SCRIERI

CRITICĂ LITERARĂ ŞI ESEURI / CRONICI CULTURALE / CRONICI MUZICALE / PRESA COTIDIANĂ / VARIA

Scriitori prin blogosferă

Mă preumblu de o bună bucată de timp prin lumea minunată a blogurilor şi nu încetez să mă mir câte pasiuni pot ele să provoace. Blogul are susţinători fanatici, îndeobşte celebrităţi anonime, şi denigratori de mare subtilitate – ca Andrei Pleşu sau, mai nou, Mircea Mihăieş. Nebunia a izbucnit la noi de prin 2006, anul următor ajungând la apogeu. A devenit peste noapte “trendy” să ai blog; mai mult, pentru unii împătimiţi ai internetului, cine nu are blog, nu există. Nu puţini, chiar dintre cei care vorbesc în cunoştinţă de cauză, i-au lipit fenomenului diverse etichete, plasându-l sub semnul exhibiţionismului, superficialităţii sau al frustrărilor de tot felul. Până la urmă, ca în toate cazurile care nasc dispute fierbinţi, poate că nici unii, nici alţii n-au dreptate. Blogul nu e, la drept vorbind, decât o sărmană unealtă, o formă de comunicare ca oricare alta. Prejudecata că blogul este un jurnal online şi, ca atare, un exerciţiu frivol, a fost treptat depăşită. S-a cam dumirit lumea că, fiind la dispoziţia oricui, ele pot fi folosite practic în orice scop. Blogurile s-au diversificat extrem de mult, aria lor de specializare cuprinzând absolut toate domeniile. Alături de cetăţeanul anonim, bucuros că se poate manifesta dintr-odată planetar, şi-au făcut bloguri ziariştii, specialiştii în IT, în marketing, politicienii, vedetele. Undeva, mai pe la marginea blogosferei, au apărut, inevitabil, scriitorii.

Având aşa un spaţiu generos de manifestare la dispoziţie, te-ai fi aşteptat ca aceştia din urmă să dea năvală şi să umple avanscena spaţiului virtual. Or acest lucru nu prea s-a întâmplat. În zadar am bătători internetul în lung şi-n lat, în căutarea scriitorului român în carne şi oase: nu vom da nici peste Mircea Dinescu, care să ne povestească fabuloase întâmplări cultural-culinare de la portul său dunărean, nici nu vom putea afla ultimele preferinţe în materie de after-shave ale lui Gabriel Liiceanu. Cum să nu te cutremuri când realizezi că, din cei vreo 10.000 de scriitori, cât se presupune că ar exista în prezent în România, de-abia vreo sută au blog?

Dintr-un motiv obscur, scriitorul român e mai degrabă sfielnic în privinţa manifestărilor creative în spaţiul virtual. Sporovăiala şi gesticulaţia de pe net par să nu-i priască, unde mai pui că în acest mediu prin excelenţă interconectat turnul de fildeş e o imposibilitate, un nonsens… Să recunoaştem, truditorii noştri din câmpul literaturii sunt mai degrabă retraşi şi conservatori. Ar vrea ei recunoaştere, succes, feedback, aplauze la scenă deschisă – dar parcă imaterialitatea ecranului de computer şi volatilitatea textelor din mediul virtual îi sperie. Scriitorul nu e nici el decât un biet om, deci o fiinţă însetată de materia palpabilă. Într-atât, că se simte împlinit doar dacă îşi poate pipăi şi mirosi opera – şi, fericit că are dovada, să urle “este!”. Ar fi o explicaţie pentru faptul că prea puţini îşi încredinţează, măcar parţial, producţiile acestui spaţiu mult hulit – dar devenit atât de indispensabil – care este internetul. Cunosc un singur scriitor român care şi-a pus toate creaţiile, inclusiv jurnalele de tot soiul, pe internet, la dispoziţia tuturor, fără oprelişti de vreun fel – dar nici acesta trăitor în România: Paul Goma. Şi îl bănui că a făcut-o doar spre a se mai răzbuna, încă o dată, pe cei rămaşi acasă, care nu vor cu niciun preţ să-i recunoască statutul de cel mai drept şi mai viteaz dintre traci.

Orice scriitor poate deveni blogger, dacă i se năzare. Dar evident că nu orice blogger e şi scriitor. De la această constatare elementară, ni se deschide o perspectivă tulburătoare: cum să te arunci tu, de la înălţimea statutului cu trudă cucerit, în abisul internetului, riscând să te îneci în anonimatul mulţimii de bloggeri? Ce te-ar putea îndemna oare să te avânţi în vacarmul general al blogosferei, unde ultimul agramat are mai multe şanse de afirmare, căci vai, grobianismul e mai gustat decât subtilitatea ideii, iar exprimarea din topor la mai mare preţ decât fineţurile stilistice? Avantajul de a avea blog, oricât de multe beneficii în materie de marketing ar însemna el, trage mult mai puţin la cântar decât neajunsul de a fi catalogat de vreun confrate mai spilcuit drept un amărât de blogger. Unde mai pui că există riscul ca propriii tăi cititori, pe care îi considerai fani necondiţionaţi, să te dărâme de pe piedestal, postându-ţi niscaiva remarci usturătoare.

