Paul Goma la Curtea veche

Paul Goma – Infarct, Editura Curtea veche, 2008

Tocmai când părea să fi fost exilat chiar şi din spaţiul editorial românesc, în urma nesfârşitelor sale acuze, reluate în multiple ocazii, la adresa unora dintre cei mai apreciaţi şi stimabili corifei ai literelor de strictă contemporaneitate (la care se adaugă un scandal prilejuit de acuzaţii de antisemitism), Paul Goma se întoarce şi se (re)răzbună. După ce, în ultimul timp, cărţile sale au apărut doar la edituri mai puţin prestigioase, iată că Editura Curtea veche a lansat, la Târgul de carte Gaudeamus din toamna trecută, o serie de autor, compusă pentru început din trei cărţi ce poartă semnătura sa. Ar fi fost poate mai mult remarcată de nu era Istoria critică a literaturii române, care a acaparat mai toată atenţia publicului. Dintre cele trei cărţi, Infarct, Gherla – Lăteşti şi Adameva, doar prima este inedită; ce-i drept, Gherla conţine şi un fragment autobiografic neterminat, despre domiciliul forţat din Bărăgan, iar Adameva, care a mai apărut în 1995, la editura Loreley, a rămas, după spusele autorului, nedistribuită.

Infarct e o „ficţie realistă”, ceea ce nu lămureşte deloc cititorul dacă e cumva o scriere autobiografică, un soi de jurnal, sau Doamne fereşte, roman. Oricât şi-ar boteza Goma producţiile sale drept ficţiuni (după cum se poate constata şi pe site-ul său „webistic”), ele diferă, în ultimul timp, prea puţin de opera sa memorialistico-jurnalieră. Ceea ce fusese odată spus – şi respus – în Jurnalele apărute la Nemira, şi-apoi în celelalte care au urmat, e din nou pus pe tapet, recapitulat şi esenţializat, ca în Infarct, sub o formulă care a devenit de un timp încoace proprie lui Goma. Pretextul cărţii e descoperirea că soţia autorului, Ana-Maria, ar fi avut, cândva, un infarct; Goma îşi caută la rându-i posibile motive de infarct în decursul existenţei sale, trecând în revistă trădările prietenilor, dezamăgirile prilejuite de confraţi, nedreptăţile la care a fost supus. Nimic nou sub soare pentru cititorul care a parcurs Scrisorile întredeschise sau Jurnalele de la Nemira. Decât poate, abia întrezărită printre rânduri, îndoiala că, în privinţa unora dintre „victimele” lui Goma, atacurile sale au fost, poate, exagerate. Şi recunoaşterea faptului că, din prea multă preocupare de sine (sub pretextul impunerii adevărului propriu), autorul s-a înecat cu sine însuşi. Ceea ce nu-l împiedică să-şi continue acuzaţiile, cercetând fiecare prilej în care s-a simţit trădat, renegat şi alungat.

Ce nu poate uita-ierta Goma? Lui Manolescu, interviul luat lui Ion Iliescu; lui Liiceanu, că a dat la topit Culoarea curcubeului; lui Marin Sorescu, că a distrus plumburile la Garda inversă; că, în 1970, i s-a luat dreptul de a publica iar în 1977, că a fost exclus din Uniunea Scriitorilor – în tăcerea vinovată a scriitorimii. Şi, în general, oricine nu este de acord cu poziţia sa, cu adevărul său, are de suportat reproşurile, acuzele şi, în unele cazuri, injuriile sale. Motiv pentru care Goma a ajuns din nou, ca înainte de 1977, să fie singur împotriva tuturor. Şi să i se nege, ca în vremurile odioase, talentul. Jurnalele sale, percepute drept un atac samavolnic la tot ce are mai valoros literatura românească la ora prezentă, au obnubilat cu totul virtuţile literare ale unor cărţi ca Din calidor, Gherla, Arta refugii sau Sabina, născând resentiment, revoltă şi chiar furie. Cine este Paul Goma să dea de pământ cu crema scriitorimii române, să acuze în dreapta şi în stânga, cu o virulenţă ce provoacă oroare? Cine îi dă dreptul să facă scandal, să judece, să ridice piatra?

Chiar aşa, cu ce drept îşi permite Goma să fie chiar şi nedrept? Meritele sale literare or fi ele chiar aşa de mari încât să-şi fi câştigat un statut de autoritate fără drept de apel pe câmpul de bătălie al orgoliilor literare? Desigur că nu. E cumva un iluminat, aflat în posesia adevărului absolut? Nici pe atât. Pe de altă parte, a fost cumva singurul literat care a îndrăznit să se opună regimului comunist, spunând fără ocolişuri tot ce avea de spus? Asta, cam da. Şi atunci? Nu cumva acest lucru îi dă un avantaj asupra celorlalţi, care au rezistat eroic – tăcând? Nu şi-a câştigat el o autoritate morală în virtutea căreia poate să spună orice pofteşte, de câte ori are chef şi oricum îi vine pe limbă? Şi de ce n-ar ţine acum cu dinţii de adevărul lui, împotriva tuturor, din moment ce nimeni (sau aproape) nu i-a stat alături atunci când adevărul nu era rostit decât de puţini – şi doar în şoaptă?

