte publicate şi de numărul de reviste în care se scrie despre ei. Căci important este să scrii, indiferent ce şi să se scrie despre tine, indiferent cum – dacă nu într-o revistă, chiar şi on-line, atunci măcar pe Facebook.

Se scrie înfiorător de mult în România, dragă prietene. De cele mai multe ori despre lucruri fără importanţă: tot soiul de nimicuri, opinii despre n’importe quoi, elucubraţii politice, sociale, sociologice, filosofice, culturale, fără alegere, fără metodă, fără scop. E o mare flecăreală naţională, o întrecere de orgolii şi vanităţi, în care toată lumea scrie cu înverşunare şi nimeni nu citeşte decât ca să vadă ce s-a mai scris despre el.

Nu mă pot opri să nu mă mir nemăsurat, de fiecare dată când răsfoiesc noianul de reviste literare din redacţie, parcurgând texte despre tot felul de cărţi şi autori, cronici de carte, poeme, frânturi de roman, eseuri, editoriale, glose: ce-i mână pe ei în luptă? Ce nevoie irepresibilă îi determină să deşerte, pe hectare de hârtie, produsul singurătăţii lor? Şi care e răsplata care îndreptăţeşte tot acest efort colosal, această nesăbuită risipă de energie vitală, care ne secătuieşte fiinţa naţională? O clipă de triumf extatic, o gâdilare trecătoare a amorului propriu, sterilă ca fluidul seminal împrăştiat pe un cearşaf.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd cum răsar cu duiumul cronicile prin reviste, ca ciupercile după carte, parcă asist la o enormă masturbare colectivă. Critica de întâmpinare (ce expresie tâmpită!) nu e decât o ejaculatio praecox, care de regulă te lasă nesatisfăcut. În ceea ce mă priveşte, ştiu doar că, de cele mai multe ori, plăcerea de a scrie e o trudă penibilă, pe durata a zeci de ore de documentare, de verificări, de făcut şi refăcut textul, care se naşte în chinuri insuportabile. Toate acestea ca să scriu despre o carte un text de câteva pagini, pe care îl vor citi câţiva prieteni (sau duşmani). Şi eventual autorul, plus câţiva dintre prietenii (duşmanii) lui. Ca să ce?

Îmi spui că articolul despre cartea ta, pe care ţi l-am trimis zilele trecute, e deficitar la capitolul referinţelor, al aparatului critic, ştiinţific, academic sau cum s-o mai fi chemând. Ştiu asta. Însă vezi tu, dragă prietene, în revistele noastre cu trecut mare şi viitor înghesuit nu se scriu recenzii meseriaşe, filologice, cu subiect şi predicat, ci chestii artistice, mă-nţelegi, în care cronicarii îşi comunică fiorul artistic şi extazul transmundan, experimentat în timpul lecturii de ego-ul lor supradimensionat, prin perversa mediere a metaforei, a harului scriitoricesc inconturnabil cu care fiecare e înzestrat cu asupra de măsură.

Alex Ştefănescu spunea într-un articol de pe la începutul mileniului, în care anunţa că se lasă de cronica de întâmpinare, că există trei feluri de critici: cei care scriu pentru scriitorii despre care scriu, alţii care scriu din narcisism, pentru ei înşişi, şi criticii care se iau la întrecere cu alţi critici, ca să facă pe deştepţii. Implicit, rezultă că ne cam lipsesc criticii care scriu pentru public, pentru cititori. Pentru asta nu e suficient să ai idei, pregătire şi, eventual, talent. Rar mai văd prin revistele noastre culturale câte un articol care, pe lângă idee (câtă este), să fie purtător şi de informaţie culturală solidă, beneficiind în plus de aportul intuiţiei, al harului autentic.

