Alexandru Seres

Oricât de material ar fi fost suportul pe care şi-a fixat opera, scriitorul a operat dintotdeauna într-un spaţiu virtual. Internetul, cu nenumăratele posibilităţi pe care le oferă, n-a făcut decât să-i deschidă şi mai larg porţile spre publicul cititor. Cărţile virtuale, site-urile şi, de câtva timp încoace, noile instrumente de comunicare şi interacţiune oferite de ceea ce se numeşte în limbaj de specialitate web 2.0 au adăugat dimensiuni nebănuite prezenţei sale. Şi – foarte important – noi posibilităţi de promovare culturală.
Despre fenomenul blogurilor s-a discutat mult şi în mediile literare, revistele de cultură dedicând subiectului numeroase articole, pro şi contra. Unii îl repudiază strâmbând din nas, alţii (de regulă cei tineri) sunt mai entuziaşti, dar cert e că nimeni nu îl mai poate ignora. Ancheta iniţată de Revista „Familia” se înscrie în linia acestor dezbateri, cu observaţia că ne-am adresat strict literaţilor posesori de blog. Am fost interesaţi nu atât de blogging-ul în sine, cât mai ales de experienţa şi posibilităţile pe care le oferă.

1. De ce v-aţi făcut blog: de amorul artei (culturii), de nevoie, de plăcere – sau pur şi simplu din nevoi de marketing cultural? La ce (vă) foloseşte blogul?
2. Blogul e utilizat în multiple scopuri, însă, la origini, e un soi de jurnal online. Cum se face totuşi că nu (prea) există jurnale ale scriitorilor pe internet?
3. Pot constitui blogurile culturale o alternativă la revistele literare?
4. Cât de importantă e pentru Dvs. interactivitatea pe care o oferă blogul? Satisfacţii/nemulţumiri?
5. Sunteţi mulţumit de oferta culturală a blogosferei româneşti? Dacă nu, ce credeţi că (îi) lipseşte?

Vasile Baghiu
www.vasilebaghiu.blogspot.com

1. Orice scriitor, dacă nu este ipocrit, ar trebui să recunoască faptul că îşi doreşte ca scrisul său să fie cunoscut. Internetul, chiar dacă amestecă valorile şi poate crea confuzie, este un mediu cu nimic mai rău decât altele prin care scriitorii pot să-şi „semnaleze” prezenţa. În ce mă priveşte, nici nu idealizez, nici nu critic Internetul. Cu atât mai puţin sunt tentat să-i judec pe cei care „ţin” blog. M-a mirat să constat că unii îşi fac un titlu de superioritate din a fi foarte aspri cu autorii de blog, din a-i privi de sus şi a-i jigni chiar prin consideraţiile lor „inteligente”, dar aceştia nu par să priceapă că vehemenţa lor este eminamente provincială. Lumea este liberă. Lumea comunică. Mă întreb de ce aş fi vreodată deranjat de existenţa vreunui blog. Nu am decât să-mi văd de treabă, să nu-l vizitez, dacă nu-mi place. E simplu. Dacă unii scriu pe blog, foarte bine, e dreptul lor. Dimpotrivă, sunt bucuros dacă un scriitor care e printre favoriţii mei ţine blog. Iau gestul lui ca pe un cadou pe care mi-l face mie ca cititor şi „fan” al său. Revenind la întrebare, eu mi-am făcut blog ca să ţin legătura cu cititorii mei, cunoscuţi şi necunoscuţi. Chiar aşa.
2. Omeneşte vorbind, nu e deloc uşor să fii foarte confesiv pe blog. Viaţa personală nu prea îşi găseşte loc în acest jurnal online pur şi simplu pentru că nu e deloc confortabil să fii tot timpul „supravegheat” şi încă pe propria mână, cum se spune. Jurnalele adevărate, cele în care apar persoane reale din viaţa foarte reală, sunt pentru timpuri viitoare. Un jurnal de idei este cu totul altceva. El este un dar făcut cititorilor.
3. Uneori da. Lumea literară nu este întotdeauna fair-play şi atunci blogul poate fi o alternativă la reviste, la mediul oficial şi oficializat, poate un mod de a ocoli cenzura. De ce, de exemplu, un scriitor de valoarea lui Paul Goma a ajuns să aibă site şi blog? Oare pentru că e foarte invitat, apreciat şi publicat în ţara noastră?
4. Sunt bucuros când cineva comentează însemnările mele de pe blog şi sunt recunoscător pentru acest gest, dar absenţa reacţiilor nu mă nelinişteşte. Îmi văd de treabă mai departe. Un scriitor trăieşte şi din frământările pe care solitudinea sa ontologică i le provoacă.
5. Nu-mi bat capul cu oferta culturală a blogosferei româneşti, adică nu-i duc grija, pentru că nu are nevoie de grija mea. Atâta cât este, ea poate fi de folos unor oameni interesaţi, iar acest lucru mi se pare cel mai important. Oferta din alte spaţii lingvistice este, din fericire, atât de diversă încât nu cred că mai contează cât de bogată sau cât de săracă este oferta românească. Trăim – ca să folosesc o expresie cunoscută – într-un sat planetar.

