CRITICĂ LITERARĂ ŞI ESEURI
Scrisorile regăsite ale lui Cioran
Cât este de vastă corespondenţa lui Cioran? Nu putem şti cu precizie, neexistând, după ştiinţa mea, vreun plan de editare a acesteia. Scrisorile lui Cioran au rămas, în bună parte, în posesia destinatarilor înşişi (sau a urmaşilor acestora), răspândite prin arhivele unor biblioteci (unele din Franţa, cum e fondul Cioran de la Biblioteca literară Jacques Doucet), ori, în alte cazuri, păstrate de custozi ca Mircea Handoca. O parte dintre ele au fost publicate în Scrisori către cei de acasă (1995), ori în volume de corespondenţă ale unor figuri reprezentative ale culturii române (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu), altele au apărut prin diverse reviste literare. Merită amintite aici cele 12 scrisori adresate prietenului său Bucur Ţincu, publicate de Ion Vartic[1]. Şi mai sunt, desigur, cele făcute publice de Friedgard Thoma, iubirea tomnatică a lui Cioran, într-o carte de senzaţie[2], mult discutată – şi discutabilă.
O neaşteptată descoperire, făcută în urmă cu câţiva ani de profesorul George Guţu, care a dat întâmplător peste 158 de scrisori în Arhiva Literară a Bibliotecii Naţionale Austriece din Viena, s-a materializat recent într-un nou volum de corespondenţă, Scrisori către Wolfgang Kraus, apărut în vara acestui an la Editura Humanitas, constituindu-se într-unul din evenimentele salonului de carte Bookfest.
Poate părea ciudată această abundenţă epistolară, din partea unui om având faima unui însingurat, aparent mizantrop, fugind de societate. Există însă şi explicaţii, pe care ni le dă Cioran însuşi. “Având (…) avantajul de a fi un leneş, am scris un număr considerabil de scrisori”, mărturiseşte el într-un articol apărut în Nouvelle Revue Francaise şi reluat în deschiderea volumului Scrisori către cei de acasă, adăugând: “Schimbul epistolar îi dă leneşului iluzia activităţii”. Tot acolo e pomenit şi un episod ce pare să-l urmărească, fiind relatat şi în volumul de faţă, cel al doamnei care i-a scris, timp de un an, “misive pline de elogii formidabile” şi care s-a dovedit a fi o bătrână bizară, “detracată”, episod ce îi oferă prilejul de a reflecta asupra “curiozităţii mele morbide faţă de oameni, maniei mele de-a scrie şi de-a răspunde la scrisori”, corolarul meditaţiilor sale pe acest subiect constituindu-l cunoscuta sa formulare aforistică “Conversaţie cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii.”[3]
În prefaţa singurului volum consistent apărut până acum, dedicat corespondenţei lui Cioran, Scrisori către cei de acasă, editorul Dan C. Mihăilescu afirma că, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivă, ediţia conţine suficiente eşantioane reprezentative pentru activitatea sa epistolară, exprimându-şi dubiul că “scrisorile trimise altor destinatari ar fi putut adăuga vreun element insolit sau decisiv”. Aşa o fi, n-avem de unde şti, atâta timp cât corespondenţa, presupus amplă, a lui Cioran pare să rămână pentru moment răspândită în cele patru zări, fără ca cineva să depună eforturi pentru a o strânge laolaltă, în scopul publicării ei în volum. Judecând însă după descoperirea făcută de George Guţu, la Viena, e posibil ca un eventual demers de cercetare sistematică a diferitelor arhive în care e de presupus să se mai găsească misive cioraniene să ne mai provoace şi alte surprize.