Oricât ar părea unora că, în fond, Goma nu face altceva decât să-şi cultive vanitatea, cu o bolnăvicioasă insistenţă, reluând mereu aceleaşi  istorii, variaţiuni nesfârşite pe acelaşi subiect – propria sa persoană, cărţile sale din ultima vreme, jurnale sau pseudojurnale deghizate în pretinse ficţionalizări, sunt tot atâtea mărturii ale unei încăpăţânări neobosite de a nu face niciun fel de concesii celorlalţi. Goma e vehement, necruţător şi injust pentru că, dacă ar avea puterea de a fi înţelegător faţă de slăbiciunile celorlalţi, şi-ar anula propriul destin.

Amestecul de ficţiune, jurnal, memorialistică, reluarea la nesfârşit a unor episoade din viaţa sa, într-un soi de ciorbă ficţională, pare să fi devenit o modalitate proprie de a face, aşa-zis, literatură. Că nu e deloc sigur că avem de-a face cu literatură propriu-zisă o arată nu doar mefienţa criticilor – chiar autorul are intervenţii autoreferenţiale în textele sale, ca de pildă în Adameva, unde constată că nu-i mai convine formula consacrată a ficţiunii, încercând să-şi justifice reluările obsesive ale unor situaţii din lumea reală, în special din mediul literar, prin pretenţia că a inventat o nouă „formulă”. Ba chiar, la un moment dat, Goma se întreabă de-a dreptul: „Fac eu literatură au ba?”. Şi odată cu el, se întreabă şi cititorul, intrigat că citeşte un „roman” ale cărui situaţii şi personaje le cunoaşte prea bine din viaţa reală, că asistă la nesfârşite polemizări, servite sub formă de monolog auctorial, ba cu Monica Lovinescu, ba cu Nicolae Manolescu sau Gabriela Adameşteanu. Că nu prea duce nicăieri „ficţia” asta realistă, o simte nu doar cititorul, dar şi autorul, care dă semne că a ajuns la capăt – nu la capătul puterilor, căci pare că ar putea continua în acest fel la nesfârşit – ci la capătul operei sale. O şi spune în Infarct (şi n-am avea motive să nu-l credem): „Aceasta este ultima carte. O simt cu toată carnea, cu oasele, toate, cu măruntaiul întreg. Titlul are să-i fie adânc adevărat. Se zice că infartus (fără c) înseamnă astupare a ceva care nu trebuie astupat. Eu i-aş zice: înecare (sufocare). Eventual cu propria limbă, întoarsă ca la epileptici. Ca la boxeurii puşi KO. Te îneci – cu tine însuţi – şi gata.”

Rămâne de văzut dacă editura Curtea veche va continua această serie de autor, începută în toamna anului trecut. Şi dacă, odată trecut valul resentimentar al contemporanilor, opera lui Goma va putea fi privită la rece, arătându-se drept ceea ce este: mărturia unui om asupra unei epoci, depusă cu o sinceritate de care puţini au fost capabili.

(Familia, nr. 4/2009)

*

Emil Brumaru şi clasicizarea obscenităţii

Emil Brumaru – Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu,  Editura Trei, Bucureşti, 2008

Să încercăm să lăsăm deoparte, oricât ni s-ar părea de imposibil, pudoarea, candorile, să uităm că sunt pe lume cuvinte de nerostit şi să ne imaginăm că trăim într-o democraţie a cuvintelor, în care fiecare vocabulă are aceleaşi drepturi cu celelalte, într-o frăţietate a nondiscriminării lexicale. Căci altfel ne-ar fi infinit de greu să nu roşim, vorbind despre cea mai recentă şi mai ruşinos de lirică producţie a lui Emil Brumaru, apărută la Editura Trei şi grozav de scârbavnic intitulată Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu.