Nimeni nu poate şti tot; dar la noi toată lumea scrie despre orice şi despre oricine, că e vorba de proză, poezie, critică, filosofie, muzică sau film, indiferent de epocă, de areal, de nişă. Specializare? Atunci când există, ori trece nebăgată în seamă, ori e atacată samavolnic din toate părţile. Fiindcă e neinteresantă, redundantă, academică şi plicticoasă – sau percepută ca un reproş indirect la adresa incompetenţei celorlalţi. E mult mai excitant să te dai balenă în borcan, să baţi câmpii cu graţie, părând atoatecunoscător, să nu laşi să-ţi scape nimeni şi nimic tirului critic. La noi, dragă prietene, fiecare se crede Călinescu – sau cel puţin Manolescu. Să scrii o recenzie cuprinzătoare şi onestă la o carte cu intenţia de a provoca cititorul s-o parcurgă cu nesaţ pare, pentru cei mai mulţi dintre noi, o treabă înjositoare – un soi de gazetărie culturală pentru care nu putem avea decât dispreţ. Aşa că vom continua să scriem chestii artistice, cu fior liric şi transfigurări metaforice, într-un dezmăţ cultural general care nu ne duce nicăieri şi al cărui unic rezultat e un vacarm din care nu se înţelege nimic.

Însă, prietene, să ne resemnăm, căci după cum bine ştim de la o cunoştinţă comună, fiinţa e mută şi spiritul flecar. Ce bine ar fi să putem scrie ceva cu sânge…

Te îmbrăţişez cu drag.

PS: Iată, publicând acest text în Familia, mi-am adus şi eu modesta contribuţie la flecăreala naţională.

(Familia, nr. 2/2012)

***

revistafamilia1865

S-a întâmplat aşa.

La puţin timp după încheierea Zilelor Revistei Familia – manifestare care ne-a pus la grea încercare capacitatea organizatorică, din cauza magnitudinii evenimentului (145-45-20) şi a numărului impresionant de scriitori invitaţi (aproape 50) –, bătrâna şi suferinda noastră căsuţă de e-mail familia@rdslink.ro a fost cât pe ce să-şi dea obştescul sfârşit. Nu atât din cauza capacităţii reduse de găzduire a mesajelor (10 MB), cât a unor perverse efecte, de dată recentă, ale utilizării reţelei de socializare Facebook. Nu fusese destul că ne luptaserăm şi până acum din greu cu avalanşa de mesaje de genul „Magiun de Prune Topoloveni vrea să fie prieten cu tine pe Facebook”, care ne umpleau căsuţa cât ai clipi, obligându-ne la utilizarea obsesivă, până la epuizare, a butonului delete; lipsa noastră de protecţie în faţa atacurilor de tip phishing şi-a spus şi ea cuvântul, punându-ne în pericol integritatea contului de Facebook, Revistadecultură Familia. Am avut de luptat ore în şir până să ne recâştigăm controlul asupra lui – şi asupra celor 3000 de prieteni pe care ni i-am câştigat, cu sudoarea minţii, din 2009 încoace.

Ne-am dat seama subit că suntem vechi. Nu doar ca vârstă, cât mai ales din punctul de vedere al capacităţii noastre de a face faţă provocărilor tehnicii moderne. Acestea fiind datele problemei, n-am stat mult pe gânduri: am tăiat nodul gordian şi ne-am făcut o nouă căsuţă, pe Gmail. Mai frumoasă, mai deşteaptă, mai încăpătoare (7500 MB). Singura problemă a constituit-o faptul că adresa familia@gmail.com era deja luată, aşa că am fost nevoiţi să încercăm alte variante. În cele din urmă, după numeroase încercări sortite eşecului, într-un moment de bruscă iluminare, am reuşit să ne creăm o adresă care să înglobeze atât tradiţia, cât şi modernitatea: după modelul adreselor de genul maricicadulcica86@hotmail.com sau puiutractoristu69@yahoo.com, am ales adresa plină de ştaif şi parfum de epocă revistafamilia1865@gmail.com.

