„Cartea unui monah sub acoperire”
Între echinocţiul de primăvară şi Bunavestire, Ioan Moldovan şi-a lansat cel mai recent volum de poeme, Mainimicul, şi la Oradea, după ce mult-aşteptata sa carte, a zecea, fusese lansată şi la Cluj. Locul ales pentru această lansare orădeană a „tratatului de agonie” (Al. Cistelecan) a fost Librăria Gutenberg.
Traian Ştef a amintit numeroasei asistenţe că are în faţă un poet venerabil, împlinindu-se cu acest volum 30 de ani de la debutul lui Ioan Moldovan (Viaţa fără nume – 1980). Şi pentru ca lucrurile să fie limpezi, a ţinut să-l plaseze din start în topul celor mai importanţi poeţi ai generaţiei sale, alături de Ion Mureşan, Aurel Pantea, Nichita Danilov, Traian T. Coşovei, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Adrian Popescu şi Ioan Es. Pop. Cum vocabula din titlul acestui volum a făcut deja carieră, Ştef a făcut o scurtă trecere în revistă a istoriei sale şi a pus lucrurile la punct, declarându-l pe Ioan Moldovan proprietar de drept al conceptului. „Moldovan ştie să transfere în iluminări gesturi mărunte – şi de fapt aici atinge poezia”, a spus Ştef, în opinia sa Mainimicul fiind „una dintre cele mai bune cărţi ale anului trecut, alături de cea a lui Ion Mureşan, cartea Alcool.”
Vorbind despre noul volum de poeme a lui Ioan Moldovan ca despre „cartea unui monah sub acoperire”, Miron Beteg a părut dispus să polemizeze cu cei care s-au pronunţat asupra lui până acum – Al. Cistelecan, Gh. Grigurcu sau Ion Pop, bunăoară. „Nu e vorba de dezabuzare, tristeţe, melancolie, cum toată lumea vede în poezia lui Ioan Moldovan”, crede el, vorbind chiar despre capcana „mainimicului” în care cad toţi cei care îşi închipuie că acest concept ar fi o cheie de acces către universul liric al poetului. „În fond, o simplă capcană poetică, spune Miron Beteg, un banal operator stilistic, care pare că spune totul, nespunând de fapt nimic.” Pronunţându-se şi în privinţa aşa-zisului minimalism pe care l-ar profesa Ioan Moldovan în poezia sa, Miron Beteg a precizat că „nu e vorba de o sărăcire voită a mijloacelor de expresie, ci de o asceză poetică asumată”. Pe urmele lui Alain Badiou (Manifest pentru filosofie), Beteg crede că există perioade în care „poezia ia asupra sa câteva din funcţiile filosofiei”, poeţii devenind adevăraţii purtători de adevăruri ai momentului. „A scrie poezie înseamnă a te pregăti pentru moarte – acesta mi se pare filigranul poetic al lui lui Ioan Moldovan - o pregătire, simplă ca o respiraţie, necomplicată, fără nimic înfricoşător, pentru marea trecere.”
(Familia, nr. 3/2011)
*
O generaţie „constipată” (nimic despre literatură)
Aşa se întâmplă la noi, la Oradea: trec săptămânile fără niciun eveniment notabil, într-o lâncezeală provincială care l-ar fi inspirat şi pe Cehov, ca pe urmă evenimentele să se precipite într-o singură zi, aproape la aceeaşi oră, de parcă s-ar fi terminat filele din calendar. O lansare de carte poate echivala cu un mic cutremur, dar două în aceeaşi zi sunt deja un cataclism cultural de proporţii.
Aşadar două cărţi lansate într-o singură zi – vineri, 18 februarie. Ba chiar trei, ţinând cont că prima dintre ele, „Ideologie şi eveniment în contextul artei contemporane”, scrisă de pictorul Ioan Augustin Pop, a apărut în două limbi – română şi engleză. Fiind vorba despre artele plastice, locul ales pentru lansarea cărţii a fost, firesc, Galeria de Arte Vizuale. Având misia să-l prezinte pe autor, Ioan Moldovan a recunoscut, cu smerenie, că nu i-a citit cartea, ci doar a răsfoit-o; aşa că, după ce a trasat din câteva linii graţioase un portret în eboşă al autorului, l-a invitat pe pictorul Ioan Aurel Mureşan să vorbească despre carte. Deşi din prezentarea acestuia din urmă, ironică şi sibilinică, n-am reuşit să aflăm care este legătura dintre ideologie şi eveniment, dintre cele douăsprezece argumente aduse pentru a-i convinge pe cei prezenţi că au de-a face cu o lucrare valoroasă am reţinut totuşi două, pe care le suspectăm de oarecare genialitate: „devoalează cadavrul cultural şi mental al comunismului, care în lipsa focului ritualic al incinerării şi purificării, ne urmăreşte cu miasmele sale” şi “ne lămureşte din perspectiva unui traseu antropologic de ce arta noastră monumentală este obsedată de simboluri ale înălţării şi ale grandorii: obeliscuri, turnuri, arce, lauri, soldaţi pe socluri înalte, mitici voievozi şi cai apocaliptici, pompieri şi piese pompieristice, poeţi himerici şi, în final, ţepe…”. De-altfel, în cuvinte la fel de puţine şi de sibilinice (în fond, de ce ar fi artiştii plastici mai elocvenţi ca literaţii?), autorul însuşi a ţinut să sublinieze că „aşa cum postmodernismul este tot un modernism, şi postcomunismul este tot un comunism”, afirmaţie din care noi am dedus (poate nu fără dreptate – dar nici n-am băga mâna în foc) că Ioan Augustin Pop pare să acuze lipsa acută a actelor de valoare în arta românească contemporană. Să fie motivul pentru care aceasta „pătrunde foarte greu în circuitul valorilor universale”?