Scrise pe parcursul a aproape douăzeci de ani, în perioada 1971-1990, scrisorile lui Cioran adresate filosofului şi cercetătorului austriac Wolfgang Kraus sunt de o cu totul altă natură decât misivele trimise “celor de acasă”. Nu doar fiindcă e vorba de o persoană din afara anturajului său de tinereţe, relaţia neavând o la fel de intensă coloratură afectivă, ci şi pentru că ea a debutat – şi continuă pe o durată de timp considerabilă – pe un fond lucrativ, pragmatic, Cioran fiind interesat de publicarea la Editura Europa din Viena (unde Kraus era, în acea vreme, director de programe) a uneia din cărţile sale, Demiurgul cel rău. În scrisorile adresate altor prieteni, din vremea în care tocmai făcuse cunoştinţă cu Kraus, Cioran îl recomandă cu căldură – spre exemplu lui Wolf Aichelburg, scriitor german originar din Transilvania, căruia îi scrie în repetate rânduri că e “un personaj important”, “foarte serviabil, influent”, “în care se poate avea încredere, foarte serios”[4]. Lucru care ne arată că, cel puţin la debutul relaţiei sale cu filosoful austriac, Cioran îl aprecia în primul rând datorită poziţiei acestuia în sistemul cultural vienez. Desigur că, ulterior, prietenia dintre cei doi se dezvoltă şi pe latura afectivă, în primul rând datorită numeroaselor afinităţi de ordin cultural (dar şi socio-politic), corespondenţa lui Cioran umplându-se treptat cu obişnuitele sale reflecţii filosofice, ori observaţii în marginea cărţilor citite – ba chiar şi de confidenţe privind sănătatea sa precară, presărate cu sfaturi ale “specialistului” Cioran privind diverse afecţiuni, neezitând să recomande, ca şi în cazul altor prieteni, remedii inedite şi reţete medicale testate pe el însuşi…
În ciuda acestor semne ale unei tot mai mari apropieri, Cioran i se adresează invariabil interlocutorului său, de la prima până la ultima epistolă (cu excepţia unei singure scrisori, oficiale), cu formula “Dragă domnule Kraus” – şi asta pe parcursul a aproape 20 de ani şi în ciuda numeroaselor întrevederi personale. Nici urmă de vreun semn al afecţiunii, Cioran păstrând distanţa (nelipsită însă de cordialitate) prin modul său de adresare, tot timpul la persoana a doua plural. Cum e posibil ca doi oameni de aceeaşi vârstă să fi menţinut timp de decenii o politicoasă distanţă, în ciuda strânselor relaţii, a apropierii lor sufleteşti, a destăinurilor de natură personală, a confidenţelor (e drept, şi ele respectuoase), rămâne un mister.
Dincolo de această ciudăţenie formală, mărturisita “manie epistolară” a lui Cioran se manifestă şi aici pe deplin, misivele sale scrise în scopuri îndeobşte practice fiind presărate cu binecunoscutele sale obsesii privind puţinătatea şi dificultăţile scrisului, plăcerile (enorme) ale lecturii, “plictiselile” provocate de boli sau de bătrâneţe, oroarea de pălăvrăgeală şi de vizitele cunoscuţilor. Li se adaugă însă nuanţe noi, uneori surprinzătoare: spre exemplu, aflăm despre utilizarea limbii române, pe care susţine că a abandonat-o din momentul stabilirii sale în Franţa, că “A vorbi româneşte înseamnă pentru mine un pericol literar de moarte”, iar despre scrisul său în limba franceză, desăvârşit din punct de vedere stilistic şi pentru care fusese omagiat de mediile literare, că “A scrie franţuzeşte este pentru mine un disconfort pe care nu-l pot depăşi uşor”. E drept, această ultimă afirmaţie e făcută în sens pozitiv, ca o piedică binevenită în calea grafomaniei care îl paşte pe orice scriitor serios…
Lipsa de activitate îi prilejuieşte, nu fără o delicioasă autoironie, cugetări aforistice în marginea condiţiei sale de “leneş”, una dintre ele meritând să fie citată pentru ineditul ei: “viaţa este pentru mine suportabilă numai graţie faptului că o privesc ca pe un fel de concediu.” Iar spre finalul corespondenţei sale cu Wolfgang Kraus, găsim una dintre puţinele reflecţii prilejuite de evenimentele din România postrevoluţionară, despre care, decepţionat, declară sentenţios: “Totul a eşuat în această ţară. Asta e singura ei originalitate.”