Când te numeşti Revista de cultură Familia şi eşti cea mai veche din ţară, e important să ai o adresă de e-mail cât mai onorabilă (la fel cum nu-i totuna că stai pe strada Republicii sau pe Abatorului).

De ce am făcut această lungă introducere (dacă introducere este)? Fiindcă are o mare legătură cu ceea ce s-a discutat la Zilele Revistei Familia (21-22 octombrie). Desigur că titlul colocviului, „Ce mai înseamnă astăzi o revistă de cultură?”, n-a fost ales întâmplător, fiind prilejuit de sărbătorirea a 145 de ani de la înfiinţarea revistei de către Iosif Vulcan (şi 45 de ani de la reînfiinţare). Prilejul era foarte nimerit pentru a discuta despre rostul şi rolul revistelor culturale, într-o eră tot mai digitală, tot mai dependentă de comunicarea în mediul virtual.

Tineri sau bătrâni, scriitorii au trecut cu toţii, fără prea multe fasoane, de la clasica scrisoare la e-mail, infinit mai repede decât, odinioară, de la pană la stilou. Era digitală ne-a adus, înainte de toate, o uşurinţă a comunicării greu de imaginat în urmă cu 20 de ani. În acelaşi timp, ea a adus cu sine şi un ritm incredibil al schimbării. Dacă scriitorilor mai în vârstă, obişnuiţi vreme îndelungată cu tiparul pe plumb şi corectura şpalturilor, le-a venit relativ mai greu să treacă la tehnoredactarea computerizată şi accesarea revistelor pe Internet, în format PDF, celor tineri, care n-au mirosit cerneala tipografică decât cel mult vârându-şi nasul într-o revistă sau o carte proaspăt ieşite de sub tipar, dar s-au născut în schimb cu laptopul în poală, le vine greu să înţeleagă mefienţa mai vârstnicilor faţă de formatul digital. Pentru aceştia din urmă, revista ori cartea, obiecte de hârtie pipăibile şi mirosibile, sunt sacre, mesajul lor având putere de transcendere doar dacă este transmis – paradox sau nu – prin mijlocirea materialităţii. Nimic de genul acesta la tineretul imberb, chelit înainte de vreme şi ochelarist încă de pe băncile şcolii. Noua generaţie de scriitori şcoliţi la răspântia serverelor şi routerelor nu doar că nu are niciun fel de inhibiţii în faţa computerului, dar pune virtualul pe aceeaşi treaptă cu realul, dacă nu chiar mult deasupra. E uşor de înţeles de ce, în faţa conservatorismului scriitorilor care au rămas slujitori fideli ai zeului de hârtie, tinerii au câştig de cauză. Ei comunică mult mai rapid, utilizând pentru aceasta nu doar clasicul deja e-mail, dar şi reţelele de socializare de tip Facebook sau Twitter, află informaţii inaccesibile generaţiilor anterioare şi debutează cu o precocitate înspăimântătoare şi fără niciun fel de oprelişti sau inhibiţii direct pe Internet, cam fâlfâindu-li-se de prăfuitele redacţii literare ori de editurile greoaie, ale căror baricade, altădată insurmontabile, se prăbuşesc acum mai uşor decât zidul Berlinului.

Era inevitabil ca, la colocviul nostru familist, cele două atitudini să ajungă la o confruntare. Mai pe ocolite, mai tatonând terenul, dar falia tot vizibilă a fost. Nu s-a tras o concluzie definitivă, însă ea a cam rămas plutind în sală, după ce scriitorimea a părăsit terenul de bătălie: revistele literare – cel puţin cele de hârtie – nu mai înseamnă nicidecum, pentru scriitori sau publicul lor, atât de mult ca altădată. Chiar dacă continuă să supravieţuiască, luptându-se din greu cu problemele financiare ori distribuţia tot mai anevoioasă, ele par tot mai mult nişte animale preistorice în faţa posibilităţilor aproape infinite oferite de mediul virtual. În timp ce tirajele lor se menţin la cote infime, pe Internet site-urile revistelor literare sunt tot mai căutate, traficul contorizat stând dovadă de neclintit.