Cea de-a doua carte lansată în această lună la Oradea, „Blues de Timişoara”, scrisă de regretatul Béla Kamocsa, deşi vine din sfera muzicii, are, zice-se, certe virtuţi literare, fiind acreditată de critică drept una dintre cele mai bune cărţi de memorialistică apărute anul trecut.
Ştiam despre Traian Ştef că este un poet de o sensibilitate aparte, însă nu-l bănuiam capabil să vibreze cu atâta tărie la sonorităţile bluesului şi jazzului încât să poată fi convins să vorbească şi despre altceva decât „Ţiganiada” lui Ioan-Budai Deleanu. Şi totuşi a făcut-o. „O carte foarte bine scrisă, care inspiră sentimentul de regăsire a unei certitudini, a unui model. Descoperim în carte un caracter, un om deosebit”, a spus Traian Ştef despre omul care a pus bazele formaţiei Phoenix şi al festivalurilor de blues de la Timişoara, dar şi al celui de jazz de la Gărâna. Volumul care a produs atâta entuziasm în rândul literaţilor a fost finalizat, după moartea lui Béla Kamocsa, de către Tinu Pârvulescu, nepotul său, prezent şi el la Oradea, şi de la care am ne-am fi dorit să aflăm mai multe amănunte despre autor („o figură emblematică a Timişoarei”) şi despre carte („povestea rezistenţei prin muzică în anii ’60-’70-’80”). Printr-o fericită întâmplare, a fost prezent la lansare şi cunoscutul chitarist Gyárfás István din Ungaria, care a evocat câteva momente ale colaborării dintre muzicienii români şi maghiari, posibile şi datorită lui Béla Kamocsa.
Aş fi fost gata să pun pariu că, în pofida anunţului de pe afişul manifestării, AG Weinberger nu va fi prezent la Librăria Gutenberg. Şi l-aş fi pierdut – însă doar pe jumătate, căci, deşi nu a venit la lansare, AG a fost totuşi acolo, graţie unei conexiuni skype pe internet. Şi a ţinut să şocheze auditoriul, afirmând, întâi, că nu i-a plăcut cartea, şi-apoi că Béla Kamocsa a făcut parte dintr-o „generaţie constipată”. Deşi a recunoscut că a fost cucerit de personalitatea lui Kamocsa, cu care a cântat în numeroase rânduri şi pe care l-a apreciat, Mr Blues îi reproşează faptul că „a confundat dizidenţa politică cu libertatea jazzului”. Şi pentru ca lucrurile să fie fără echivoc, AG şi-a încheiat discursul cu un ultimativ „Desconstipaţi-vă şi nu vă lăsaţi păcăliţi!”
Apropo, chestia cu constiparea mie mi-a adus aminte de o hârtie igienică devenită celebră – şi de o şi mai celebră „rezistenţă prin cultură”…
(Familia, nr. 2/2011)
*
Tamisa poate face apă la genunchi?
De fiecare dată când Gheorghe Vidican reuşeşte să mai urce o treaptă a nemuririi poetice, publicând un nou volum, fără să vreau îmi aduc aminte de titlul, imposibil de uitat, al primei sale cărţi, Singurătatea candelabrului. Zace în acest titlu atâta forţă evocatoare, atâta neastâmpăr liric şi, în acelaşi timp, sfioşenie metaforică încât dacă poetul, într-un subit elan avangardist, ar fi publicat doar pagini goale sub acest titlu devastator, tot ar fi rămas în memoria contemporanilor. Astfel că, indiferent spre ce meleaguri îl poartă nesecata sa inspiraţie poetică, creaţia sa e sortită să rămână de-a pururi în umbra acestei sintagme nemuritoare; Utopia nisipului sau Sărbători vulnerabile, spre a aminti doar două dintre titlurile anilor din urmă, par simple giumbuşlucuri, zbenguieli lirice ce pălesc pe lângă saltul mortal în abisul metaforei din titlul volumului său de debut.