Aş mai aminti un aspect, poate mai puţin cunoscut marelui public, dar care apare cu o mai mare pregnanţă în scrisorile către Wolfgang Kraus: în ciuda aparenţelor de pustnic izolat în inima Parisului, Cioran era un mare amator de călătorii. O afirmă în varii ocazii în faţa prietenului său vienez, pomenind cu evidentă satisfacţie fie de deplasările sale prin Spania, Olanda, Elveţia ori Anglia, ori de planurile de a călători la Veneţia sau în Germania. Cel mai îndepărtat punct al planetei în care reuşeşte să ajungă e Grecia (de care îi pomeneşte în două rânduri lui Kraus), unde s-a deplasat pentru o conferinţă la Atena, nepierzând însă ocazia de-a face şi un scurt sejur în Corfu, dintr-un motiv extrem de personal: fascinaţia sa, greu explicabilă (dar pe larg relatată într-un interviu[5]), pentru celebra Sissi, împărăteasa Austriei, care îndrăgise insula, construindu-şi acolo chiar şi un palat. De altfel, Cioran nu pierde prilejul de a sublinia şi aici, în marginea numeroaselor sale consideraţii despre declinul Austriei (pe care îl consideră ca prefigurându-l pe cel al Europei), că “Împărăteasa Elisabeta face parte din biografia mea spirituală.”
Este de amintit şi faptul că toată această corespondenţă cu prietenul său austriac a fost purtată în germană, editorul şi traducătorul George Guţu consemnând cu oarecare mândrie şi faptul că versiunea românească a scrisorilor apare înaintea publicării lor în limba în care au fost scrise.
De bine, de rău, corespondenţa lui Cioran, în măsura în care a putut fi găsită, a fost publicată, fie în cărţi, fie prin reviste. Graţie unei întâmplări fericite, epistolarul cioranesc e completat în măsură considerabilă cu volumul apărut acum la Editura Humanitas. Mai rămâne ca un cercetător suficient de pasionat de opera lui Cioran să identifice, prin arhivele publice ori cele particulare, locuri unde se mai află ascunse scrisori ale sale, pregătind astfel terenul pentru un epistolar de o mai mare anvergură – poate într-o ediţie similară cu cea realizată de Mircea Handoca în cazul lui Eliade. Căci editură dispusă să-l publice s-ar găsi, cu certitudine.
(Familia, nr. 10/2009)
[1] 12 scrisori de pe culmile disperării, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995
[2] Pentru nimic în lume, EST, 2005
[3] idem, p. 11
[4] Scrisori către cei de acasă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, pp. 246-263
[5] Elisabeta sau vulnerabilitatea, în Convorbiri cu Cioran, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
Şi tu, Sebastian?
Cad idolii rând pe rând: după Eliade, Cioran şi Noica, acum şi Mihail Sebastian, purul şi neprihănitul, supus persecuţiei generaţiei sale şi adulat de intelighenţia postrevoluţionară după apariţia Jurnalului său, dar şi a reeditării duplexului După două mii de ani… – Cum am devenit huligan. Spre deosebire de ceilalţi corifei ai generaţiei ’27, cazul lui Sebastian este mult mai şocant, dezvăluirea apartenenţei sale la extrema dreaptă interbelică fiind nu doar neaşteptată, ci şi paradoxală. Aşa se explică poate şi vehemenţa contestărilor la care a fost supusă, la foarte scurt timp de la apariţie, cartea Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian.