Că lucrurile stau aşa (chiar dacă am mai exagerat pe alocuri, de dragul demonstraţiei), ne-a dovedit-o (cel puţin nouă, celor de la Familia) şi numărul mare de prieteni ai revistei, care creşte într-un ritm ameţitor pe reţeaua de socializare Facebook. Am încercat marea cu degetul abia anul trecut, şi am rămas uimiţi de puterea fantastică a acestui mediu, care e capabil să răspândească informaţia cu o viteză şi o eficienţă de neînchipuit. Cum la fel de miraţi am fost de extraordinarul apetit al omului de rând, în special al celui tânăr, pentru cultură. Lucru pe care, limitaţi de coperţile de carton ale revistei noastre, veche de 145 de ani, nu-l bănuiam. Trebuie să recunoaştem acum, cinstit, că ne-am înşelat.

Ce bine!

(Familia, nr. 10/2010)

***

ZIUA IRINYI – VULCAN (6 noiembrie 2010)

Pe urmele lui Iosif Vulcan, la Létavértes

Nu prea mai găseşti vorbitori de limba română printre cei 7000 de locuitori ai orăşelului ungar Létavértes (Leta Mare). Cu toate acestea, românii de acolo îl sărbătoresc în fiecare an pe Iosif Vulcan, întemeietor al revistei Familia, care şi-a petrecut o parte a copilăriei în localitatea situată lângă graniţa cu România. Fac acest lucru de 17 ani, de când au fost reluate legăturile cu românii din Bihor. Atunci, o delegaţie formată din reprezentanţi ai primăriei şi ai Uniunii Culturale a românilor din Leta Mare a venit la Oradea, stabilind legături cu Direcţia Judeţeană pentru Culte, Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor, cu Muzeul Ţării Crişurilor, cu Revista Familia şi cu Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”.

Iosif Vulcan nu e singurul motiv pentru care letanii sărbătoresc în fiecare an, în prima jumătate a lunii noiembrie. Numeroase fire îi leagă de fraţii lor de peste graniţă. Comunitatea greco-catolică de aici a ţinut până în 1912 de episcopia greco-catolică de Oradea. Preotul protopop Nicolae Vulcan, tatăl scriitorului, se stabilise la Leta Mare în 1844, căsătorindu-se cu Victoria, sora lui Irinyi János, inventatorul chibritului. Scriitorul Iustin Popfiu (1841-1882), protopop şi preot, este înmormântat în curtea bisericii greco-catolice. Letanii le cinstesc memoria îngrijindu-le mormintele şi le dedică o zi pe an pentru a-i sărbători, împreună cu bihorenii, aşa cum se cuvine.

Şi în acest an, la începutul lunii noiembrie, o delegaţie formată din reprezentanţi ai Muzeului Ţării Crişurilor, Prefecturii Bihor, Revistei Familia şi ai Caritas Eparhial Oradea s-a deplasat la Létavértes pentru a participa la sărbătoarea comună a lui Iosif Vulcan şi Irinyi János. Krizsán Gábor, preşedintele Asociaţiei Culturale Române din Leta Mare, nu ştie nici el româneşte, deşi numele său ar trebui să fie Gavril Crişan. Îşi întâmpină oaspeţii sosiţi din Oradea, Holod şi Săcueni în sala de cununii a primăriei, care se umple încet de localnici. Nu lipseşte nici consulul României la Seghedin, Răzvan Ciolcă, fapt ce subliniază încă o dată importanţa evenimentului pentru românii din această parte a Ungariei. După cuvintele de bun sosit, rostite de primarul Menyhárt Károly, care insistă asupra importanţei legăturilor tranfrontaliere, consulul Ciolcă relatează că a aflat pentru prima dată despre Leta Mare din cartea lui Gheorghe Petruşan despre Iosif Vulcan şi revista Familia…

Urmează depunerile de coroane la mormântul lui Iustin Popfiu, aflat în curtea bisericii greco-catolice, după care asistăm la un moment emoţionant: preoţi români şi maghiari oficiază împreună o slujbă de pomenire.