Eforturile, vizibile cu ochiul liber, pe care poetul Gheorghe Vidican le-a făcut în timp spre a ieşi din umbra stigmatizantă a singurătăţii candelabrului său liric par să fie încununate acum de succes: noul său volum, apărut la Editura Brumar, lansat în noiembrie la Târgul de carte Gaudeamus şi apoi la Oradea, în decembrie, la Librăria Gutenberg, are toate şansele să-l relanseze pe poet pe firmamentul receptării. „Cel mai recenzat – dar şi cel mai călătorit – poet orădean”, cum frumos şi sugestiv l-a numit Ioan Moldovan în prezentarea sa de la lansarea orădeană, a reuşit să scoată un nou giuvaer din profunzimile reveriilor sale liricizante, pe care l-a intitulat, animist(ic), Genunchii Tamisei. E inutil să mai spunem că prezentările făcute de Ioana Cistelecan şi Ioan Moldovan la lansare s-au dovedit neputincioase în a cuprinde întreaga sugestivitate, bogăţia de semnificaţii a versurilor din acest nou volum al lui Gheorghe Vidican. În zadar a încercat Ioana Cistelecan din răsputeri să circumscrie critic acest univers liric inspirat de fantomaticele ceţuri ale capitalei britanice, afirmând că poetul ne arată „o Londră umanizată şi personalizată liric, în care se împletesc elementele istorice”. Nici măcar precizarea că „Genunchii Tamisei dezvăluie o capitală filtrată prin sensibilitatea poetului” nu a reuşit să ne apropie cu mai mult succes de universul vidicanian, străbătut de mai multe mistere decât cele ale Parisului (referinţa e, desigur, la Eugene Sue). La rândul său, Ioan Moldovan, cu bineştiutul său farmec de causeur, a mai făcut un pas (noi am zice riscat) spre explicitarea imaginilor turbionare ale acestui volum, înaintând surprinzătoarea idee că nu avem de-a face cu „o ilustrare turistică, fie ea şi lirică, a unei călătorii, ci cu o aventură spirituală, precum iubirea sau moartea”, recunoscând totuşi că ne aflăm în faţa unei poezii „uneori enervant de încifrată”, a unei cărţi „care trebuie citită cu îngăduinţă şi răbdare”. În fond, o mărturisire – voalată, ce-i drept – a neputinţei cititorului, oricât de versat, de a descifra, cât de cât, sensurile – şi, pe alocuri, nonsensurile – revelaţiilor pricinuite poetului de călătoria sa iniţiatică pe tărâmurile Albionului. Cât despre inefabilii genunchi ai Tamisei, evocaţi în titlul volumului, în zadar am încerca să-i imaginăm rotunjimile – şi cu atât mai puţin succes am avea într-o incursiune, lubrică, în sus, spre pulpe. Căci „poetul scrie cu ce duce de acasă”, ca să-l cităm din nou pe Ioan Moldovan, adică „născoceşte o altfel de Tamisa, una lăuntrică”. Iar pe aceasta n-am putea s-o pipăim nici dacă Genunchii Tamisei ar fi editată în Braille.
(Familia, nr. 1/2011)
*
Stafia lui Komartin bântuie prin Oradea
O fi Miki Vieru de vină, sau aerul de târg boem căzut în decrepitudine al Oradiei – nu ştiu, dar Claudiu Komartin bântuie mai nou burgul de pe Criş cu o frecvenţă de-a dreptul suspectă, de parcă Bucureştiul ar fi mai aproape de noi ca Nojoridul. N-a fost suficient că a luat parte, anul trecut, la Seminarul de Poezie Contemporană al Cenaclului de la Bibliotecă – unde câţiva boşorogi frustraţi au ţinut cu tot dinadinsul să-i demonstreze că poezia nu e deloc un lucru viu, dinamic, viguros şi erectil, ci mai degrabă un exponat flasc şi prăfuit, care se admiră cu ochi umezi şi batista la nas; nu i-a ajuns nici măcar moşirea volumului Jamais vu sau la prima bere cu tata, având drept autori patru membri ai clubului de poezie Sala 07, cărora le-a fost alături la lansarea de prin sălile festive ale liceelor locului. A recidivat şi în toamna asta bleagă şi stearpă, aducând cu el ciudăţenia aia de cenaclu/club de lectură, de-i zice Institutul Blecher – şi ca tacâmul să fie complet, treaba s-a ţinut la Clubul Moszkva (dacă pricepi la ce mă gândesc), un loc delabrat, unde te aştepţi mai degrabă să apară stafia lui Bela Kun decât cea a lui Claudiu Komartin. (Dar stai, că n-am terminat: cireaşa tortului a fost Zilele Revistei Familia, la care ne-am trezit – ghici pitarcă? – din nou cu poetul din Berceni, urmat de o pleiadă de tineri imberbi, superbi şi lirici.)
