Zece ani fără Radu Enescu

Până în vara lui 1966, când s-a transferat de la Steaua la noi, la Familia, nu-l cunoscusem pe Radu Enescu decât din scris. Îl descoperisem cu aproape zece ani în urmă, în proaspăt apăruta Tribuna clujeană, îmi plăcea causticitatea articolelor sale, dar mai ales îmi plăcea profunzimea gândirii şi limpezimea exprimării. Apoi s-a dus la Steaua. M-am bucurat când a părăsit prestigioasa revistă condusă atunci de Aurel Rău după ce A.E. Baconski făcuse din ea una din publicaţiile culturale de prim plan. La Familia Radu a colaborat încă de la primul număr al noii serii şi ştiam că e legat de noi prin foştii săi colegi de la Cercul literar – Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă - deveniţi între timp colegi de-ai noştri de redacţie, dar şi prin faptul că alţi cerchişti precum Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş. I. D. Sîrbu, Ioanichie Olteanu colaborau frecvent la revista noastră. S-a întâmplat atunci primul din cele două momente decisive din istoria Familiei pe care mult mai târziu avea să le stabilească Ana Blandiana: la începuturi, când şi-a deschis porţile până atunci ostracizaţilor cerchişti şi apoi, în 1990, când s-a lăsat cucerită de echinoxişti.

Când Al. Andriţoiu ne-a anunţat că Radu Enescu vine la noi ca redactor şef adjunct am fost printre cei ce s-au bucurat. Colegii de redacţie mai sus amintiţi m-au pus la curent cu felul de a fi al viitorului şef. Mai ales Ovidiu Cotruş mi-a vorbit mult nu numai despre valoarea lui intelectuală, ci şi despre ciudăţeniile lui, despre temerile care îl bântuie, despre psihicul lui atât de frământat şi imprevizibil. Probabil că aceeaşi sursă l-a informat şi pe el despre mine din moment ce i-am simţit prietenia şi încrederea (atât de parcimonios oferite) încă de la începturile sale la Familia. Am făcut tot ce am putut să-l ajut să-şi păstreze echilibrul, să nu se simtă duşmănit şi ameninţat. Într-o oarecare măsură am reuşit, contribuind şi eu ca multele previziuni de provenienţă clujeană cum că Radu Enescu nu va rămâne mult nici la Familia, pentru că el nicăieri nu-şi poate găsi liniştea, nu s-au adeverit. A rămas în redacţie 20 de ani, până s-a pensionat, dar l-am simţit aproape şi în anii următori, Familia rămânând o casă pe care a considerat-o a sa. Am mai avut o perioadă de colaborare strânsă după răsturnarea din ’89, la Noua Gazetă de Vest unde, de asemeni, am motive să cred că Radu s-a simţit bine pentru că se schimbaseră vremurile, pentru că putea să se exprime altfel, pentru că simţea că are dreptul la cuvânt. Din păcate, s-a stins înaintea gazetei noastre, care nici ea n-a trăit prea mult.