Leo Butnaru
http://leo-butnaru.blogspot.com

1. Blogul mi s-a părut a fi locul, mai bine zis spaţiul în care ai putea încerca să te esenţializezi, să te „focalizezi” pe tine însuţi ca persoană a scrisului, „readunându-te” din mai multe reviste la care scrii, de pe la editurile unde publici cărţile tale sau pe cele traduse. Apoi, e spaţiul în care te poţi reîntâlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi şi, eventual, cu cei de dată recentă.
Cine ştie, poate că blogul ar însemna şi un fel de „S.O.S” al literaturii, în general; semnal deocamdată surdinizat. Sau, poate, e şi o fugă de sau cădere în rutină… Nu este exclusă nici una dintre aceste şi alte variante. Mai e de văzut, pentru că blogging-ul e abia la începuturile sale şi ca experienţă, şi ca dezvăluire de 44 Blogging şi literatură
posibilităţi. Însă, drept concluzie de etapă, cred că de aici încolo nu se mai poate vorbi de e bine sau de e rău că literatura apare pe internet – deja acesta e un fapt… real într-un spaţiu… virtual! Pe mult timp înainte. Posibil, pentru „totdeauna” (ghilimelele „fac aluzie” la iminentul, sortitul provizorat al civilizaţiei/civilizaţiilor terestre). Prin urmare, trebuie să nu vorbim, ci să acţionăm în consecinţă: de la un punct încolo, prezenţa scriitorului pe internet va fi… obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate…).
De aici încolo un singur lucru rămâne a fi clar: precum spaţiul şi timpul, informaţia e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ţine de informaţie, este informaţie ce ajunge la noi inclusiv ca inducţie (şi intuiţie, şi… seducţie) estetică şi senzitivă. Iar cronospaţialitatea „bântuită” de entropie, adică şi de literatură, este apanajul sui generis al internetului ca stare de universalitate a omului. (Într-o anumită măsură, şi a… scriitorului.) Pentru că deja internetul „a umblat” şi „mai umblă” serios la filosofia noastră existenţială (şi de… creaţie). Astfel că cele ce apar astăzi formulate în chestionare şi răspunsuri despre relaţia om-internet, inclusiv scriitor-internet, peste un timp ar putea deveni capitole de riguroasă ţinută academică în celebre tratate filosofice.
2. Cred că, în majoritatea lor, scriitorii percep jurnalul în forma clasică a acestuia, adică nu ca ego-text deschis vraişte oricui, ci ca jurnal intim, convenţionala parafă „intim” fiind oarecum afină scripsirii (ca să apelăm la un arhaism, pentru că problema e veche – nu?) documentelor secrete – de stat sau doar instituţionale. Secretul poate fi dezamorsat peste o anumită perioadă – peste zece-douăzeci de ani, când autorul începe a publica din respectivul ego-text, sau – după plecarea la cele veşnice a scriptorului sau… „niciodată”, precum se mai întâmplă uneori să se spună; un „niciodată” care, de regulă, nu se respectă… niciodată! – până la urmă, peste o sută de ani, în alte secole, jurnalul sigilat cu străşnicie de aproape blestem ajungând a fi cunoscut publicului cititor. Adică, vorba aia americană cu: Never say never again…
Iar ceea ce s-ar numi „jurnal pe internet” este deja, da capo, ceva public, predestinat cititorului… imediat-curent şi ţine mai curând de diaristică sau chiar de elementară ego-ziaristică. Adică, este un dialog (cu „accesanţii”) sau un monolog şi nicidecum un jurnal în sensul clasic al noţiunii. Iar un scriitor serios nu are nici chef, nici motive să se expună cât mai des în public. Oricum, într-o măsură mai mare sau mai mică, arta şi existenţa creatorului presupun discreţie, intimitate, chiar fugă de cotidian.