Depunem apoi coroane şi jerbe la placa memorială a lui Iosif Vulcan, aflată pe o clădire din centrul oraşului, pe care letanii au dăltuit, bilingv, următoarea inscripţie: „În această comună şi-a petrecut copilăria şi tinereţea susceptibilă personalitatea eminentă a vieţii spirituale româneşti, fondatorul revistei Familia şi timp îndelungat redactorul ei, Iosif Vulcan (1841 – 1907), bun cunoscător al culturii maghiare, scriitor, traducător, adept şi propagator al convieţuirii frăţeşti a popoarelor noastre, membru al Societăţii Literare Kisfaludy.” Stângăciile acestui înscris – lesne de înţeles – se datorează traducerii din limba maghiară, în care a fost conceput iniţial textul.

Ne prezentăm apoi omagiile la mormântul mamei lui Iosif Vulcan, Victoria, născută Irinyi, aflat în curtea şcolii generale „Irinyi János”, „repausată la 16 sept. 1873, în etate de 60 ani”, după cum stă scris pe piatra funerară. Dedesubt, următoarele rânduri:

„Soţia fidelă şi mama de care

Mai bună în lume nu se află!

O plângu cu durere şi făr’ mângâiere

Consortele, fiulu şi noru-sa

În eternu amintirea ei!”

De aici, suntem invitaţi în noua sală de expoziţii, dedicată lui Irinyi János, şi în curtea fostului conac Lédig, unde s-a deschis în vara acestui an un muzeu etnografic, cu o sală de expoziţii modernă, unde se află excepţionale piese de ceramică şi mobilier ţărănesc din Ungaria şi Transilvania.

Aflăm că ultimul vorbitor nativ de limba română din Létavértes, Gheorghe Sima, a murit de câţiva ani. Dar moştenirea culturală e păstrată cu multă grijă în acest orăşel de lângă graniţa cu România, mândru de trecutul şi valorile sale. După cum se afirmă şi în articolul dedicat evenimentului în săptămânalul românilor din Ungaria, „Foaia românească”, înaintaşii îi obligă pe letani să nu uite cine sunt…

ZILELE REVISTEI FAMILIA /24-25 octombrie 2008

(click pe fotografii pt mărire)

Foto: Al. Seres

**********************************************************

SALOANELE REVISTEI FAMILIA / 26 mai 2008

De la Hollywood la Petru Popescu

Saloanele Revistei Familia au avut un oaspete de seamă, în persoana scriitorului american de origine română Petru Popescu, aflat într-un turneu prin mai multe oraşe ale ţării. Întâlnirea publicului orădean cu autorul romanului Dulce ca mierea e glonţul patriei a avut loc la Biblioteca Judeţeană Gh. Şincai, sub genericul “De la Bucureşti la Hollywood”.

Scriitorul auto-exilat în 1974 mai întîi în Anglia, apoi în Statele Unite a fost invitat de către Traian Ştef să povestească despre experienţa de viaţă şi literară prilejuită de plecarea sa din ţară. Nu înainte însă ca Magda Danciu să dezvăluie cum a reuşit să dea de urma lui Petru Popescu cu ajutorul Internetului, luându-i în cele din urmă un interviu pentru revista Familia.

