* CRONICI LITERARE
Emil Brumaru şi clasicizarea obscenităţii
Emil Brumaru - Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu, Editura Trei, Bucureşti, 2008
Să încercăm să lăsăm deoparte, oricât ni s-ar părea de imposibil, pudoarea, candorile, să uităm că sunt pe lume cuvinte de nerostit şi să ne imaginăm că trăim într-o democraţie a cuvintelor, în care fiecare vocabulă are aceleaşi drepturi cu celelalte, într-o frăţietate a nondiscriminării lexicale. Căci altfel ne-ar fi infinit de greu să nu roşim, vorbind despre cea mai recentă şi mai ruşinos de lirică producţie a lui Emil Brumaru, apărută la Editura Trei şi grozav de scârbavnic intitulată Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu.
Nu era nici până acum poetul Brumaru un pudic, pornirile sale erotomane nefiind de dată recentă. Şi probabil că e printre puţinii autori de literatură licenţioasă care au comis şi înainte de 1989 astfel de producţii - desigur, fără a fi predate vreunei edituri. Infernala comedie, volum apărut în 2005 la Editura Brumar, stă mărturie acestor excese prerevoluţionare ale poetului, poemele fiind scrise în 1978, fără intenţia de a fi publicate vreodată. Altele, mai noi, presărate prin periodice, au fost adunate în Submarinul erotic (Cartea Românească, 2005), carte obsesiv şi savuros comentată, până la delir…
Însă, pentru a fi corecţi cu noi înşine şi cu autorul, trebuie să remarcăm că accente licenţioase transpar - uneori cu asupra de măsură - şi în poemele “cuminţi” din epoca ceauşistă (”Pe sânii tăi înalţi aeru-i tare./ Mult mai profund respir în preajma lor/ Şi totuşi vreau iubito să cobor,/ Becisnicul de mine, la picioare!” - Cântec naiv, din volumul Ruina unui samovar - 1983), indicii clare ale unei aplecări constante către eros şi, pe-alocuri, chiar pornografie, elanuri juvenil-satyrice neostoite de trecerea timpului. S-ar putea chiar spune că universul liric al lui Emil Brumaru este unul prin excelenţă erotic, fapt de prea puţini remarcat până la apariţia poemelor sale cu conţinut explicit. Cum altfel s-ar putea interpreta, spre exemplu, un poem ca acesta, pătruns de extaz amoros, dedicat unei… lămpi: “Lampă cu picioru-nalt/ Cin-te-a aşezat pe-asfalt/ Ziua în amiaza mare/ Şi-a aprins/ Cu-n chibrit lins/ Roua fitilaşului/ De te vezi până-n cellalt/ Capăt al oraşului?// Lua-te-aş la mine acasă/ Să te sui zveltă pe masă,/ Nu culcată ci-n picioare/ Ca să nu se verse gazul,/ Să-ţi pup glezna şi obrazul/ Luminos/ Din sticlă tare,/ Până-n şold flacăra-ţi moare/ Cu miros…” (Lampă - din Ruina unui samovar). Să ne mai mirăm atunci că, profitând de ruperea zăgazurilor bunei-cuviinţe şi avalanşa de producţiuni mai mult sau mai puţin pornolirice ale epocii post-comuniste, Emil Brumaru se dedă cu voioşie tuturor voluptăţilor orgiastice, fără nici cea mai mică rezervă în a-şi etala, în toată splendoarea lor atavic-răscolitoare, cele mai inavuabile porniri porcupiscente ale rărunchilor săi?
Multă lume va strâmba estetic ori indignat-moralizator din nas lecturând versuri ca acestea, în care poetul îşi declară - autoironic şi livresc, desigur - erotomania sa devastatoare: “La ce-aş dori să-mi cumpăr cărţi, mâncare,/ Când trupul tău domnesc e-atât de darnic:/ Gura-i o cloacă-n vis, pizda-i o floare/ Cât de dovleac deschisă,-n vrej avându-l/ Pe Marele Lindic! Deget şi limbă/ Îl mângâie, şi-l corcoleşte vântul,/ Pe dânsul raza soarelui se plimbă,/ Încât mă simt bogat, şi sfânt, şi rege/ Peste imperii dulci, paturi întrege…” (Îţi bag în cur un flaut şi o pulă). Şi câţi nu l-ar anatemiza-sodomiza cu drag, când poetul comite ludic versuri ce apropie blasfemiator mistica de pornografie: “Sau măcar dânsele să-l sugă/ Îngenuncheate pe ciment,/ În cea mai delicioasă rugă/ Pe capul pulei plimbând lent/ Buzele groase, limba-n floare (…)” (Sonet şcolăresc).