Aşadar miercuri, 6 octombrie, pe la ora 19 , la strania crâşmă Moszkva de pe strada Moscovei, unde liceeni apatici se abat ades la o cinzeacă, urechi uimite de cenaclişti inocenţi i-au putut asculta pe invitaţii Institutului Blecher, poetul sălăjean Viorel Mureşan şi cel orădean Ioan Moldovan, care au citit en-gros poeme din volume recent apărute ori, din motive neştiute, mai mult pe cale de dispariţie, ca Mainimicul redactorului-şef al Familiei, volum predat la Cartea Românească şi deja intrat în legendă, deşi încă nu a apărut. La aproape 60 de ani, cu o vigoare poetică de invidiat, Ioan Moldovan reuşeşte să-i bată, cu propriile arme, pe junii douămişti care, nemaiavând ce lua în coarne, au îmbrăţişat lirica nonlirismului. Sosit de pe meleagurile Jiboului, Viorel Mureşan, „poetul stilului concis, un oriental, fundamental un poet cu rafinamente, cu o dicţie învăluitoare şi ermetizantă” (Claudiu Komartin), a citit din Buchetul de platină, scos la editura Eikon, dar şi din cel proaspăt apărut la editura Dacia, Locul în care se va deschide cartea. Lecturile au fost presărate, din voia şefului de institut blecherian, cu amintiri echinoxiste, ambii poeţi asumându-şi cu profundă mândrie patriotică rolul formator al Clujului tinereţii lor filologice şi revuistice. Mai pe la urmă, dar nu în ultimul rând, sătmăreanul Dumitru Păcuraru a fost invitat să prezinte una din ciudăţeniile pieţei literare autohtone, revista Poesis internaţional, ajunsă la numărul 2 şi care apare într-o orbitoare ţinută grafică, în policromie şi pe hârtie dublu cretată. Revistă de lux într-o ţară mizeră, o palmă sfidătoare pe obrazul economiei noastre bananiere – cine putea să-i fie redactor-şef, dacă nu ubicuul poet Claudiu Komartin, cel care ne bântuie cu străşnicie urbea, doar-doar ne-om trezi din apatia cenaclieră, aruncând peste bord boşorogii frustraţi, laolaltă cu tristeţile de toamnă bleagă şi stearpă ale burgului nostru decrepit…
Album foto: http://www.facebook.com/album.php?aid=44164&id=100000077217378
(Familia, nr. 10/2010)
*
O supradoză de mainimic
Întâlnirile orădenilor cu Ioan Moldovan sunt numeroase, ele având loc îndeobşte fie la lansările de carte ale confraţilor, fie pe la diverse expoziţii, unde poetul este invitat, în calitatea sa de critic, pentru a lua cuvântul. Mai rare sunt însă prilejurile în care poetul Ioan Moldovan are ocazia de a dezvălui publicului câte ceva din producţia laboratorului său liric. Tocmai din această pricină, anunţul Cenaclului de la Bibliotecă, potrivit căruia, la începutul lunii februarie, iubitorii de poezie erau invitaţi la Seminarul de Poezie Contemporană spre a asista la lectura poemelor lui Ioan Moldovan, a produs oarecare freamăt în târg.
Curiozitatea fanilor a fost răsplătită cu asupra de măsură de poet, care a delectat auditoriul timp de aproape o oră cu poeziile sale. Practic, autorul şi-a lecturat aproape toate poemele din volumul, aflat în pregătire la Cartea Românească, Mainimicul. Întrucât cartea va fi însoţită şi de un CD, pe care poeziile vor putea fi şi ascultate în lectura poetului, bănuim că Ioan Moldovan a folosit şedinţa de cenaclu drept repetiţie generală înaintea lecturii din studioul de înregistrări.
Citirea unui volum întreg de poeme a descumpănit în aşa măsură auditoriul încât luările de cuvânt ulterioare au stat, aproape fără excepţie, sub semnul unui adevărat şoc cultural, suferit în urma unei supradoze de lirism, astfel că unele enunţuri critice au creat impresia că s-au născut sub imperiul dicteului automat sau chiar al delirului narcotic.
„Poetul îşi împinge deficitul existenţial în provizoratul dezolant al mainimicului, care de fapt nu este mai puţin decât nimicul, ci dimpotrivă”, crede Al. Sfârlea, potrivit căruia „sinele poetului cunoaşte surpări şi implozii ale derizoriului, privit în ochi cu un fel de resemnare şi oboseală”. Au existat însă şi alte păreri. „Mi se pare tulburător că viziunea sfârşitului, care e predominantă în aproape fiecare poem, izvorăşte chiar din cuvânt, din vers”, crede Dana Sala, care îl priveşte pe Ioan Moldovan ca pe un fel de „Iov al poeziei”, pe când Dan Popescu se întreabă dacă nu cumva transpare din aceste poeme şi un „anumit farmec al resemnării”. Paşcu Balaci, dimpotrivă, vede în poezia lui Ioan Moldovan mai degrabă latura apolinică, „plăcerea de a suprinde micile plăceri ale vieţii” (?), pe când Lucian Scurtu constată că această poezie este una elaborată, „aureolată de o asprime blândă, bonomă, aşa cum este şi poetul, a cărui existenţă este o apocalipsă, redusă la mici întâmplări meteorice, cotidiene.” Cătălin Şuşu a tras practic concluzia la toate enunţurile anterioare, declarând sentenţios: „Este o poezie tonică, stenică, a unui om puternic, nu a unuia disperat, mainimicul însemnând de fapt mai mult decât nimicul”.