Cu toate că, abordând doar aspectul de (posibil) jurnal al blogului, minimalizăm drastic posibilităţile unei astfel de forme de manifestare scriitoricească, precum şi unghiul de apreciere a ei: odată ce chestionarul se interesează de literaţii posesori de blog, am fi îndreptăţiţi a ne întreba, să zicem, conform căror criterii s-ar putea vorbi despre conţinutul blogului (şi) ca despre o operă literară. 45 Anchetă Familia
Şi încă ceva: chiar dacă a şi încolţit ideea de a constata că, se pare, deja se încheie Epoca Gutenberg şi începe Epoca Internet, noi mai amânăm acest gând, încurajaţi încă de anticul adagiu Habent sua fata libelli… Ceea ce nu exclude că peste sute de ani poate apărea şi parafraza Habet suus fata internetus… Dar situaţia optimală ar fi cea de colaborare eficentă dintre domnul Gutenberg şi măria sa Internetul, stimulându-se nepărtinitor coexistenţa formei tipografice şi celei electronice ale cărţii.
3. Nu, şi nici nu e nevoie de aşa ceva. (Altceva e că deja există reviste literare-net.) Implicit, blogurile ar putea constitui (şi) o punte de legătură între un autor anume – revistele literare – şi eventualii cititori ai blogului. Sau, poate, blogul poate deveni (şi) un fel de… dispecerat cultural; unul al circulaţiei ideilor în cadrul programului (iminent!) de popularizare/ răspândire a literaturii. Dar, înainte de toate, blogul face parte din entropia ta personală, ca efemer element din entropia generală a literaturii.
Iar sub aspect logic problema poate fi pusă şi astfel: odată ce virtualii cititori utilizează înaltele tehnologii informaţionale, de ce nu ar avea dreptul scriitorul să spere că şi-ar întâlni virtualii cititori anume în atare virtuale sfere? (Ca să las şi o vagă vibraţie de rime: spere-sfere…)
4. Este necesar să conştientizezi că, prin blogul tău, ai riscat să te arunci în neantul cibernautic, în care se întâmplă atâtea şi atâtea lucruri – o infinitudine! –, unde bântuie năprasnice uragane şi se dezlănţuie devastatoare tsunami informaţionale, unde, probabil, te afli şi tu – doar te afli, dar fără a fi foarte vizibil şi învrednicit de excepţională atenţie! – printre milioanele de – ce o fi fiind ei? – „marinari”, navigatori, internauţi, cum se mai zice, sau chiar naufragiaţi, fără să-şi dea seama, deocamdată, de această fatalitate? – eşti în devălmăşie… – ba nu, eşti într-un amestec de important şi insignifiant, de comori şi de – pardon! – gunoaie, de, parcă, ceva însemnătate şi, totuşi, în mare – de zădărnicie. Astfel că doar în… adiaforia celui mai categoric relativism al respectivelor noţiuni – importanţă, satisfacţie, nemulţumire – se poate pune în ecuaţie şi o astfel de ispitire. Pentru că, se ştie, blogurile cele mai „populare” sunt, de regulă, şi cele mai frivole.
5. Mă interesează doar unele personalităţi care au (şi) bloguri şi nicidecum oferta, fie ea şi culturală, la hurtă. Mă interesează cei care au avut un nume până a fi avut un blog şi nu cei care cred că şi-ar putea face un nume cu ajutorul unui blog. Iar dacă reuşeşti a naviga-cerceta în spaţiile mai multor limbi, literaturi şi culturi, îţi dai seama că poţi fi nemulţumit doar de limita posibilităţilor tale (energie, timp) de a beneficia de un „echilibru” între cerere şi ofertă.