Din capul locului trebuie spus că avem de-a face cu o carte care dinamitează percepţia comună a unui Sebastian democrat, lucid şi echilibrat, zugrăvind portretul violent, aproape incredibil, al unui scriitor evreu contribuind din plin la crearea climatului ideologic care a permis ascensiunea extremei drepte în România. Cartea Martei Petreu se ocupă de prima perioadă de creaţie a lui Mihail Sebastian, cea de la ziarul Cuvântul, dintre noiembrie 1927 şi ianuarie 1934 (când ziarul a fost suspendat), perioadă în care s-a format atât din punct de vedere al opţiunilor sale politice, cât şi ca scriitor, şi în care s-a aflat sub influenţa covârşitoare a maestrului său, Nae Ionescu. Personaj diabolic, încearcă să ne convingă autoarea, bazându-se pe câteva mărturii ale contemporanilor, care l-a subjugat pe Sebastian prin forţa iradiantă a ideilor sale, prin personalitatea sa charismatică, făcând victime şi printre intelectuali de talia lui Eliade şi Cioran. Citind în paralel articolele politice ale lui Nae Ionescu şi cele ale lui Mihail Sebastian din Cuvântul, Marta Petreu descoperă că acesta din urmă îl copiază cu sârguinţă pe maestrul său. Dovezile aduse de autoare în sprijinul tezei sale sunt zdrobitoare: zeci, dacă nu sute de citate din articolele publicate de Sebastian, tot atâtea mărturii ale opţiunilor sale de extremă dreaptă – desigur una „moderată”, după cum încearcă să explice inexplicabilul chiar cea care i-a parcurs întreaga publicistică, petrecând ani în şir în arhive.
Nimic (sau aproape nimic) nu părea să prevestească uimitoarea „schimbare la faţă” – pe care ne-o propune această carte – a celui care, în ochii cititorului interbelic, ca şi ai celui contemporan, trecea în primul rând drept autor al teribilelor sfâşieri din De două mii de ani (cu scandalul aferent stârnit de prefaţa lui Nae Ionescu), urmat de Cum am devenit huligan. Nici în volumul de publicistică din 1972, cuprinzând în mare parte articole culturale, dar nici măcar în selecţiile apărute după revoluţie nu se regăsesc urmele alinierii fără echivoc a lui Sebastian la ideologia extremei drepte. Autorul Jocului de-a vacanţa trecea, până la Marta Petreu, drept o victimă inocentă a acelor vremuri tulburi, în care ideile colectivist-revoluţionare, de dreapta sau de stânga, reuşeau să seducă până şi minţile cele mai luminate şi în care totalitarismul – ale cărui efecte nefaste nimeni nu putea să le prevadă – dădea lovituri mortale parlamentarismului şi viziunii democratice.
Pasionată de generaţia interbelică, despre care a publicat câteva cărţi de mare ecou (Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României – 1999, Ionescu în ţara tatălui – 2001 şi Despre bolile filosofilor. Cioran – 2008), Marta Petreu a mai făcut două încercări de a dezvălui trecutul aproape neştiut al lui Sebastian: prima oară în 2007, la un simpozion din Ierusalim (o comunicare publicată parţial în revista Apostrof), apoi în România literară, cu un articol apărut în 2008. Ele au fost întâmpinate cu proteste vehemente ori cel puţin cu incredulitate, ceea ce a determinat-o, după propriile spuse, să ducă cercetarea până la consecinţele ultime, publicând rezultatul sub forma sa prezentă. Concluzia cărţii e fără echivoc: Sebastian a făcut critica democraţiei româneşti interbelice de pe poziţii de extremă dreaptă. Cum a fost posibil ca acest lucru să rămână ascuns până acum? „… cenzura şi istoria comunistă au conlucrat perfect cu ignoranţa noastră leneşă, creând, ca uriaşă mistificare, imaginea unui Sebastian democrat din start, victimă sută la sută a <odiosului defunct Nae Ionescu>”, explică Marta Petreu (p. 253), după ce, cu câteva pagini înainte, stabilise că imaginea lui de democrat se datorează şi cărţii Cum am devenit huligan.