Perioada orădeană a fost pentru Radu Enescu cea mai rodnică. În aceşti ani şi-a publicat cele patru cărţi, a obţinut câteva premii însemnate (dintre care cel al Uniunii Scriitorilor e cel mai important), de aici s-a făcut remarcat de către autorităţile americane, bucurându-se de o bursă de călătorie în State. Parcă a fost o perioadă în care a respirat ceva mai sigur. Liniştit n-a fost însă niciodată. Liniştea şi fericirea nu erau pentru el. Teama de autorităţi, mai bine zis de “organe”, îl bântuia tot timpul, tresărea la cel mai neimportant semnal. Nici succesele proferionale, nici călătoriile în ţări străine, (să nu uităm că a fost printre protagonişti la un seminar Kafza la Praga) nici ultimele sale două mariaje, nici cercul de prieteni care îl preţuiau şi îl iubeau, nimic nu putea să-l scutească de momentele de panică, de întristări adânci. Un exemplu: într-o dimineaţă m-am pomenit cu el la uşă înainte de ora cinci. “Iartă-mă - mi-a zis - dar am umblat toată noaptea pe străzi. Sunt terminat”. Degeaba am insistat să aflu motivul. A încercat nişte explicaţii incoerente din care n-am înţeles decât că este într-o mare criză. Acelaşi om era însă în stare şi de tot felul de glume, îi plăcea să se veselească, dar întotdeauna intervenea un pretext pentru a cădea iarăşi în nelinişti. Ironia lui Radu era fantastică şi, ca la orice om superior, funcţiona la fel şi autoironia. Se bucura ca un copil de fiecare succes, de fiecare lucrare finalizată, dar repede făcea mişcarea de recul, amintindu-şi de ceva imperfect sau prevăzând o contralovitură. Când i-a apărut prima carte, cea despre Kafka, normal că s-a bucurat, ne-am bucurat cu toţii şi l-am felicitat din inimă. S-a posomorât peste puţin timp. Am aflat şi de ce: şi-a adus aminte de prea multele concesii pe care a trebuit să le facă în lupta cu cenzura. Treaba asta l-a urmărit toată viaţa, amintindu-şi-o şi într-un interviu pe care mi l-a acordat de pe patul de spital, cu puţin timp înaintea morţii. Considera Kafka o carte ratată pentru că nu a putut să spună tot ce ar fi vrut şi a trebuit să facă adaosuri care nu-i aparţineau. Totuşi, Kafka rămâne contribuţia românească cea mai substanţială în exegeza marelui scriitor. Cele două superbe culegeri de eseuri - Critică şi valoare şi Ab urbe condita – precum şi volumul de impresii americane Între două oceane (de fapt tot o suită de eseuri, despre modul de viaţă şi despre cultura Lumii Noi) la care trebuie să adăugăm şi recent apărutele (prin lăudabilele eforturi ale lui Marin Chelu) două volume postume, axate mai ales pe estetica arhitecturii (domeniu care l-a preocupat intens la un moment dat, într-un moment special al biografiei sale) ne dau întreaga şi adevărata dimensiune a unui intelectual de mare clasă, unul din cei mai importanţi pe care i-a avut România. Şi care a murit nefericit, aşa cum a şi trăit, pentru că vremurile i-au fost potrivnice. Puţini ştiu că drama lui Radu Enescu s-a declanşat în tinereţe, după ce în 1949 şi-a pierdut postul de asistent universitar (la catedra lui D. D. Roşca) din motive de “origine socială nesănătoasă”, o etichetă infamantă în acea vreme. Mi-a făcut o dată o mărturisire: “Visul meu a fost să ajung profesor universitar. De când mi s-a blocat acest drum pentru mine nimic nu mai are importanţă pe lumea asta”. Dar care era “originea socială nesănătoasă” a lui Radu? Pe linie paternă se trăgea dintr-o familie de ţărani munteni din zona Branului, iar mama sa era nepoată a memorandistului Barbul, protopop de Carei. Motive pentru a deturna de la drumul firesc pe cel despre care D. D. Roşca susţinea că i-a fost cel mai bun student din câţi a avut în întreaga sa carieră.

În amintirea multora Radu Enescu este omul cu replici scânteietoare, practicant al unui umor truculent. Pentru alţii este neuitatul conviv de la cafeneaua “Astoria”. Alţii păstrează amintirea unui panicard, în stare să se sperie şi din nimic. Adevăratul Radu Enescu este însă cel pe care îl cunoaştem din cărţile sale şi poate încă ceva: este omul pe care vremurile vitrege l-au împiedicat să se realizeze pe deplin. Au trecut zece ani de când nu-l mai avem pe Radu Enescu printre noi. Fără el, atmosfera în redacţie, întâlnirile de la cafenea, întreaga viaţă spirituală a Oradiei par mai sărace.