Ruxandra Cesereanu
http://360/yahoo.com/blog-voNwP7Ijbr5MnYlXhgw-

1. Din plăcere şi curiozitate, acesta a fost principalul motiv. Mai întâi am comis blogul Mesmeea (în sistemul yahoo 360), care este axat strict pe literatura pe care o scriu (şi unde mă joc grozav, adesea), apoi am gândit şi un blog grav, axat pe chestiuni legate de România (drept care pe acest blog postez doar texte din cărţile mele despre Gulag, decembrie 1989, mineriade etc; blogul acesta al doilea funcţionează în sistemul wordpress.com). Mai cu seamă primul blog este şi un fel de a îmi testa cititorii şi de a vedea cum reacţionează la literatura pe care o scriu, dinainte de a fi publicată în format carte.
2. Jurnale pe internet există, chiar dacă sunt puţine. În general, însă, scriitorul-blogger preferă texte confesive vag jurnaliere, dintr-un fel de pudoare.
3. Fireşte că blogurile culturale sunt o alternativă la revistele literare. Cunosc destulă lume care consultă doar acest tip de informaţie în format electronic.
4. Am mai degrabă satisfacţii decât nemulţumiri. Cititorii mei de pe blog sunt deja antrenaţi la stilul meu şi s-au adaptat la ceea ce produc literar. Uneori iau naştere şi polemici, dar acestea mi se par a fi binevenite, întrucât pipărează atmosfera electronică. O singură pretenţie am: să fie polemici relativ cordiale.
5. Mulţumită nu am cum să fiu… dar aceasta este o poveste mai lungă.

Vlad Moldovan
http://intihna.wordpress.com

1. Blogul meu e de fapt un blog conceput împreună cu cineva – şi a fost gândit ca un spaţiu virtual de întâlnire şi de împărtăşire. Iniţial a fost deci un proiect prin care eu şi cu persoana respectivă continuam o comunicare şi pe internet. De multe ori – el a funcţionat ca un liant şi un element de reamintire a unui tip de relaţie pe care noi doi încercam
să îl creăm. L-am mai gândit şi ca un loc unde să postăm toată muzica, imaginile, filmuleţele, textele (proprii sau ale altora) ce ne plac şi ne definesc. De multe ori m-am gândit la blogul ăsta ca la o vizuină în care se păstrează vârfuri ale activităţii noastre în timp.
2. Am încercat să evităm stilul blogului-jurnal – şi să îl menţinem în forma unui spaţiu blank în care este loc pentru orice – deci nu neăparat un mediu de expresie verbală în care să ne propagăm propriile opinii.
3. Nu cred. Când citesc bloguri – şi sunt puţine – le citesc doar pe acelea ale oamenilor pe care îi preţuiesc sau cu care rezonez. E ca şi cum aş face o vizită la un prieten să văd ce mai are nou şi interesant. Eu iau mai individualist şi personalizat această activitate şi nu cred că blogurile vor satisface domeniul cultural acoperit de revistele clasice de cultură.
4. Există şi mult, foarte mult balast pe care îl creează bloggingul şi care te poate duce în cele mai negre depresii dacă nu ai grijă să te protejezi.
5. Eu vizitez doar câteva bloguri şi nu mi-am făcut din asta o activitate per se – de obicei o fac când mă gândesc „oare ce mai face x sau y?” şi atunci intru la el pe blog de curiozitate.