În aceste condiţii e de mirare că mai sunt scriitori care şi-au luat inima în dinţi, făcându-şi blog. Cei mai mulţi sunt tineri, ca Mihail Vakulovski sau Lucian Dan Teodorovici, iar dacă nu, măcar în spirit – ca Emil Brumaru. Însă nu cred că şi-ar putea imagina cineva ca, într-o bună zi, Andrei Pleşu să-şi facă blog. Deşi, dacă stăm să ne gândim bine, ar avea toate calităţile necesare…

Alexandru Seres

(Familia, nr. 5/2009)

Poneiul roz văzut prin lentilă

„Domnule Preşedinte Traian Băsescu,”

Noi, semnatarii de mai jos, profund revoltaţi de modul în care actuala conducere a Institutului Cultural Român dezonorează statul român, batjocoreşte valorile naţionale şi ştirbeste imaginea României în lume, subminând menirea ICR, vă solicităm să vă exercitaţi prerogativele şi să dispuneţi demiterea următorilor:

Horia Roman Patapievici, preşedinte
Mircea Mihăieş, vicepreşedinte
Tania Radu, vicepreşedinte

Aşa începe petiţia online pentru demiterea lui Horia-Roman Patapievici, iniţiată de Asociaţia Civic Media. Nu are nicio importanţă ce mai conţine ea, cum nu are importanţă nici faptul că oricine poate s-o semneze, indiferent de statutul său cultural, intelectual ori social. Demiterea lui Patapievici şi a acoliţilor săi, de când poneii roz umblă liberi prin New York cu zvastica în coadă, a devenit o chestiune democratică, oricine putând să judece competenţa preşedintelui ICR în promovarea (ştirbirea) valorilor culturale ale scumpei sale ţărişoare, prin apăsarea unui buton. Sau să-şi trâmbiţeze în cele patru zări ale Internetului crezul său profund cultural, prin voioase diatribe, de genul „Îmi este ruşine că trăiesc în aceeaşi ţară cu un jeg uman cunoscut sub numele de H.R. Patapievici” sau „mă dezgustă acest Hitler fără mustaţă”, ca să le cităm doar pe cele mai nevinovate.

Dincolo de ridicolul situaţiei, n-ar fi nicio problemă că, punându-şi muşchii pectorali în slujba salvării României de la o catastrofă mediatică internaţională, diverşi indivizi îşi exersează simţul patriotic, afirmându-se şi în acest mod ca vajnici apărători ai valorilor naţionale. Problema apare doar atunci când, purtată de acest elan demolator, clasa politică pune şi ea umărul la priponirea poneiului roz, călărit de preşedintele ICR.

Mă întreb, ca simplu cetăţean, prin ce lentilă ar putea privi Comisia de cultură a Senatului României cerul expoziţional al ICR de la New York? Care ar fi judecata estetică pe care ar putea s-o emită întru evaluarea performanţei culturale reprezentată de nişte graffiti-uri din speţa street-art? Şi în baza căror criterii (statistice? economice?) ar putea o comisie, până la urmă politică, să emită o judecată culturală?

E simplu să spui că, dacă un Patapievici al începutului de secol XX l-ar fi promovat pe Brâncuşi în Statele Unite, ar fi avut parte cam de acelaşi tratament. Datele problemei s-au schimbat: între timp lumea s-a cam lămurit cum stă treaba cu arta modernă, aşa că argumente de tipul „batjocorirea valorilor naţionale” şi „ştirbirea imaginii ţării” nu stau în picioare. Poneiul roz cu zvastică, simbolurile falice şi alte asemenea jucării provocatoare nu se pot constitui în argumente ale judecăţii estetice – decât poate în instrumentarul critic al pitecantropilor culturali. Aşadar, o judecată prin această prismă e exclusă din start. Atunci ce mai rămâne? Doar instituirea unui arbitraj al performanţei culturale prin politic, ceea ce ne întoarce mult înapoi în timp, în vremurile când partidul – unic – era judecătorul absolut al valorilor culturale. Căci altfel e imposibil de imaginat ca o comisie – fie ea şi de cultură – a Parlamentului României anului 2008 să emită o judecată asupra valabilităţii unui act artistic, stabilind gradul ei de reprezentativitate şi modul în care contribuie – sau nu – la promovarea imaginii României în lume.

De ce se cere demiterea lui Patapievici? În mod sigur nu pentru că în vitrina ICR de la New York se lăfăie un căluţ roz. Şi nici pentru că sărmana Românie ar risca să fie făcută de ruşine de câţiva „luzări” care mâzgălesc pe pereţi ceva ce pentru unii nu e artă. Ci pentru că viziunea noului ICR, dezinhibată şi originală, riscă să trimită în neant, prin performanţă culturală vie, întreg sistemul anchilozat în care se bălăcesc dinozaurii. Roşii, cu seceră şi ciocan în coadă.

Alexandru Seres

(Familia, nr. 7-8/2008)

NOTĂ: Pentru  cei interesaţi de subiect (nu de scandal), fac trimitere la două articole pertinente, apărute în Cotidianul şi în Adevărul literar şi artistic.