Dumitru CHIRILĂ

FAMILIA Nr. 7-8 (465-466) Iulie-August 2004

Eseul corupt

Filosoful de mari speranţe devine publicist cultural, unul cu un orizont filosofic de filieră germană pe care puţini îl aveau şi încă şi mai puţini îl puteau etala. Se vedea din eseurile publicate în revista “Familia”, adunate ulterior în volumul Critică şi valoare (1973), unde principala miză era conceptul de ironie. Dar prima carte fusese eseul monografic consacrat lui Franz Kafka, în 1968. Cariera lui Radu Enescu este în multe privinţe surprinzătoare. O dată pentru că a fost creditat încă din 1971 ca redactor şef adjunct, într-o perioadă când se cerea maximă vigilenţă ideologică de tip comunist, iar protagonistul venea cu o filosofie din cu totul altă lume. E adevărat că probele de adaptare la noul regim le făcuse în presa culturală clujeană. A doua surpriză era că un proaspăt investit în funcţie, după atât de derutantele Teze din iulie 1971, debutase tocmai cu o carte despre Franz Kafka. E iarăşi adevărat că pedala marxistă punea acordurile necesare sau, mai precis, anula din când în când bemolii depresiei intelectuale kafkiene, dând explicaţia convenabilă: de vină era regimul burghez. A treia oară e surprinzător că Radu Enescu a rezistat într-o funcţie care nu i se potrivea nu numai datorită ideologiei lui de sursă total contradictorie, ci şi datorită instabilităţii psihice pe care nu i-o cunoşteau decât cei apropiaţi, deşi nu prea existau nici pentru oficiali secrete ale vieţii particulare. Probabil că secretele erau cunoscute şi exploatate ca vulnerabilităţi profitabile pentru şefi. Radu Enescu era foarte fricos de reproşurile oficialităţilor, pe care le dramatiza apocaliptic în faţa colaboratorilor. E apoi şi mai surprinzător, ca să revin la subiectul debutului, că după 1990 Radu Enescu nu a găsit răgazul necesar pentru a-şi reconstrui monografia Franz Kafka pe fundamente pe deplin oneste. Dar cine avea în anii ´90 disponibilitatea de a-şi revizui texte corupte în contextul vechiului regim politic?

Au rămas în paginile revistei “Familia” destule texte nepublicate în cele patru volume ale sale. După monografia Franz Kafka şi volumul Critică şi valoare, Radu Enescu a mai publicat Ab urbe condita, în 1985, o culegere de eseuri, şi Între două oceane, în 1986, un memorial de călătorie americană, cu un orizont cultural impresionant. Radu Enescu nu a fost un autor prolific şi nu a ţinut să-şi încarce formal şi înşelător fişa bibliografică. Ar fi putut-o face, valorificându-şi publicistica de la “Tribuna” şi din “Familia”, compunând cel puţin două volume de critică literară. Deşi a scris destul de multă critică de întâmpinare, nu şi-a asumat un asemenea rol, pe care – înclin să cred – îl considera prea modest pentru proiectele şi ambiţiile sale intelectuale. Va veni, în postumitate, rândul adunării în volum a acestui material, cu multe episoade conjuncturale. Îmi amintesc, de pildă, de o cronică literară la primul volum din Incognito al lui Eugen Barbu, încheiată cu un elogiu nemăsurat şi total neinspirat. Lui Radu Enescu îi plăcea să participe la viaţa literară, intervenea episodic, aparent neimplicat, din pura plăcere a jocului de la distanţă, ale cărui compromisuri nevăzute, dar pe care le ştia foarte bine, îşi imagina că nu l-ar putea atinge.