Că Mihail Sebastian a fost timp de şapte ani, în perioada uceniciei sale în redacţia Cuvântului, o cu totul altă persoană decât cea familiară nouă din cărţile publicate începând cu 1934, reiese cu maximă evidenţă din acest studiu remarcabil – ca de altfel majoritatea cărţilor de cercetare literară ale Martei Petreu. Dovezile în sprijinul „acuzelor” aduse lui Sebastian sunt numeroase. Cele mai evidente sunt justificarea fascismului italian, cu declaraţii admirative la adresa lui Mussolini (Hitler însă este respins cu fermitate), ori susţinerea, pe urmele lui Nae Ionescu („ca un papagal de presă”), a ideilor revoluţiei sociale şi colectivismului, care au stat apoi la baza mişcării legionare. Toate acestea se sprijină pe numeroase citate din articolele lui Sebastian, rămase până în prezent needitate în volum (cu excepţia câtorva, apărute – paradoxal, în plin exces bolşevic – în ediţia din 1962 a operei sale).
Chiar şi în absenţa confruntării cu textul original, este greu de crezut că Marta Petreu ar fi putut manipula (prin scoatere din context, aşa cum a fost acuzată) aceste citate, cu scopul de a-i crea lui Sebastian o falsă imagine. Dacă probitatea sa profesională este dincolo de orice dubiu, ne mai rămâne doar posibila suspiciune de subiectivism, alimentată de tonul pe alocuri vehement al cărţii, cu comentarii de ordin personal în marginea faptelor. Însă pentru un cititor fără prejudecăţi şi lipsit de patimă în privinţa lui Sebastian este de înţeles acest ton mai aspru, menit să sublinieze că Sebastian nu a fost (cel puţin în perioada cât a scris la Cuvântul) „un model de echilibru politic” şi că, în realitate, era un „antidemocrat”, pronunţându-se, aidoma mentorului său Nae Ionescu, împotriva parlamentarismului şi a liberalismului.
Refuzul iniţial al opiniei publice de a-i accepta pe Cioran sau Eliade ca făcând parte – cel puţin la nivel ideologic – din extrema dreaptă interbelică, cu opţiunile ei totalitariste, revoluţionar-colectiviste, se manifestă aproape identic şi în cazul lui Mihail Sebastian. Marta Petreu ştie prea bine cât e de greu să demontezi un mit, o prejudecată fixată de decenii în conştiinţa colectivă. A constatat-o cu prilejul scrierilor sale despre Mircea Eliade, dar şi al publicării studiilor antemergătoare apariţiei prezentei cărţi, studii primite nu doar cu suprindere, ci şi cu vehementă contestare. Ea a simţit nevoia de a spune mai apăsat decât ar fi permis-o o analiză ştiinţifică tot ceea ce contrazice imaginea blândă a unui Mihail Sebastian înţelept şi echilibrat, „victimă inocentă” a foştilor săi colegi şi prieteni, prinşi în mrejele legionarismului. De aici şi comentariile, care poate nu şi-ar fi avut locul într-o analiză în spirit academic. Şi poate ar fi fost mai potrivit dacă, în loc să încerce să demonstreze apartenenţa lui Sebastian la curentul de extremă dreaptă (fie ea şi „moderată”), Marta Petreu ar fi insistat mai mult asupra felului în care acesta a devenit, nolens volens, susţinător al ideilor de extremă dreaptă, prin contaminare cu ideile şi personalitatea fascinantă a lui Nae Ionescu. Că această tentaţie a existat, o dovedeşte şi fragmentul următor: „Este posibil ca, de fapt, politica să nu îl fi interesat cu adevărat în aceşti ani. Într-o notiţă din 1929 din Contemporanul, el îşi mărturisea totala lipsă de interes faţă de <comunism şi capitalism> şi dorinţa de linişte socială, întrucât el este un <spirit nepolitic>. La fel, din când în când, Sebastian se declară <spectator>” (p. 89). Dar Marta Petreu nu încearcă niciodată să umble cu mănuşi, nu ne amăgeşte şi ne spune pe şleau adevărul (cel puţin adevărul găsit de ea), oricât de dureros ar putea fi acesta. Până la urmă, lipsa de menajamente faţă de sensibilităţile contemporanilor e şi ea un semn al profesionalismului.