Vrem, nu vrem, suntem obligaţi să observăm (şi să consemnăm) că inventarul “casnic” al universului liric brumăresc din anii ‘70-’80 (de cele mai multe ţinând de bucătărie şi gastronomie) este înlocuit treptat, în poemele mai noi, de un alt tip de instrumentar, ţinând de astă dată de bucătăria iadului erotic. “Obiectele” care constituie noul sistem de referinţă al poemelor vin dintr-o zonă îndeobşte considerată prea obscenă pentru a fi admise ca arme legitime ale arsenalulului liric-amoros - sau, în cel mai bun caz, sunt utilizate doar de o categorie mai recentă de poeţi libertini, adesea dornici să stârnească senzaţie mai degrabă printr-un limbaj desfrânat decât prin calitatea artistică a textelor. Poate şi sub impulsul acestei destrăbălări generalizate din iatacul literaturii post-decembriste, Brumaru a trecut şi peste ultimele reţineri pe care le-ar mai fi putut avea în abordarea materiei sale lirice predilecte. Ceea ce anterior era desemnat inocent sau doar aluziv, e spus acum pe şleau, fără ocolişuri: sânii devin tot mai zemoase ţâţe, bucile şi curul limbajului stradal iau locul inexpresivelor fese de salon, diafanul “pârţ de înger” e înlocuit de imunda şi indicibila băşină iar asepticul vagin devine “carne pizduală”, mustind apoteotic de “sos futurgic de femeie”.
Limbajul de bordel e departe însă de a constitui singurul registru al elanului recuperator al poetului. I se alătură fetidul, scabrosul, scatologicul, astfel că eforturile lui Brumaru în direcţia emancipării estetice a vulgarului, obscenităţii şi chiar pornografiei ating pragul lor ultim, în de exemplu, Mi-e-o scârbă delicioasă de Tamara.
Avem oare de-a face pur şi simplu cu un sadism lexical, menit să şocheze, cu sucombarea în licenţiozitate a discursului poetic, aşa cum afirmă Marin Mincu (1), sau cu o strategie poetică bine pusă la punct, în descendenţa baudelairian-argheziană a valorizării urâtului, de astă dată dusă la limitele ultime? Ce e sigur e că nu mai asistăm aici la vreo luptă sublimă cu îngerul. Emil Brumaru, “înger jongler” parodiind epopei cu iz medieval, e prins într-o cumplită bătălie cu demonul obscenităţii, făcând acrobaţii pe sârmă cu cele mai impermisibile vocabule, pe care încearcă să le înnobileze prin plasarea lor în învelişul formal al poemului cu formă fixă, cel mai adesea sonet sau rondel, la cotele cele mai măiastre ale exigenţelor prozodice.
În planul conţinutului, ritualurile de odinioară ale voluptăţii, de care vorbeşte Alex Ştefănescu (2), fie ele fanteziste sau livreşti, devin acum ritualuri ale perversităţii, care ne amintesc de Cele unşpe mii de vergi-ne-bune (3). Apollinaire e de-altfel una din referinţele lirice predilecte ale lui Brumaru, semnalându-ni-se şi în acest mod că erosul său, aparent atât de domestic înşurubat în molcomul burg al Dolhascăi, e în bună măsură de extracţie literară. Apelurile frecvente la Francois Villon, directe sau în parafraze transparente (”Unde sunt, Doamne, veşnicile cururi/ Întru slăvirea Dulcilor Putori de-a pururi?” - Sonet nostalgic) sau la Marchizul de Sade - căruia i se substituie ludic Marchizul Brumaru - nu sunt doar simple referinţe livreşti, ele plasând demersul poetic al “cerşetorului de cafea” într-o ilustră descendenţă, menită să-l legitimeze.
Sunt suficiente aceste tertipuri pentru ca teritoriul liric dezvirginat prin efortul clasicizant să capete statut de cetate? Probabil că nu, demersul de tot non-conformist al lui Emil Brumaru riscând să-l situeze pe poet sub zodia unei originalităţi suficient de excentrice ca să anuleze orice impuls recuperator. Şi cu atât mai puţin eroicele sale încercări de a conferi legitimitate artistică discursului situat sub zodia senzualităţii exacerbate constitui-vor vreodată obiect de studiu obligator în programa de liceu. Dar cu atât mai abitir vor fi ele buchisite, de literaţi ca şi de şcoleri…
Alexandru Seres
Familia, nr. 5/2008
1- O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Ed. Pontica, 2007, p. 823
2 -Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Ed. Maşina de scris, 2005, p. 856.
3- Apărută în româneşte la Editura Dacia, în 2002.