Publicistul orădean Marin Chelu s-a devotat restituirii paginilor rămase în revista “Familia” şi a alcătuit până acum două volume, cu un profil unitar tematic: Despre arhitectură, apărut în 2003, şi Orizonturi speculative, eseuri filosofice, apărut de curând, în 2004, ambele în Biblioteca revistei “Familia”. Pe viitor nu ar trebui neglijată presa culturală clujeană pentru a completa imaginea activităţii criticului literar Radu Enescu. Efortul restituirii e lăudabil ca iniţiativă, cu atât mai mult cu cât obţinerea mijloacelor materiale şi financiare (sponsorizări şi subvenţii) i se datorează până la capăt lui Marin Chelu. E adevărat că sunt destule imperfecţiuni (o corectură cu multe neglijenţe şi un aparat modest de istorie literară), dar contează, în cele din urmă, izbânda editării.

Cel mai important text (în acelaşi timp, şi cel mai extins) din volumul Orizonturi speculative e eseul Iubire şi cunoaştere (p.19-46), publicat în numerele din noiembrie şi decembrie 1966 ale “Familiei”, completat cu Univers fără dragoste (p. 47-53) din ianuarie 1981 şi Spre un nou cod pasional (p. 54-67) din iulie 1987. Curăţind textul de elementele conjuncturale datorate atmosferei politice predecembriste, Radu Enescu şi-a revăzut referinţele şi conexiunile ce nu mai erau actuale, realizând un nou text, Dincolo de paternalism şi feminolatrie (p. 68-90), publicat în ianuarie-februarie 1991, având acum o graţie a interpretărilor liberă de orice balast sau conformism. În varianta din 1966 a eseului despre iubire şi cunoaştere, unde ne va purta prin romantismul german, freudism, Stendhal, Martin Buber, Sartre şi rigorismul moral al lui Kant, Radu Enescu începea printr-o referinţă la Lenin, despre emoţiile umane în procesul de cunoaştere, şi continua imediat, absolut stupefiant, după părerea mea, cu o trimitere la “recentele hotărâri ale partidului şi statului nostru cu privire la întărirea familiei, la consolidarea deplină a drepturilor femeii, la ocrotirea maternităţii” (p.19). Surpriza plăcută vine însă pe pagina imediat următoare, când eseistul apelează la Heidegger, al cărui Sein und Zeit e citat la sursă într-o ediţie din 1941, şi la Conceptul de angoasă al lui Kierkegaard. Referinţele germane curg firesc în continuare, intersectate cu trimiteri la Blaga şi Călinescu, pentru a pune în evidenţă ideea că “angoasa este expresia afectivă a înstrăinării omului într-un univers ostil”, iar “bucuria creatoare este semnul victoriei asupra alienării” (p. 23). Apelul la concepţia marxistă revine periodic, ca şi în eseul despre Franz Kafka, pentru a arăta că marxismul “nu aruncă peste bord sentimentele ca elemente impure, cum fac viziunile clasiciste, ci le canalizează pozitiv, spre integrala eflorescenţă a personalităţii umane” (p. 25). Într-un mod derutant pentru cititorul de astăzi, Radu Enescu alternează mistica medievală a lui Jakob Bohme şi viziunea romantică a lui Franz von Baader sau Schelling despre eros, cunoscute direct din sursele germane, cu Marx şi Engels, pentru a ajunge la “caracterul plicticos al căsătoriei burgheze”, în opoziţie cu care socialismul “a realizat condiţiile materiale şi morale în care alegerea în iubire este posibilă” şi chiar mai mult decât atât: “Socialismul face astfel posibilă monogamia efectivă”, iar “jocul erotic se metamorfozează în iubire şi câştigă o demnitate etică, o adâncime existenţială” (p. 38-39). Drept consecinţă, eseistul va pronunţa sever câteva condamnări ideologice: principiul romantic al polarităţii metafizice dintre bărbat şi femeie propune o teorie “inadmisibil de eronată”, iar “freudismul a exagerat această realitate la proporţii nepermise” (p. 31); “donjuanismul e în fond iresponsabil” (p. 39). Scriind despre dragoste cu o enormă erudiţie, eseistul face o echilibristică politică aberantă. Toată frumuseţea speculaţiilor posibile despre principiul cosmologic, ontologic şi epistemologic al erosului cade într-o sociologie marxistă a familiei. Corupţia ideologică – în sens general marxist sau în sens mai precis partinic – este marea pacoste a unei părţi a criticii literare dinainte de 1990. Unii critici au rezistat cu mai multă demnitate presiunii contextului nefast, alţii au cedat uşor, alterându-şi interpretările şi modul de a gândi. Radu Enescu, una din marile speranţe în filosofie ale grupului de tineri din Cercul literar de la Sibiu, reprezintă cazul unei tragice ratări datorită constrângerilor regimului comunist.