Mircea Pricăjan
http://mirceapricajan.wordpress.com

1. Înainte de blog a fost site-ul. Pare un verset biblic, dar chiar aşa a fost. Un site rudimentar, construit cu ajutorul unei aplicaţii rudimentare. Pe acela l-am făcut din nevoia de comunicare. Atâta cât putea fi ea înlesnită de-un site monobloc. Totuşi, prin intermediul lui am reuşit să cunosc oameni de pe toate continentele lumii ăsteia mici, persoane de care mă legau din start lucrurile pe care eu le afişam pe site. Şi cred că ăsta e rostul principal al internetului, fie că el îmbracă haina site-ului, a blogului sau, mai nou, a twitterului. Comunicarea cât mai directă. Şi rapidă. Cine crede că-şi poate transpune o parte din fiinţă pe internet în chip statuar se înşeală amarnic. Blogul a fost, deci, următorul pas firesc. Îmi oferea interactivitate, îmi satisfăcea toate nevoile de comunicare. Şi
cum se întâmplă atunci când dai de-o unealtă nouă, nevoile astea mi s-au părut atunci fără margini. Că lucrurile s-au potolit pe parcurs e altă poveste… În logica firescului şi ea, desigur. Acum, subiectele dezbătute pe blogul meu tind să se restrângă din ce în ce mai mult la activitatea mea ca traducător, ca redactor şi – mai rar şi fără efecte vizibile – ca scriitor. Restul sunt doar elemente de context.
2. Cred că încă de la început a existat distincţia clară între jurnal (cel în sens literar, cu regulile lui) şi blog ca jurnal în timp real. Confuzia planurilor aparţine celor care căutau cu tot dinadinsul să-l găsească pe primul în al doilea. Scriitorul, ca orice alt „slujbaş”, se adaptează după caz. Niciodată nu cred că vom putea citi pe un blog (în public, deci) file de jurnal intim veritabil. E pur şi simplu o contradicţie în termeni. Un fel de excepţie – care oricum iese bine din definiţia blogului – este jurnalul lui George Orwell [http://orwelldiaries.wordpress.com/], care acum poate fi citit pe internet cu o decalare de fix 70 de ani.
3. Alternativă, da. Să se substituie lor, niciodată. Şi includ aici şi revistele on-line, cu tot cu cele posesoare de ISSN. N-aş putea explica de ce. Poate pentru că cele on-line nu se îngălbenesc cu timpul.
4. Fără interactivitate n-am mai discuta despre blog/blogging. Sigur că e importantă. O însemnare fără măcar 2-3 accesări e ca şi inexistentă pentru mine. Mai mult, o însemnare fără un comentariu, cel puţin, e inutilă. Nu şi-a atins ţinta. Nu şi-a îndeplinit rostul. E ca şi o revistă, hai să spunem, pe care n-a frunzărit-o nimeni. Interactivitatea, măsura în care tu, posesor de blog, alegi să te implici în dezvoltarea ei e singura garanţie că nu faci totul în van. N-am încredere în blogurile – şi cu atât mai puţin în persoanele din spatele lor – care au poarta comunicării ferecată.
5. Nu pot spune nici da, nici ba. Căci nu ştiu şi sunt convins că n-o să ştiu niciodată care este cu adevărat oferta blogosferei româneşti. Pot spune doar că e o zi frumoasă aceea în care dau întâmplător peste blogul cuiva care ştie să-şi transpună gândurile în cuvinte corect şi onest. Căci cultură/literatură poţi găsi unde nici nu te aştepţi. Şi că e o zi sumbră atunci când aflu, de pildă, că LuciaT a hotărât să-şi închidă blogul Terorism de cititoare. Iar dacă pare că lipseşte ceva, ca în viaţă, nimeni nu poate spune că acel ceva nu există. Poate că încă aşteaptă să fie descoperit. – Asta ca să închei tot pe-un ton biblic-cohelian. 