(Familia, nr. 2/2010)
*
Andrei Simuţ şi reinventarea romanului
Neavând răgazul necesar să-l citesc, m-am dus la lansarea romanului Calvarium al lui Andrei Simuţ cu speranţa secretă că mă voi lămuri dacă merită să investesc timp pentru o lectură ce se anunţa anevoioasă. Peste 300 de pagini scrise dens, fără dialoguri – cam prea mult pentru primul roman al unui tânăr de 28 de ani, îmi ziceam eu, cu suficienţa unui boşorog hârşit care n-a făcut mare brânză la viaţa lui, dar îşi dă aere de atotcunoscător. După vreo oră de lămureală, aerele mele s-au cam dus pe apa Peţei.
Acum că mi-am dat peste nas, să vă spun şi care a fost faza, luni, 2 noiembrie, la Facultatea de Litere. Marius Miheţ (la aşa romancier, aşa critic – adică tot nesimţit de tânăr) şi-a asumat sarcina de a prezenta cartea confratelui său, trezindu-mi interesul de la bun început cu afirmaţia că Andrei Simuţ are o ieşită din comun capacitate de a se reinventa. Adică ce să te reinventezi, la 28 de ani, mi-am zis eu în barba din bloc-notes, uitând că debutantul în ale prozei se ocupă de destulă vreme şi cu critica, debutul său absolut în volum producându-se în 2007, cu un tom exegetic. Stilistic, zice Miheţ, se reinventează stilistic, adică e cam cameleonic, îmi zic eu, ciulind apoi urechile: Calvarium este un roman foarte complex, cu o sumă de subterane simbolice, care creează o reţea subtilă; un construct foarte bine gândit, unul dintre cele mai bine scrise romane ale tinerei generaţii; are o viziune borgesiană, labirintică, un spaţiu care se comprimă şi se dilată în permanenţă; cartea are foarte multe paliere de interpretare, este un roman pentru filologi.
Hopa.
Îmi arunc ochii prin cărţulie, frunzăresc de zor în timp ce autorul vorbeşte despre Cluj, un oraş imaginar, devenit personaj, dar care conţine şi locuri, nume reale, citesc tot mai adânc, pagină după pagină, în timp ce scriitorul cu păr dat cu gel lecturează şi el ceva fragmente pentru auditoriu, un alt personaj care bântuie acest roman este însuşi textul, cineva în carte chiar scrie un jurnal, am citit o pagină întreagă, măi să fie, scrie chiar bine tânărul Simuţ (oare ce simte taică-său, aşezat în banca întâi de la uşă, o fi mândru).
Borges, Marquez şi alţi câţiva barosani cu care nu vă mai plictisesc, că şi-aşa n-aţi auzit de ei, îi dau târcoale Calvarium-ului ăsta, ba mie mi se pare că ar fi şi ceva Joyce pe-aici, hartă a memoriei, fluxul conştiintei, monolog interior, postmodernism, poţi să citeşti cartea de oriunde, s-o laşi când ai chef. Mi se pare mie sau Andrei Simuţ chiar şi-a pus în cap să reinventeze romanul?
Promit să mă pun pe citit. Poate chiar merită.
(Familia, nr. 11-12/2009)
*
Claudiu Komartin şi câţiva boşorogi frustraţi
N-aş fi crezut niciodată că sunt în stare să plec de la o şedinţă de cenaclu, cu un invitat de marcă, din cauza unor capete pătrate, pătrunse de propria lor importanţă. S-a întâmplat la sfârşitul lunii septembrie, la Cenaclul de la Bibliotecă, invitat fiind poetul Claudiu Komartin.
Lucrurile au debutat bine la Seminarul de poezie contemporană al cenaclului, Claudiu s-a dovedit o persoană plină de bun-simţ şi un excelent interlocutor. Discuţii lejere (dar de ţinută, totuşi), despre poezie în general şi cărţile lui Claudiu Komartin – Un anotimp în Berceni, în special. Dan Popescu şi Mihai Vieru l-au prezentat pe tânărul bucureştean, cu trei volume la activ (două dintre ele premiate). O intervenţie a unuia dintre cenaclişti a dus discuţiile spre mizerabilism şi generaţia douămiistă (ce termen oribil), generând controverse în jurul poeziei erotice. Claudiu a pus foarte bine problema, arătând că nu trebuie să fim pudibonzi şi să respingem poezia doar pentru că ea conţine cuvinte considerate obscene. Apoi însă lucrurile au degenerat din cauza câtorva distinşi domni, pe care îi voi numi în continuare boşorogi frustraţi, şi care înţeleg prin poezie ceva care e de pus în vitrină, printre bibelouri şi cristaluri, şi care se admiră cu ochi umezi şi batista la nas. De fapt, boşorogii nu voiau altceva decât să se asculte vorbind, în frustrarea lor lirică şi erotică. Ceea ce au şi reuşit, punând întrebări tâmpite lui Claudiu şi apoi nelăsându-l să răspundă, cu întreruperi zgomotoase şi jenante, interminabile.