Virtuozitatea eseistului sau perversitatea jocului său combinatoriu dobândiseră performanţa de a pune în acelaşi text şi dovezile de oportunism şi ieşirile de inconformism, bibliografia de partid alături de tomurile rare ale eruditului. Autorul gândea că le putea plăti pe unele prin celelalte, răscumpăra oportunismul printr-o colecţie de bibliofil, pe care se bucura că o poate etala. Îşi compromitea biblioteca tinereţii, dar avea satisfacţia că blamarea ei îi dădea totuşi ocazia de a o expune public, ca pe o veche dragoste. Compromisul se făcea în chiar structura logică a argumentaţiei şi în ţesătura genuină a interpretărilor. Eseistul punea în compoziţie puţin Lenin, atât cât să-i permită un adaos de Heidegger. Mai punea puţin Marx sau Engels, pentru a nu se simţi prea tare gustul de Kierkegaard. E ciudat că Ovidiu Cotruş sau Nicolae Balotă, colegii săi din Cercul literar de la Sibiu, au reuşit să nu-şi altereze nici unul din studiile sau eseurile lor de bază, ceea ce Radu Enescu nu a izbutit. Nicolae Balotă şi-a putut reedita în 2000 fără nici o modificare sinteza din 1971 despre Literatura absurdului, dar Radu Enescu nu şi-ar fi putut reedita fără a o rescrie din temelii monografia despre Franz Kafka. Era una din sursele secrete ale marii tristeţi de care suferea eseistul de la “Familia” în ultimii săi ani, cu un ideal de filosofie definitiv pierdut. La zece ani de la moartea lui Radu Enescu îmi amintesc cu strângere de inimă această dramă intelectuală, de esenţă camilpetresciană.

Ion Simuţ

România literară, nr. 44/2004

Hic Rhodos, hic salta

Orice om – şi cu deosebire unul care a trăit în atmosfera rarefiată a spiritului – este mai mult decât gesturile şi cuvintele sale, întâmplătoare şi, prin urmare, efemere. Ceea ce semenii săi pot să vadă şi să priceapă din frământările lui e doar vârful aisbergului.

La 23 iulie s-au împlinit 15 ani de la moartea lui Radu Enescu. Aşa cum era şi firesc, redacţia Revistei Familia, unde strălucitul eseist a fost redactor-şef adjunct timp de 20 de ani, i-a adus omagiul cuvenit. Pelerinajul la mormântul său, devenit tradiţie, a fost de fapt un lung periplu printre mormintele altor “familişti” de seamă, începând cu Iosif Vulcan, continuând cu Ovidiu Cotruş, Crăciun Bejan, Dumitru Chirilă, Vasile Spoială şi terminând cu Radu Enescu. Nu l-am uitat nici pe Marin Chelu, cel care a trudit ani la rând să adune în volume articolele maestrului, risipite prin numerele revistei, până ce moartea l-a răpit şi pe el dintre noi.

La mormântul lui Radu Enescu am fost doar o mână de oameni: colegi din redacţie, câţiva oameni de cultură, cunoscuţi ori apropiaţi. Poate vremea toridă să fi fost de vină – soarele prea arzător, lumina prea nemiloasă.

