James Joyce – Ulise, traducere şi note de Mircea Ivănescu, Editura Univers, 1984
Abordare critică şi parodică a eposului homeric – astfel ne apare capodopera irlandezului de geniu care a dinamitat la începutul secolului XX întreaga tradiţie realistă şi bonomă a romanului, împingând frontierele genului mult dincolo de teritoriile cunoscute. Întâmpinat de artileria grea a criticii conservatoare, interzis chiar în ţările anglo-saxone sub motiv că ar atenta împotriva pudorii publicului burghez, romanul lui James Joyce va cunoaşte, în ciuda tuturor opreliştilor, o carieră fulminantă. Nici un alt roman, nici o operă de artă nu a fost atât de viu disputată şi discutată, analizată şi disecată ca Ulysses. Şi nu fără motiv. „Am introdus în ea atâtea enigme şi ghicitori încât specialiştii vor fi ocupaţi veacuri întregi polemizând asupra celor spuse de mine, şi aceasta este singura modalitate de a-ţi asigura nemurirea”, afirmă Joyce despre cartea sa; aceste cuvinte sunt departe de a izvorî dintr-un soi de orgoliu narcisiac ci mai degrabă din conştiinţa importanţei operei proprii, cu efecte hotărâtoare asupra literaturii acestui secol. Carte de avangardă devenită între timp clasică, replica modernă a Odiseei se naşte într-un moment de cotitură istorică şi socială (1914-21) şi faptul acesta nu este fără urmări asupra opticii, cu totul aparte, pe care o propune romanul. Reconstruirea (sau deconstruirea) toposului homeric pe alte coordonate spaţiale şi temporale se face sub semnul crizei valorilor, prin dezagregarea perspectivei plastice obiective a tradiţiei; întoarcerea în Ithaca nu este scop, ci prilej de chestionare a profunzimilor spiritului, periplului în spaţiul geografic i se opune voiajul în straturile conştiinţei, homericul este înlocuit de himeric. Dincolo de această abordare polemică a Odiseei, romanul lui Joyce constituie cadrul în care conştiinţa estetică este lărgită prin inovaţii şocante, dar de mare eficienţă şi de o covârşitoare importanţă pentru evoluţia romanului modern, ca monologul interior („fluxul memoriei”), simultaneitatea sau libera asociaţie. Avangardismul lui Joyce nu se opreşte însă aici: în Ulise nu mai putem vorbi de stil, ci de stiluri, fiecare episod din cele optsprezece ale romanului avându-l pe al său (plus o tehnică aparte).
Romanul lui James Joyce ocupă azi unul din locurile de frunte pe lista operelor greu de tradus, alături de romanele lui Faulkner sau Beckett (pentru a ne limita la domeniul prozei secolului XX). Varietatea aproape inepuizabilă a procedeelor şi tehnicilor scriiturii, multiplele nivele de semnificaţie (real-mitic-simbolic-oniric-poetic-muzical-psihologic şi câte or mai fi) fac ca la fiecare nouă lectură romanul să-şi dezvăluie noi dimensiuni şi înţelesuri; îndeplinirea condiţiei sine qua non a traducerii, înţelegerea şi stăpânirea sensurilor şi semnificaţiilor originalului, pare să fie un secret păzit cu şapte lacăte.
S-a vorbit în mod elogios despre virtuţile tălmăcirii lui Mircea Ivănescu, poet de excepţional talent şi pasionat truditor în domeniul transplanturilor spirituale dintr-o limbă în alta (traduceri din Faulkner, Truman Capote, T.S. Eliot), s-au consumat nenumărate banalităţi reverenţioase cu această ocazie. La un eveniment cultural de o asemenea anvergură, comparabil doar cu recenta reeditare a Istoriei călinesciene, se impun câteva consideraţii privitor la reuşitele dar şi la scăderile traducerii.