N-am mai suportat şi am plecat, ruşinat că, din cauza unor dinozauri senili, orădenii s-au făcut de cacao, demonstrând din nou cât sunt de penibil-provinciali. Păcat, Claudiu Komartin venise la Oradea plin de entuziasm – mai ales că moşise volumul de debut a patru tineri foarte talentaţi, jamais vu sau la prima bere cu tata…
(Familia, nr. 10/2009)
*
Durgheul izgonit din Cetate
O nouă specie de artist şi-a făcut apariţia pe harta culturală a Oradiei: durgheul. Mereu nemulţumit că nu i se acordă recunoaşterea pe care o merită, are impresia că, fiind un geniu, i se cuvine totul, fără să aibă nicio obligaţie. Nu scapă niciun prilej să se tânguie cât este de nedreptăţit, că edilii, în loc să-l copleşească cu onoruri, să-l răsplătească pentru miracolul că există, îl surghiunesc, negându-i dreptul de/la Cetate.
Pentru el legea nu are nicio importanţă, căci arta sa, fiind de origine divină, e mai presus de legea oamenilor, neascultând decât de porunca Celui-De-Sus. Iar arta are nevoie de condiţii prielnice pentru a putea apărea pe lume. Nu-i ajunge să stea cuibărită în creierul artistului, la loc călduţ şi sigur; ea cere spaţiu locativ – de preferinţă cât mai mare, ca să încapă cel puţin vreo duzină de canapele, pe care să se lăfăie muzele care îl inspiră pe artist. Iar acest loc predestinat durgheului nu poate fi altul decât cel hărăzit de soartă, în inima Cetăţii. Doar acolo şi nicăieri altundeva. Dar acest spaţiu i-a fost refuzat. Durgheul a fost izgonit – vai – din Cetate!
În această situaţie, ce poate să facă acest durgheu damnat? Nu scapă niciun prilej să protesteze, de preferinţă în adunări publice, luând cuvântul indiferent de temă, doar pentru a se lamenta cât e de obidit de autorităţi, care îl împiedică să creeze, să facă artă. Nu are importanţă că doar el pricepe despre ce vorbeşte (artistul a fost dintotdeauna un neînţeles). Nu contează nici faptul că nimeni nu mai are chef să-l asculte, căci lumea s-a săturat de ideile sale pompieristice. Astfel că nu putem trage decât o singură concluzie: pe acest durgheu – că altfel nu poate fi numit – trebuie să-l fi avut în vedere Platon, atunci când a propus izgonirea artiştilor din Cetate.
(Familia, nr. 9/2009)
*
Bine aţi venit în paradisul lui Lulu
La sfârşit de mai, o lansare de carte mai puţin obişnuită la Oradea, prin punere în scenă şi “obiectul muncii”. De-abia întors dintr-un sejur exotic în Bali, Lucian Cremeneanu şi-a surprins prietenii şi cunoscuţii cu o invitaţie la lansarea cărţii în care relatează călătoria sa în Insula Zeilor. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, terasa hotelului Maxim a fost transformată într-un spaţiu expoziţional ad-hoc, cu fotografii realizate pe parcursul călătoriei şi un simbolic covor de flori exotice aşternut sub picioarele oaspeţilor, totul învăluit în acordurile de chitară ale maestrului Noris.
Ajungând în mod neaşteptat – chiar şi pentru el, personaj mereu imprevizibil – la 11.000 de kilometri de Oradea, Lucian Cremeneanu nu putea rata ocazia să facă ceva memorabil. Ca, spre exemplu, să devină celebru, scriind o carte. “Welcome to My Paradise” este debutul-surpriză al tânărului jurnalist-DJ Lucian Cremeneanu, o carte scrisă într-o viteză nebună, jurnal de călătorie neconvenţional al vacanţei sale petrecute în Insula Bali. Virtuţile ei au fost subliniate de Ramona Novicov şi subsemnatul, gazdă fiind Florin Budea, în calitate de reprezentant al Editurii Arca.