Cartea Martei Petreu nu este în niciun caz un „exerciţiu de demonizare”, aşa cum încearcă să acrediteze, cu patimă, Ioana Pârvulescu în articolul ei serializat din România literară (nr. 28-29-30/2009). Excesele, abaterile sporadice de la tonul rece şi obiectiv, reclamate de o analiză cu pretenţii academice, fac parte din metoda de persuasiune a autoarei, dintr-un arsenal stilistic asumat conştient şi menit să contracareze imaginea, considerată falsă, a unui Sebastian cu o viziune europeană (în sens modern). Şi pentru a nu fi acuzată de partis-pris, Marta Petreu îl aduce ca martor al acuzării chiar pe Mihail Sebastian, care „el însuşi s-a recunoscut explicit, până în 1933, ca om de dreapta şi ca adversar al lumii burgheze şi democrate” (p. 250).
Orice cititor onest nu poate decât să subscrie la concluzia cărţii: nu atât faptul că Sebastian s-a aflat, în perioada Cuvântului, sub seducţia demonică a lui Nae Ionescu – lucru evident de-acum, ci că el nu mai poate fi dat ca model de luciditate politică, fiind „un bun indicator pentru forţa de mare atracţie pe care a avut-o ideea de revoluţie de dreapta asupra intelighenţiei interbelice din România şi pentru marea putere de seducţie a lui Nae Ionescu” (p. 255).
Şi dacă ne vine greu s-o credem pe Marta Petreu, n-avem decât să confruntăm spusele ei cu cele ale lui Mircea Eliade, care în cuvântul editorului la Roza vânturilor îl enumeră pe Mihail Sebastian printre elevii „anti-democratici” ai lui Nae Ionescu, alături de Mircea Vulcănescu sau Emil Cioran. Însă, pe când personalitatea lui Nae Ionescu încă este obnubilată de imaginea sa de ideolog al legionarismului, capcană în care el a căzut asemenea multor intelectuali de seamă ai generaţiei interbelice, în cazul lui Mihail Sebastian (care nu a fost totuşi niciodată legionar) lucrurile devin cât se poate de limpezi în urma parcurgerii studiului Martei Petreu: avem de-a face cu o personalitate duală – cea de dinainte şi cea de după 1934, sfâşiată de contradicţii şi încărcată de tragism, „scriitor român, evreu de origine, rătăcit în labirintul extremei drepte româneşti” (p. 256).
(Familia, nr. 7-8/2009)
Cioran pe masa de disecţie
Deşi s-au scris numeroase cărţi despre Cioran, puţini sunt cei care au reuşit să pătrundă pe de-a-ntregul adevărul afirmaţiei sale atât de des citate, „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele”. Beneficiind de dublul avantaj al solidei pregătiri filosofice şi al unei sensibilităţi aparte, valorificate prin opera sa poetică, Marta Petreu a avut în privinţa lui Cioran una dintre acele intuiţii fundamentale care, odată revelate, surprind prin simplitate şi profunzime. Despre bolile filosofilor. Cioran este o carte care, pornind de la inventarierea maladiilor şi suferinţelor la care a fost supus filosoful de-a lungul întregii sale vieţi, pune în lumină felul cu totul special în care acesta a profitat de pe urma bolilor sale, transformându-şi biografia în destin.