Un al tip de scriitor s-a dezvăluit publicului orădean: dezinvolt, pragmatic, direct, găsind cu uşurinţă căile dialogului cu cititorii, Petru Popescu e exact opusul majorităţii literaţilor autohtoni – intelectualişti, introvertiţi, rezervaţi sau chiar plini de morgă. El a dezvăluit că substanţa romanelor sale o constituie propriile sale experienţe de viaţă, „scrisul fiind arta confesiunii”. Chestionat despre circumstanţele plecării sale din România, Petru Popescu a spus că motivul pentru care a fugit este că „închiderea culturală începuse să se vadă cu ochiul liber”. „Am avut mai puţin curaj să scriu literatură de sertar decât să iau în piept California”, şi-a mărturisit el incapacitatea de a se resemna în faţa perspectivei de a nu mai putea publica o literatură sinceră, onestă. Confruntat cu „voiosul şi nepăsătorul materialism al Americii”, şi-a găsit adăpost la Hollywood, scriind scenarii de film pentru a-şi asigura traiul, dar continuând să aibă succes şi ca romancier.

„Viaţa mea e mult mai complexă decât cea eroică a unui om care a dat cu tifla lui Ceauşescu”, a spus scriitorul, încercând, într-un elan de sinceritate, să demitizeze imaginea sa de dizident. El a depus mărturie despre condiţia emigrantului şi dificultăţile scrierii în limba engleză, afirmând că puţini scriitori cu statut de minoritari au reuşit să atingă succesul în Statele Unite. Cartea sa The Return (Întoarcerea – 1997) este, cu propriile sale cuvinte, „mărturisirea de identitate a unui american care s-a născut în altă parte”.

Petru Popescu a debutat ca romancier în 1969 cu Prins. Următoarea sa carte, Dulce ca mierea e glonţul patriei (1973) i-a adus, odată cu succesul, şi consacrarea. Plecat din ţară, s-a impus şi în SUA ca romancier de succes (Almost Adam – În coasta lui Adam, 1987, Amazon Beaming – Revelaţie pe Amazon, 1992), dar şi în calitate de scenarist al unor filme de la Hollywood (The Last Wave – Ultimul val, 1977), afirmându-se de asemenea şi ca regizor (Death of An Angel – Moartea unui înger, 1986).

După 1989, Petru Popescu a revenit deseori în România, unde i-au fost reeditate cărţile scrise în româneşte şi au apărut în traducere unele dintre cele scrise în limba engleză. În prezent, locuieşte în Beverly Hills, este căsătorit cu scenarista şi jurnalista Iris Friedman, cu care are doi copii.

FOTO: Al. Seres

 

 

Petru Popescu

Născut în Bucureşti în 1946. Absolvent al Liceului “Spiru Haret” şi al Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia limbi străine, cu specialitatea literatură comparată.

Debut: Zeu printre blocuri (1966)

Romane: Prins (1969),  Dulce ca mierea e glonţul patriei (1973), Să creşti într-un an cât alţii în zece (1973), Copiii Domnului (1974), Sfârşitul bahic (1974), Before and After Edith (Înainte şi după Edith), Almost Adam (În Coasta lui Adam – 1987), Amazon Beaming (Revelaţie pe Amazon – 1992), The Return (Întoarcerea – 1997), The Oasis (Oaza), Footprints in Time ( 2008 )

*********************************************************************

SALOANELE REVISTEI FAMILIA / 15 mai 2008

Compozitorul şi muzicologul Valentin Timaru şi-a lansat la Oradea două cărţi recent apărute

Muzicologul Valentin Timaru şi-a lansat la Oradea două cărţi, în cadrul Saloanelor Revistei Familia, eveniment care a avut loc joi, 15 mai 2008, la Biblioteca Judeţeană Gh. Şincai.

„Muzica noastră cea spre fiinţă” şi „Aforisme. Comentarii şi confesiuni” au fost prezentate de Ioan Moldovan, redactor-şef al revistei Familia. “Sunt cărţi diferite, dar totuşi înrudite prin spirit”, a spus Ioan Moldovan, remarcând că este vorba despre demersul unui pedagog care “vrea să facă permeabilă graniţa dintre profesionişti şi iubitorii de muzică”.