Cartea se citeşte cu acel gen de uimire pe care îl resimte oricine are prilejul să stea de vorbă cu Lucian Cremeneanu. Şi nu pentru că el ar vrea cu tot dinadinsul să epateze, ci fiindcă reuşeşte să-ţi transmită, prin verva sa perpetuă şi atitudine adolescentină, propriile uimiri în faţa spectacolului lumii. Fie că face baie în ocean sau în piscină, că îţi relatează experienţele sale culinare sau bahice prin restaurantele şi barurile insulei, sau îşi petrece timpul la surfing, rafting, scufundări ori în saloane de masaj, Lucian Cremeneanu nu e preocupat atât să cucerească cititorul cu amănunte pitoreşti şi senzaţii ieşite din comun, cât mai ales să scoată în evidenţă ceea ce îl preocupă într-un mod major – relaţionarea sa cu oamenii. Lulu (cum îl alintă prietenii) călătoreşte nu doar pentru a cunoaşte locuri, ci mai ales pentru a cunoaşte oameni. Capabil să intre în vorbă cu necunoscuţi aşa cum alţii respiră, e în acelaşi timp mirat de ce i se întâmplă. “Cum pot avea norocul să întâlnesc astfel de oameni?”, exclamă el relatând diverse întâlniri admirabile, prilej de a exclama filosofic: “Şi mai ales, câte feluri de a cunoaşte oameni există?”. Judecând după varietatea experienţelor sale, răspunsul este: fără număr…
“Welcome to My Paradise” nu este un jurnal de călătorie obişnuit. E mai mult un soi de reportaj jurnalistic scris la persoana întâi, în care DJ-ul de extracţie beiuşeană mixează în stil de “amintiri din copilărie” fragmente din vieţile sale anterioare, subliniind în acest fel, cu vervă inepuizabilă dar şi multă emoţie genuină, că întâmplările prin care ne e dat să trecem au un rost precis, chiar şi atunci când ele nu ni se par decât coincidenţe întâmplătoare.
Scrisă cu mână sigură, într-un ritm alert, cu un matur şi deplin echilibru al frazei, “Welcome to My Paradise” este o lectură captivantă, convingătoare prin spontaneitate şi naturaleţe, expresivitate şi sensibilitate. Şi, nu în ultimul rând, prin umorul care poartă inconfundabila marcă Cremeneanu.
(Familia, nr. 6/2009)
*
Lucian Scurtu şi-a dezvăluit “Regnul ascuns”
O lansare de carte de poezie, la care invitaţii vin ca la Nunta Zamfirei, ca să reiau vorba lui Ioan Moldovan, ar putea fi cel puţin surprinzătoare. Cum la fel de suprinzător e şi gestul de a lansa cartea în chestiune, “Regnul ascuns”, nu în vreun salon cultural – ori, stylish, într-un “templu al lui Bacchus”, ci chiar la primărie. Dar Lucian Scurtu e un poet mereu surprinzător, astfel că nu e de mirare că, după îndelungi bătălii cu versul alb, a patra sa carte conţine exclusiv sonete.
Explicitând, să lămurim aşadar că lansarea volumului de sonete al poetului orădean a avut loc în 19 noiembrie, în sala mare a Primăriei Oradea, în prezenţa unui public extrem de numeros. Gazdele - sau naşii, ca să menţinem contextul iniţial – au fost două: Ioan Moldovan, în calitate de editor, cartea apărând la Editura Biblioteca Revistei Familia, şi Gheorghe Carp, viceprimar al Oradiei şi bun amic al autorului -după cum chiar domnia sa a dat în vileag, în faţa onoratei asistenţe, firele care îl leagă de poetul de pe Criş.
În cuvântul său de introducere, redactorul-şef al revistei Familia nu a omis să menţioneze, pe bună dreptate, că ne aflăm în faţa unui fel de pariu, pus de autor “cu sine însuşi, cu moda, cu trendul”. Ioan Moldovan l-a caracterizat pe autor drept un “spirit provocator”, care utilizează numeroase simboluri culturale, începând chiar cu coperta (o reproducere după Hieronymus Bosch, “Ispita SfântuluIui Anton). “Lucian Scurtu are o sensibilitate în ebuliţie, într-o continuă nelinişte şi agitaţie”, în cazul său fiind binevenită “o probă de disciplină, de rigoare”, pe care o impune forma fixă, geometrică a sonetului, a mai spus Moldovan, neuitând să amintească nici modelele inspiratoare ale poetului – Baudelaire (pentru urât) şi Ion Barbu (pentru ermetizare).
Tuşa baudelairiană a fost invocată de altfel şi de către ceilalţi vorbitori, semn că regnul la care face referire Lucian Scurtu în titlul volumului său nu e atât de ascuns pe cât şi-ar fi dorit. Corneliu Crăciun a vorbit şi de nota elegiacă a poemelor scurtiene, dar şi de tentaţia ludică pe care a decriptat-o în ele, una dintre posibilele grile de lectură propuse fiind cea a “coincidentia oppositorum” (viaţă/moarte, spirit/materie etc.), după cum chiar volumul e structurat în două părţi, antitetice dar complementare. Nu a uitat însă să sublinieze nici inventivitatea lexicală, ca expresie a spiritului ludic, dar nici aglomerările neologistice, considerate de tip barbian.