Ceva mai mulţi ne-am adunat la simpozionul comemorativ de la Muzeul Iosif Vulcan. Ce-i drept, era mai răcoare. A fost evocată personalitatea lui Radu Enescu, s-au depănat amintiri, întâmplări, grav sau cu umor, într-o atmosferă relaxată, fără nimic ceremonios, ca între prieteni. Ba chiar s-a şi cântat, liric şi elevat.

*

L-am cunoscut pe Radu Enescu prin 1985. Publicasem până atunci doar un singur articol, în Steaua – ceva despre N. Steinhardt. Nu avea de unde să mă ştie. Cu atât mai mult am fost mirat când am văzut în Familia articolul pe care i-l dusesem, fără vreo speranţă de publicare – o recenzie a traducerii lui Mircea Ivănescu din Ulise de James Joyce. A fost, după cum s-a dovedit ulterior, singura critică tăioasă a traducerii, celelalte şase-şapte, câte au apărut în revistele de prin ţară, fiind mai mult decât binevoitoare. Ceva mai târziu, venind Mircea Ivănescu la Oradea, Radu Enescu m-a prezentat, spunându-i, şugubăţ, că eu sunt cel cu pocinogul. Mircea Ivănescu m-a măsurat cu ochi reci şi a spus doar atât: “Ai fost singurul care a scris despre traducere, nu despre roman.”

Peste vreun an, m-a pus dracu să scriu o cronică la romanul “Frigul verii”, de Alexandru Vlad. Nu speram să şi apară, dar nu m-am putut abţine, deşi ştiam că nu mă pot măsura cu Virgil Podoabă, care pregătea şi el o cronică a cărţii. Făcând pe niznaiul, i-am dat-o lui Radu Enescu. Acesta, nervos nevoie mare că Virgil întârzia nepermis de mult cu textul, nici una, nici două, a publicat-o. Evident, Podoabă s-a supărat îngrozitor pe mine. Dar cu această ocazie, m-am ales nu doar cu duşmănia şefului de la cenaclul Iosif Vulcan, ci şi cu năşia lui Enescu: mare mi-a fost mirarea când, deschizând cu înfrigurare revista, mi-am văzut articolul publicat sub semnătura Alexandru Seres. Ungurului de mine nu-i trecuse prin cap că, acţiunea romanului fiind plasată în Transilvania Dictatului de la Viena, acest lucru ar fi putut trezi suspiciunea cenzurii. Radu Enescu, temător ca de obicei şi fără să mă avertizeze în vreun fel, mi-a schimbat prenumele din Sandor în Alexandru. L-am păstrat – şi mă mândresc şi acum cu faptul că Enescu mi-a fost naş literar!…

*

Iată că am dat şi eu în mania rememorărilor. Au fost cu duiumul la simpozion, dar despre opera lui Radu Enescu s-a vorbit prea puţin. Mai nimic despre cărţile sale, puţine, dar substanţiale. A fost unul dintre marii noştri eseişti, cu o cultură atât de vastă, încât noi, cei mai tineri, formaţi la şcoala precară a socialismului, nu puteam decât să ne minunăm de unde putea scoate atâta amar de referinţe culturale, indiferent ce subiect ar fi abordat. Într-o vreme când era interzis să pomeneşti cuvântul “întuneric” într-o poezie, Radu Enescu a publicat în Familia un eseu de o pagină despre… lampă. M-am întrebat şi eu o vreme, ca prostul, de ce acest eseu extraordinar, care, pornind de la lampa lui Diogene, te purta prin toată cultura Europei, avea drept titlu dictonul Hic Rhodos, hic salta!. Şi de ce dădea acolo următoarea definiţie personală a genului: “Eseul e o modalitate literară de a bate câmpii, de a face teoria chibritului, despre un subiect dat, la modul agreabil şi inteligent.” Ei bine, Enescu îl scrisese doar pentru a demonstra cuiva că putea scrie un eseu despre orice – chiar şi despre o biată lampă…

*

Destul de puţin – şi cu destulă fereală – s-a vorbit la comemorarea celor 15 ani de la moartea lui Radu Enescu despre caracterul său. Oare de ce? Despre morţi, numai de bine?