Miruna Vlada
www.mirunavlada.wordpress.com

1. Eu am două bloguri. Primul l-am inceput în 2006 pe yahoo 360, o platformă pe care acum o consider rudimentară şi oarecum adolescentină, din joacă evident. Acest blog intitulat fantast – “Vlada visează ca scrie, că naşte cuvinte vii” m-a prins cu timpul şi a rămas jurnalul meu fals intim, în care povestesc despre nebuniile de zi cu zi şi unde am stabilit câteva prietenii trainice cu oameni care mă ştiau doar din scris şi au ajuns să mă cunoască personal. Nu am putut renunţa la el deoarece mă simt acum foarte legată afectiv de el şi am peste 80.000 de utilizatori, ceea ce mă face mai responsabilă. Blogul de scriitoare s-a născut în 2007 din nevoie de marketing pentru cel de-al doilea volum al meu de poezie, Pauza dintre vene, publicat la Cartea Românească şi m-am bucurat că şi editura m-a ajutat la popularizare, punând adresa blogului pe una din aripioarele volumului. Purta acelaşi nume ca şi cartea. Simţeam nevoia unei comunicări cu cititorii mei, care pe internet sunt protejaţi de anonimat şi pot fi mai sinceri. Şi am folosit blogul pentru a mă consulta cu ei în legătură cu detalii tehnice de tipul: titlul cărţii, coperta, comentarea unor poeme, lansări etc. Acum acest blog a evoluat, a ajuns la 45.000 de cititori şi a devenit o platformă mai complexă de comunicare a mea cu ceilalţi, fie ei cititori, consumatori culturali în general sau alţi scriitori. Adresa este www.mirunavlada.wordpress.com. Acum blogul se numeşte Dincolo de extrauterinitate, deoarece simt că această sintagmă defineşte stadiul actual al poeziei mele şi e un spaţiu deschis unde dezbat idei, evenimente culturale sau cărţi pe care le citesc. Mă simt liberă pe blogul meu.
2. Nu cred că există jurnale de scriitori, deşi din ce am văzut, Emil Brumaru cu minunatul său Hobbit face un soi de jurnal straniu. Cred că există o anumită reticenţă ce are legătură cu turnul de fildeş construit de-a lungul anilor, şi pentru că scriitorii sunt mai introvertiţi, nu le place să se expună şi nu au timp. Şi acestea sunt poate calităţi de
apreciat. Majoritatea folosesc blogul ca pe o formă de reclamă pentru a prinde şi publicul internaut şi e bine şi măcar atât. Şi chiar m-am amuzat cînd se spunea că cel mai râvnit blog de scriitor este cel al lui Mircea Cărtărescu. Dar stau şi mă întreb: dacă scriitorii şi-ar consuma intimităţile pe blog, ce ar mai pune în cărţi sau la gazete? Nu s-ar trivializa totul prea mult? Nu ar intra astfel scriitorul în mecanismele dure ale consumului, care produce în serie şi „toceşte” viul?
3. Nu, cu siguranţă nu, deoarece filtrul valoric impus de o revistă culturală are importanţa sa în livrarea unor analize şi dezbateri de calitate. Ambele au rostul lor. Dar democratizarea asta duce la relativizare, ştim cu toţii, şi nu cred că spaţiul cultural trebuie lăsat în paragină de valori ca alte spaţii publice.
4. Iniţial am fost foarte naivă. Am sperat ca cititorii să se îmbulzească pe blog şi să mă critice constructiv şi să iasă de aici profunde revoluţii de conştiinţă de ambele părţi. Însă cu timpul am observat că fiecare blog îşi cultivă un grup mic şi de calitate de cititori fideli care, fiindcă citesc zeci de bloguri constant, nu mai au energia şi timpul de a fi polemici mereu. Excepţiile de tipul Terorism de cititoare, care are zilnic mii de cititori, sunt notabile, dar rarissime. Eu m-am resemnat cu tăcerea lor şi mă simt oarecum responsabilă de această tăcere, dar ca poetă nu pot decât să o apreciez şi nu să o forţez să devină pură gălăgie de dragul „dialogului”. Nu m-aş putea vedea niciodată născocind ore în şir subiecte „fierbinţi”, care să suscite zeci de reacţii din partea cititorilor. Cred în lucrurile fireşti şi un semn de exclamare primit în loc de comentariu o dată la câteva săptămâni îmi dă o satisfacţie plăcută şi autosuficientă.
5. Da, sunt foarte mulţumită, mai ales în ultimii ani. Găseşti orice în blogosfera culturală şi cred că e minunat chiar că putem vorbi deja de o astfel de categorie. De la bloguri despre scriitori, la videopoeme, dezbateri aplicate pe texte contemporane, cenacluri online şi tarabe virtuale cu ultimele apariţii editoriale. I-ar mai trebui ceva spirit critic şi poate mai mult marketing pentru scriitori, dar cred că va evolua de la sine către o articulare mai coerentă.