Marta Petreu s-a mai ocupat de cazul Cioran în volumul Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999), extrem de favorabil primit la vremea lui şi chiar tradus în engleză. Dacă în cartea amintită (ca şi în alte numeroase studii şi eseuri, publicate în periodice) nu s-a ferit să atace problema spinoasă a relaţiei lui Cioran cu legionarismul, în Despre bolile filosofilor. Cioran unghiul de abordare este de-a dreptul impudic, filosoful fiind pus fără menajamente pe masa de disecţie, pentru a-i fi înşirate, cu meticulozitate ştiinţifică, bolile şi suferinţele. Îl avem aici pe Cioran în carne şi oase – cu toate neajunsurile pe care i le provoacă trupul său, urmărite de la primele manifestări, de la 16-17 ani, când au început celebrele sale insomnii (dar şi durerile reumatice, de care s-a plâns tot restul vieţii), până la ravagiile provocate la bătrâneţe de boala Alzheimer. „Drama de a avea un trup”, de care se pomeneşte în Căderea în timp, este urmărită de Marta Petreu în toate implicaţiile sale. Pacientului Cioran îi sunt inventariate toate bolile, reale sau doar închipuite, de care se plânge prietenilor şi rudelor în scrisori, sau pe care le aminteşte în scrierile sale – îndeosebi în Caiete: dureri de gât, de urechi, sinuzită, gastrită, hipertensiune, hipertrofia prostatei, neurastenie, depresie. Alături de acestea, tratamentele la care s-a supus, vizitele la doctor (un capitol al cărţii e intitulat chiar aşa: „Cu Cioran la doctor”), ba chiar şi sfaturile medicale date rudelor şi prietenilor.
Ar putea părea oarecum bizară această insistenţă asupra patologicului, însă, spre deosebire de alte cărţi dedicate filosofului, care păcătuiesc prin prea multă filosofare, cea de faţă este un studiu cât se poate de aplicat, urmărind un scop precis. Afecţiunile de care a suferit Cioran, precum şi remediile la care a recurs de-a lungul timpului sunt identificate şi ilustrate prin numeroase citate, care alcătuiesc un adevărat tablou clinic al pacientului, dezvăluindu-ne nu doar multitudinea suferinţelor sale de ordin fizic sau psihic, ci şi măsura în care acestea i-au determinat opera.
Una din observaţiile fundamentale ale cărţii este cea privind factorul declanşator al scrisului. Acesta nu e de natură livrescă, cum s-ar putea crede, ci psihosomatică; Cioran n-a început să scrie texte filosofice ca urmare a vastelor sale lecturi în domeniu, ni se spune, ci graţie unor experienţe iniţiatice, izvorâte din suferinţă – în primul rând insomnia teribilă de care a suferit în tinereţe, ani de-a rândul. Toate dereglările fiziologice ale organismului vor avea drept consecinţă „revelaţii ale durerii”, drumul parcurs „de la boală la filosofie” fiind cât se poate de direct. Urmărind traiectoria clinică a suferindului, aproape că ne vine să credem că şi-a căutat cu disperare bolile, fugind mereu de sănătate („cel mai mare dispreţ pe care îl pot avea pentru un om, este să-l consider sănătos”, ne spune el în Pe culmile disperării). Pentru Cioran, sănătatea înseamnă neant, „stare de nonsimţire, ba chiar de nonrealitate”, boala, cu suferinţele pe care le aduce cu sine, fiind acreditată ca principiu al individuaţiei. Marta Petreu duce mai departe această analiză, reliefând mecanismele „catastrofei personale” prin care Cioran ajunge la anularea individuaţiei, prin extazul mistic. Astfel că meritul acestei investigaţii de tip medical, dincolo de trecerea amănunţită în revistă a maladiilor de tot soiul şi a diverselor metode de tratament, e relevarea felului în care Cioran a ştiut să profite la maxim de beteşugurile sale, dovedindu-se un bolnav de geniu.
Nu avem aşadar de-a face cu un simplu exerciţiu de virtuozitate pe o temă dată, aşa cum ar putea părea la o primă vedere, ci cu o carte care este rezultatul unei preocupări de durată, cu miză filozofico-existenţială. O dovedeşte nu doar mărturisita afinitate a autoarei cu Cioran, dar şi faptul că, în 2006, Marta Petreu a iniţiat în rândul literaţilor autohtoni o anchetă cu titlul Scriitorul şi trupul său, cu zece întrebări, publicată în revista Apostrof şi apărută apoi şi în volum. Primim acum, prin eseul de faţă, unul dintre cele mai tulburătoare răspunsuri la această anchetă – o adevărată pledoarie, cu argumente greu de combătut, în favoarea sincerităţii (de atâţia alţii contestată) a lui Cioran şi a autenticităţii demersului său filosofic.
(Familia, nr. 1-2/2009)