Ion Simuţ a făcut referire la rândul său la invenţiile verbale ale poetului, aflate în bună măsură sub pecetea ocupaţiei din plan profan a lui Lucian Scurtu, cea de profesor de geografie, numele de localităţi, munţi sau râuri suferind la poet transmutări ale categoriilor gramaticale, apărând sub formă de substantive comune, adjective sau chiar adverbe. Spre deosebire de ceilalţi vorbitori, criticul orădean orădean s-a dovedit mai puţin menajant, evidenţiind, alături de reuşite, şi unele defecte ale sonetelor lui Lucian Scurtu (rimă, ritm), neuitând însă să sublinieze că nu perfecţiunea formală e cea care produce cititorului singurele satisfacţii. În cuvântul său, Ion Simuţ a arătat de altfel cele mai mari primejdii care îl pândesc pe poet şi poezia sa: “riscul de a mai fi baudelairian, astăzi, şi cel de a scrie sonet”.
(Familia, nr. 11-12/2008)
*
Punctul G al prozei erotice
Ultimul număr pe 2004 al revistei Familia oferă cititorului avid de senzaţii culturale tari o surpriză: proză scurtă erotică de Florin Ardelean. Jurnalist şi prozator de cursă lungă – atât de lungă încât, deşi scrie proză de vreo 20 de ani, încă nu a debutat în volum, Ardelean pare să-şi fi pus în cap să revoluţioneze ambele domenii, străduindu-se din răsputeri să transforme orice ştire în eseu şi să scrie proză de parcă ar comite articole de gazetă. Un stil cu totul original deci – şi prozele erectile din Familia nu fac excepţie din acest punct de vedere.
În ceea ce priveşte debutul întârziat al lui Florin Ardelean, misterul pare să fie pe cale să se destrame. Cele trei proze din revista noastră de cultură poartă o scurtă notă de final, asupra intenţiei de a încropi un posibil – dar improbabil, precizează autorul – volum, ce ar urma să poarte titlul „Schiţe erotice – 50 de proze citadine”. Titlul acestei „work in progress” dă seama în mod destul de lipsit de echivoc de dubla intenţie a autorului: pe de o parte, de a se arunca cu capul înainte în promiscuitatea curentului erotic al literaturii contemporane, cuprinse de o subită frenezie libertină – pe de altă parte de a înscrie acest demers în peisajul citadin în care colcăie tentaţiile de tot soiul, potenţând libidoul la maxim.
Deşi de extracţie rurală şi profund marcat de experienţele unei copilării presupus idilice în sânul Husasăului natal, Florin Ardelean nu e tentat de erosul bucolic, preferând, din ipostaza de exilat perpetuu , să se lase cuprins – chiar dacă doar pe planul fanteziei – de tentaculele unui citadin înecat în dejecţii, pe plan material şi spiritual deopotrivă. Masochist şi sadic în acelaşi timp, Ardelean îşi împroaşcă proza cu salivă, fecale şi lichid spermatic, punând în acelaşi plan erosul decăzut al prostituatelor cu copulaţia canină, târfele oraşului agăţându-şi clienţii în vecinătatea câinilor vagabonzi acuplaţi. E o lume mizerabilă cea pe care ne-o înfăţişează autorul, pe care l-am fi crezut invadat de fantasme erotice – dar, surprinzător, imaginarul său citadin e unul repulsiv, în care personajele, nevrozate de pendularea între sat şi oraş (unul din ele e chiar „Navetista”) nu-şi găsesc rostul decât în frenezia actului originar, exersat în limitele strictei animalităţi.
Să scrii proză erotică înseamnă să practici un exhibiţionism cu totul special, în care rişti să-ţi expui cele mai intime cotloane ale sufletului, cele mai inavuabile dorinţe. Nu te poţi ascunde în spatele măştilor auctoriale, căci cititorul te va suspecta mereu că, sub vălurile metaforei ce îmbracă trupul voluptos al naraţiunii, se ascund refulările proprii. Nu e cazul prozelor scurte comise de Florin Ardelean. Actul scrisului, spre deosebire de alţii, nu e la el un coit, o juisare textualistă, ci ţine de cerebral, de construcţia exiguă a unui univers în care ritualul erotic e potenţator de sensuri, fertilizator de semnificaţii existenţiale.
Punctul G al prozei lui Florin Ardelean, ceea ce procură voluptate actului de lecturare a acestor texte, nu e simpla licenţiozitate a descrierilor, lipsa de inhibiţie în folosirea celor mai prohibite vocabule, ci – paradoxal – tocmai pudoarea cu care se derobează oricărei juisări, miezul amniotic al acestor scurte texte învăluind posibilul mesaj potenţator ca un mister originar.
Proza erotică a lui Florin Ardelean e ca o maja desnuda ce se oferă, plină de concupiscenţă şi aparent fără reţineri, privirii iscoditoare şi aţâţate, fără însă a-şi dezvălui pe de-a-ntregul secretele.
(Jurnal bihorean, 2005)