Mihail Vakulovski
http://vakulovski.livejournal.com

1.Înainte să hotărăsc să-mi construiesc un blog personal am făcut pe internet (din 2000) revista web Tiuk (k-avem kef) – www.tiuk.reea.net, care e un fel de casă, aşa că era oarecum firesc ca la un moment dat să-mi meşteresc şi o viluţă – http://vakulovski.livejournal.com/. Asta s-a întîmplat pe 24 decembrie 2005, de Crăciun, blogul deschis fiind pe post de porc de tăiat. Scriu jurnal dintotdeauna şi înainte să fac Tiuk! m-am gîndit la mai multe variante de revistă on-line, una dintre ele fiind un web magazin unde oamenii să-şi scrie în direct jurnalul. Să fie, bineînţeles,
şi mulţi oameni de cultură, scriitori, ziarişti, arhitecţi, muzicieni, dar şi „oameni simpli” – mă interesa live-ul, anti-cenzura, libertatea, viaţa. Dar am ales să fac o revistă pe internet asemănătoare cu o revistă hîrtioasă, aşa că ideea cu jurnalul în direct mi-a rămas undeva la subsol (sau la mansardă). Scriu pe blog ca şi cum aş scrie în jurnalul meu „secret”, dar mai bag şi anunţuri culturale referitoare la Tiuk! şi la cărţile mele şi ale lui frate-meu, mai folosesc şi fotografii, ceea ce nu se poate face într-un jurnal „tradiţional”, filmuleţe, lecturi, dar încerc – cît de mult se poate – să-mi păstrez blogul pentru chestii existenţiale. În cel mai scurt timp, poate înainte să apară „Familia” cu ancheta, voi avea şi un site, depinde de profesioniştii de la reea.net cît de repede (că frumos va fi sigur!).
2. Ba există, nu foarte, foarte multe, dar, totuşi, se întîmplă ceva… există şi scriitori care-şi folosesc “bloagele” doar pentru a-şi promova apariţiile editoriale (eu evit astfel de bloguri, mai ales pe alea care nu au nici măcar link-uri), dar sînt şi foarte mulţi scriitori care – prin jurnalele de pe blog – îşi apropie cititorii, care de cele mai multe ori le devin prieteni virtuali. Şi nu e vorba doar de ultimul val de scriitori, unul dintre cei mai activi blogeri fiind Paul Goma, care-şi publică în permanenţă jurnalul pe net, ceea ce e ceva extraordinar pentru cititorii dumnealui, Emil Brumaru scriind aproape zilnic, şi Leo Butnaru fiind un bloger foarte harnic, şi Octavian Soviany (i-am amintit aici doar pe cei mai buni dintre cei mai buni blogeri-scriitori săriţi de 50 de ani…)… Tata citea jurnalul lui Goma dintr-un sat de lîngă Odesa, eu – din Braşov, tu – din Oradea, un prieten de-al meu – de pe-un vas care era mereu altundeva şi tot aşa. Poate că există o frustrare a cititorilor că nu pot citi jurnalul nu ştiu cui (al unei scriitoare de care s-au îndrăgostit, să zicem, sau al unui fals guru literar), dar ca să fii atît de deschis trebuie să fii puternic, sincer sau cam inconştient.
