SCRIERI
Poneiul roz văzut prin lentilă
„Domnule Preşedinte Traian Băsescu,”
Noi, semnatarii de mai jos, profund revoltaţi de modul în care actuala conducere a Institutului Cultural Român dezonorează statul român, batjocoreşte valorile naţionale şi ştirbeste imaginea României în lume, subminând menirea ICR, vă solicităm să vă exercitaţi prerogativele şi să dispuneţi demiterea următorilor:
Horia Roman Patapievici, preşedinte
Mircea Mihăieş, vicepreşedinte
Tania Radu, vicepreşedinte
Aşa începe petiţia online pentru demiterea lui Horia-Roman Patapievici, iniţiată de Asociaţia Civic Media. Nu are nicio importanţă ce mai conţine ea, cum nu are importanţă nici faptul că oricine poate s-o semneze, indiferent de statutul său cultural, intelectual ori social. Demiterea lui Patapievici şi a acoliţilor săi, de când poneii roz umblă liberi prin New York cu zvastica în coadă, a devenit o chestiune democratică, oricine putând să judece competenţa preşedintelui ICR în promovarea (ştirbirea) valorilor culturale ale scumpei sale ţărişoare, prin apăsarea unui buton. Sau să-şi trâmbiţeze în cele patru zări ale Internetului crezul său profund cultural, prin voioase diatribe, de genul „Îmi este ruşine că trăiesc în aceeaşi ţară cu un jeg uman cunoscut sub numele de H.R. Patapievici” sau „mă dezgustă acest Hitler fără mustaţă”, ca să le cităm doar pe cele mai nevinovate.
Dincolo de ridicolul situaţiei, n-ar fi nicio problemă că, punându-şi muşchii pectorali în slujba salvării României de la o catastrofă mediatică internaţională, diverşi indivizi îşi exersează simţul patriotic, afirmându-se şi în acest mod ca vajnici apărători ai valorilor naţionale. Problema apare doar atunci când, purtată de acest elan demolator, clasa politică pune şi ea umărul la priponirea poneiului roz, călărit de preşedintele ICR.
Mă întreb, ca simplu cetăţean, prin ce lentilă ar putea privi Comisia de cultură a Senatului României cerul expoziţional al ICR de la New York? Care ar fi judecata estetică pe care ar putea s-o emită întru evaluarea performanţei culturale reprezentată de nişte graffiti-uri din speţa street-art? Şi în baza căror criterii (statistice? economice?) ar putea o comisie, până la urmă politică, să emită o judecată culturală?
E simplu să spui că, dacă un Patapievici al începutului de secol XX l-ar fi promovat pe Brâncuşi în Statele Unite, ar fi avut parte cam de acelaşi tratament. Datele problemei s-au schimbat: între timp lumea s-a cam lămurit cum stă treaba cu arta modernă, aşa că argumente de tipul „batjocorirea valorilor naţionale” şi „ştirbirea imaginii ţării” nu stau în picioare. Poneiul roz cu zvastică, simbolurile falice şi alte asemenea jucării provocatoare nu se pot constitui în argumente ale judecăţii estetice - decât poate în instrumentarul critic al pitecantropilor culturali. Aşadar, o judecată prin această prismă e exclusă din start. Atunci ce mai rămâne? Doar instituirea unui arbitraj al performanţei culturale prin politic, ceea ce ne întoarce mult înapoi în timp, în vremurile când partidul - unic - era judecătorul absolut al valorilor culturale. Căci altfel e imposibil de imaginat ca o comisie - fie ea şi de cultură - a Parlamentului României anului 2008 să emită o judecată asupra valabilităţii unui act artistic, stabilind gradul ei de reprezentativitate şi modul în care contribuie - sau nu - la promovarea imaginii României în lume.
De ce se cere demiterea lui Patapievici? În mod sigur nu pentru că în vitrina ICR de la New York se lăfăie un căluţ roz. Şi nici pentru că sărmana Românie ar risca să fie făcută de ruşine de câţiva „luzări” care mâzgălesc pe pereţi ceva ce pentru unii nu e artă. Ci pentru că viziunea noului ICR, dezinhibată şi originală, riscă să trimită în neant, prin performanţă culturală vie, întreg sistemul anchilozat în care se bălăcesc dinozaurii. Roşii, cu seceră şi ciocan în coadă.
Alexandru Seres
(Familia, nr. 7-8/2008)
NOTĂ: Pentru cei interesaţi de subiect (nu de scandal), fac trimitere la două articole pertinente, apărute în Cotidianul şi în Adevărul literar şi artistic.