A fost un fricos, domnule!, auzi şuşotindu-se pe la colţuri. Îi era frică de “organe”, de partid, de Securitate; când scria, se autocenzura, să n-aibă probleme. Visul său din tinereţe, de a ajunge profesor universitar, se prăbuşise, zice-se, din cauza “originii nesănătoase”. Făcea compromisuri, era mereu panicat – era laş! Şi-a mutilat cartea despre Kafka, la cererea editorului, ca să poată apărea… La el în casă nu se putea intra decât după infinite insistenţe, bătăi în uşă, răspunsuri la întrebări şoptite conspirativ, precauţii de maniac…

Dar atunci cum se explică faptul că, în 1987, l-a publicat pe N. Steinhardt – care, în cea mai neagră perioadă a dictaturii, a comis din sihăstria sa de la Rohia un uimitor eseu despre libertate? Sau cum se face că, la apariţia, din nou greu de explicat, a admirabilului eseu al lui Andrei Pleşu, Minima moralia (de care toţi criticii se fereau ca dracul de tămâie), Radu Enescu îi dedică una din puţinele recenzii apărute?

Dar gestul său din toamna lui 1989? Ce l-a putut determina pe acest om, care părea să se teamă şi de umbra lui, să semneze scrisoarea de protest din 18 septembrie, trimisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din acea vreme, D. R. Popescu, dar şi postului de radio Europa Liberă, care a transmis-o? Cum de şi-a luat inima în dinţi, acuzând persecuţiile la care au fost supuşi unii scriitori de către regimul ceauşist, gest care i-a şi atras interzicerea dreptului de semnătură în ultimele luni ale anului 1989? Unde dispăruse frica de organe, teama viscerală de a fi săltat de Securitate? E posibil să fi ştiut Radu Enescu, în septembrie, ce avea să urmeze în decembrie? A fost, chiar şi în acest gest de curaj, un oportunist?

*

Doi prieteni traversau un deşert. La un moment dat, s-au luat la harţă şi unul dintre ei l-a lovit pe celălalt peste faţă. Cel lovit s-a oprit, fără să zică vreun cuvânt şi a scris în nisip: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu m-a lovit peste faţă”. Ceva mai târziu, ajungând la o oază, cei doi s-au hotărât să facă o baie. Cel care fusese lovit peste faţă s-a împotmolit în nisip mişcător, fiind pe punctul de a fi înghiţit. Prietenul său i-a sărit în ajutor, fără să ezite, trăgându-l afară. Atunci acesta a scrijelit pe o stâncă următoarele cuvinte: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viaţa”. Întrebat de prietenul său de ce a scris prima oară în nisip, iar apoi în piatră, a răspuns: “Rănile provocate de alţii trebuie scrise în nisip, pentru că vântul le va şterge, dar mulţumirile pentru faptele lor bune trebuie săpate în piatră, pentru că acestea nu pot fi şterse de vânt.”

E posibil ca Radu Enescu să fi fost laş. Ca scriitor, a făcut compromisuri, a tăcut vinovat, s-a supus (dar noi, ceilalţi, oare am procedat altfel?). Dar atunci când prietenii săi, scriitorii, s-au aflat într-un moment crucial pentru destinele lor, nu a ezitat nicio secundă. A avut tăria morală pe care noi, ceilalţi muritori de rând, îndeobşte n-o avem: a sărit în ajutorul celor aflaţi la ananghie. A vorbit răspicat, condamnând nedreptatea făcută semenilor, persecuţia, bătaia de joc. Într-o vreme în care valorile şi principiile erau trimise în neant, el a apărat demnitatea, verticalitatea. E singurul lucru care contează şi care nu poate fi şters de vântul vorbelor spuse pe la colţuri.

Alexandru Seres

Familia, nr. 9/2009