Mircea Ivănescu parcurge o veritabilă odisee a traducerii, cu aventuri dintre cele mai fascinante prin mările (inter)textualităţii, păstrând însă, în ciuda posibilelor seducţii, echilibrul just între cele două deziderate principale: transferul de sens şi transferul valoric (fac această remarcă gândindu-mă la excesele ce apar deseori, într-o direcţie sau alta, chiar şi la traducătorii cei mai experimentaţi). Prins între Scylla şi Charybda conotaţiei şi denotaţiei, Mircea Ivănescu alege tranşant şi de câte ori e posibil literalitatea, singura cale practicabilă (dar totuşi nu ferită de primejdii) spre o fidelă rescriere a textului joycian. Ferindu-se să se aventureze în labirintul interpretărilor, traducătorul preferă să urmărească îndeaproape originalul, neforţând textul de dragul vreunei consonanţe sau aliteraţii. Sub carnaţia asta atât de fină se simte însă pe alocuri osatura traducerii brute: îndelung cântărită, dar adesea neasezonată după gustul traducătorului (care, să nu uităm, este totuşi poet), fraza joyciană se despoaie de o parte din aura ei poetică; îşi păstrează însă, drept compensaţie, elasticitatea sensului şi dinamica rostirii. Bineînţeles că dificultăţile sunt uneori insurmontabile şi traducătorul e silit să recurgă la dureroase compromisuri, alteori sistemul gramatical al limbii ţintă nu permite mularea adecvată pe limba sursă. Cu toate acestea lui Mircea Ivănescu îi reuşesc tururi de forţă, adevărate demonstraţii de virtuozitate stilistică. Aş exemplifica prin capitolul XIV (Boii soarelui), unde, aidoma lui Joyce (deşi nu atât de detaliat), se trec în revistă stilurile limbii române de la cronicari la clasici şi la limbajul colocvial. Nu pot să nu redau în întregime şi celebra serie ritmico-aliterativ-ludică din capitolul XVII (Ithaca), una din mostrele de tălmăcire excepţională a delirantei şi suculentei onomastici joyciene: „Sinbad Străbătătorul de mări, Tinbad Temnicerul şi Jinbad Juvaerjerul şi Binbad Balenierul şi Nimbad Năierul şi Finbad Fierarul şi Binbad Bubosul şi Pinbad Părosul şi Minbad Mincinosul şi Hinbad Hăituitul şi Rinbad Răguşitul şi Chinbad Chelarul şi Vinbad Pietrarul şi Linbad Ierbivorul şi Xinbad Spintecătorul.”
La o confruntare in minutio a celor două texte, traducerea dezvăluie scăpări care aruncă o umbră de îndoială asupra suficientei adăstări în marginea textului: „the dark lady of the sonnets” (admirabil tradus de Andrei Ion Deleanu prin „doamna brună din sonete”) devine la Ivănescu „doamna neagră”, care produce la cititorul neavizat conexiuni cu totul diferite de cele trebuincioase; un alt fel de exemplu ar fi „sloppy food”, tradus prin „mâncare noroioasă” în mod inexplicabil, adjectivul „sloppy” având în limba engleză sensul de „noroios” doar cu referire la drumuri – în cazul mâncării el însemnând „cu zeamă”, „subţire”. Indiferent de textul original, expresia „a căpătat un dinte pe mine” este incorectă – corect: „împotriva / contra mea”, iar „simple minded” sună cel puţin bizar în româneşte sub forma „nişte simpli la minte”. Expresia „a marşa pe square leg”, folosită la jocul de cricket, este adoptată ad-hoc, fără nici o adnotare, iar cuvintele „hock” şi „claret” („hock and claret glasses” – paharele de vin alb şi roşu) sunt lăsate în forma lor originală, de parcă ar fi la fel de uzuale în limba română ca „whisky” sau „brandy”. Există şi inexplicabile deturnări de sens care în mod evident nu se datorează dificultăţilor de natură tehnică sau stilistică: „clean trough of water, cool enamel” e tradus prin „un şirag curat de apă, smalţ limpede” (p. 102, vol. I); „trough” nu e şirag ci albie, covată şi acest lucru e întărit de „cool enamel” – smalţ răcoros, şi nu „limpede”. Inadvertenţele şi neclarităţile amintite pot fi, la o adică, trecute cu vederea, căci oricâte critici am aduce tălmăcirii, acestea nu scad (nu pot să scadă) din valoarea ei. Seriozitatea cu care Mircea Ivănescu abordează actul traducerii este în afară de orice dubiu iar meşteşugul, arta, indiscutabile. În scenografia sa limba română îşi pune hainele de gală, demonstrând încă o dată disponibilităţile ei deosebite în echivalarea celor mai dificile opere scrise în alte limbi.
Alexandru Seres
Familia, nr. 8/1985