3. Categoric DA! Blogurile şi site-urile pot fi – şi sînt – mult mai interesante decît revistele tradiţionale. Asta pentru că pe internet nu ar trebui să fie (auto)cenzura, apoi nimeni nu te pune să scrii pe blogul personal, scrii doar dacă ai chef, iar ce e făcut din şi cu plăcere & dragoste iese altfel. Citesc multe, foarte multe bloguri şi tot mai puţine reviste (şi DOAR pe internet, de obicei); de fapt, în ultima vreme peste reviste mă uit din avion şi rareori mă opresc la vreun text pe care-l citesc în întregime, iar pe bloguri stau ore întregi, zilnic.
4. Da, internetul îţi permite ţie ca scriitor să comunici direct şi imediat cu oamenii, cititori sau pur şi simplu oameni curioşi, iar cititorilor le permite să urmărească textul în timpul facerii, pe fragmente, ceea ce dă viaţă literaturii, o face mult mai vie şi mai apropiată de cei din faţa monitoarelor – scriitorul şi cititorul. Din păcate, 99% dintre reacţiile provocate de textele de pe blog vin pe e-mail sau – şi mai des – pe mess. Iar cînd comentează cineva pe blog de obicei foloseşte o mască-pseudonim, nu-mi dau seama de ce. E OK să vorbesc cu oameni care nu vor să spună cine sînt ei, dar multe nickname-uri no name doar înjură şi cam atît şi nu au dreptul la existenţă. Blogul meu n-a atras astfel de viruşi, dar înţeleg fenomenul, pentru că a păţit-o frate-meu cînd îşi publica viitorul roman live la “Clujeanul”; sau pe-un blog pe care-l citesc, al teroristei de cititoare, care are un astfel de nimeni care face în permanenţă bale la gură. Faza e că din cauza acestuia Luciat a pierdut mulţi cititori (îi cunosc eu şi ştiu ce vorbesc), şi eu la un moment dat am hotărît să nu mai intru pe blogul ei, dar acum pur şi simplu nu citesc şi NU fac comentarii acolo, deşi de multe ori textele ei te provoacă la discuţii culturale. Ruxandra Cesereanu a fost nevoită să blocheze astfel de porecle hidoase, dar şi Radu Pavel Gheo, Iulian Băicuş, Emil Brumaru, Lucian Dan Teodorovici şi mulţi alţii, nu neapărat scriitori, ca Andrei Gheorghe, Tudor Chirilă, Mircea Badea, Victor Ciutacu, Huidu, poate că unii dintre ei s-au blocat unii pe alţii …
5. Am făcut o anchetă la Tiuk! despre cum ar fi blogurile marilor scriitori (dacă ar avea aşa ceva), aici e textul: http://www.tiuk.reea.net/19/vakulovski_anketiuk.html. Dar, de fapt, blogosfera se blogăreşte destul de cool.
PS 7 aprilie: La Chişinău curge sînge, Luciat îşi abandonează blogul, îmi pare – sincer – rău.

(Familia, nr. 5/2009)