Referindu-se la cărţile sale, Valentin Timaru a subliniat faptul că “limba nu este altceva decât o îmbrăcăminte a sufletului.”

Compozitor, muzicolog , profesor universitar la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Valentin Timaru a compus opera Lorelai, baletul Ciuleandra, cinci simfonii, piese orchestrale, concerte, muzică de cameră şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (1994). De asemenea Valentin Timaru are numeroase cărţi de muzicologie, precum „Morfologia şi stuctura muzicală”, „Simfonismul enescian”, sau „Principiul stroficităţii”. În 1993, Valentin Timaru a primit Premiul Academiei Române, iar în 2003, pe cel al Uniunii Compozitorilor.

 

Prof. Radu Mureşan a dirijat corul tinerilor care au interpretat câteva dintre creaţiile lui Valentin Timaru.

FOTO: Al. Seres

***********************************************************************

Revista Familia în sediu nou

Începând din 9 mai 2008, redacţia Revistei Familia are un nou sediu, situat în clădirea care a adăpostit până anul trecut Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai”, în Piaţa 1 Decembrie. Revista e găzduită de proaspăt înfiinţatul Centru Cultural Judeţean, inaugurat în prezenţa reprezentanţilor Consiliului Judeţean, instituţia care a finanţat lucrările de renovare a clădirii.

Centrul Cultural Judeţean e alcătuit din Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Bihor, Direcţia de Protejare a Monumentelor Bihor, Revista Familia, Revista de Cultură Varad, precum şi secţia de ştiinţe a Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Şincai”.

Panglica inaugurală a fost tăiată de Alexandru Kiss, preşedintele Consiliului Judeţean Bihor, care s-a declarat mulţumit că s-a reuşit finalizarea acestui proiect, înainte de încheierea mandatului său.

Noua redacţie a Revistei Familia, care ocupă trei birouri la etajul doi al clădirii, a fost prezentată oaspeţilor de redactorul-şef Ioan Moldovan.

FOTO: Al. Seres

***********************************************************************

SALOANELE REVISTEI FAMILIA / 1 aprilie 2008

Marin Mincu şi-a lansat la Oradea volumul „O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea”

Criticul şi poetul Marin Mincu şi-a lansat pe 1 aprilie 2008, la Biblioteca Judeţeană Gh. Şincai, monumentalul volum „O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea” (Editura Pontica, 2007), în cadrul Saloanelor Revistei Familia. Lucrarea criticului, laureat cu premiul Herder, a fost prezentată de Ioan Moldovan, redactor-şef al revistei, care a afirmat despre ea că este „o carte cât o bibliotecă”.

Vorbind despre lucrarea sa, Marin Mincu a spus că este „o altă ipoteză hermeneutică, destul de neortodoxă”, asupra poeziei româneşti din secolul XX, bazată pe propriul său concept de „poeticitate”. „Era de mult momentul să depăşim faza impresionistă de abordare a textului poetic”, a spus Mincu, subliniind preocuparea sa în privinţa legăturii dintre semiotică şi poezie, născută încă din anii studiilor efectuate în Italia, la Torino, unde a fost profesor timp de 20 de ani.

Cu toate acestea, criticul a afirmat că nu este metodolog, perspectiva sa asupra poeziei româneşti a secolului XX nefiind una cronologică, ci categorial-estetică, urmărind îndeosebi „paradigma creativă” care o susţine. În acest sens, Marin Mincu a afirmat că doar cinci poeţi se înscriu în linia evoluţiei conceptului de „poeticitate”, după părerea sa: Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu.

În finalul întâlnirii, Marin Mincu a acordat autografe cititorilor săi. În ziua următoare, criticul s-a întâlnit cu studenţii de la Universitatea orădeană.

(Foto: Iosif Albu)

>> Înapoi la pagina principală