Nu era nici până acum poetul Brumaru un pudic, pornirile sale erotomane nefiind de dată recentă. Şi probabil că e printre puţinii autori de literatură licenţioasă care au comis şi înainte de 1989 astfel de producţii – desigur, fără a fi predate vreunei edituri. Infernala comedie, volum apărut în 2005 la Editura Brumar, stă mărturie acestor excese prerevoluţionare ale poetului, poemele fiind scrise în 1978, fără intenţia de a fi publicate vreodată. Altele, mai noi, presărate prin periodice, au fost adunate în Submarinul erotic (Cartea Românească, 2005), carte obsesiv şi savuros comentată, până la delir…

Însă, pentru a fi corecţi cu noi înşine şi cu autorul, trebuie să remarcăm că  accente licenţioase transpar – uneori cu asupra de măsură – şi în poemele “cuminţi” din epoca ceauşistă (“Pe sânii tăi înalţi aeru-i tare./ Mult mai profund respir în preajma lor/ Şi totuşi vreau iubito să cobor,/ Becisnicul de mine, la picioare!” – Cântec naiv, din volumul Ruina unui samovar – 1983), indicii clare ale unei aplecări constante către eros şi, pe-alocuri, chiar pornografie, elanuri juvenil-satyrice neostoite de trecerea timpului. S-ar putea chiar spune că universul liric al lui Emil Brumaru este unul prin excelenţă erotic, fapt de prea puţini remarcat până la apariţia poemelor sale cu conţinut explicit. Cum altfel s-ar putea interpreta, spre exemplu, un poem ca acesta, pătruns de extaz amoros, dedicat unei… lămpi: “Lampă cu picioru-nalt/ Cin-te-a aşezat pe-asfalt/ Ziua în amiaza mare/ Şi-a aprins/ Cu-n chibrit lins/ Roua fitilaşului/ De te vezi până-n cellalt/ Capăt al oraşului?// Lua-te-aş la mine acasă/ Să te sui zveltă pe masă,/ Nu culcată ci-n picioare/ Ca să nu se verse gazul,/ Să-ţi pup glezna şi obrazul/ Luminos/ Din sticlă tare,/ Până-n şold flacăra-ţi moare/ Cu miros…” (Lampă – din Ruina unui samovar). Să ne mai mirăm atunci că, profitând de ruperea zăgazurilor bunei-cuviinţe şi avalanşa de producţiuni mai mult sau mai puţin pornolirice ale epocii post-comuniste, Emil Brumaru se dedă cu voioşie tuturor voluptăţilor orgiastice, fără nici cea mai mică rezervă în a-şi etala, în toată splendoarea lor atavic-răscolitoare, cele mai inavuabile porniri porcupiscente ale rărunchilor săi?

Multă lume va strâmba estetic ori indignat-moralizator din nas lecturând versuri ca acestea, în care poetul îşi declară – autoironic şi livresc, desigur – erotomania sa devastatoare: “La ce-aş dori să-mi cumpăr cărţi, mâncare,/ Când trupul tău domnesc e-atât de darnic:/ Gura-i o cloacă-n vis, pizda-i o floare/ Cât de dovleac deschisă,-n vrej avându-l/ Pe Marele Lindic! Deget şi limbă/ Îl mângâie, şi-l corcoleşte vântul,/ Pe dânsul raza soarelui se plimbă,/ Încât mă simt bogat, şi sfânt, şi rege/ Peste imperii dulci, paturi întrege…” (Îţi bag în cur un flaut şi o pulă). Şi câţi nu l-ar anatemiza-sodomiza cu drag, când poetul comite ludic versuri ce apropie blasfemiator mistica de pornografie: “Sau măcar dânsele să-l sugă/ Îngenuncheate pe ciment,/ În cea mai delicioasă rugă/ Pe capul pulei plimbând lent/ Buzele groase, limba-n floare (…)” (Sonet şcolăresc).

Vrem, nu vrem, suntem obligaţi să observăm (şi să consemnăm) că inventarul “casnic” al universului liric brumăresc din anii ’70-’80 (de cele mai multe ţinând de bucătărie şi gastronomie) este înlocuit treptat, în poemele mai noi, de un alt tip de instrumentar, ţinând de astă dată de bucătăria iadului erotic. “Obiectele” care constituie noul sistem de referinţă al poemelor vin dintr-o zonă îndeobşte considerată prea obscenă pentru a fi admise ca arme legitime ale arsenalulului liric-amoros – sau, în cel mai bun caz, sunt utilizate doar de o categorie mai recentă de poeţi libertini, adesea dornici să stârnească senzaţie mai degrabă printr-un limbaj desfrânat decât prin calitatea artistică a textelor. Poate şi sub impulsul acestei destrăbălări generalizate din iatacul literaturii post-decembriste, Brumaru a trecut şi peste ultimele reţineri pe care le-ar mai fi putut avea în abordarea materiei sale lirice predilecte. Ceea ce anterior era desemnat inocent sau doar aluziv, e spus acum pe şleau, fără ocolişuri: sânii devin tot mai zemoase ţâţe, bucile şi curul limbajului stradal iau locul inexpresivelor fese de salon, diafanul “pârţ de înger” e înlocuit de imunda şi indicibila băşină iar asepticul vagin devine “carne pizduală”, mustind apoteotic de “sos futurgic de femeie”.

Limbajul de bordel e departe însă de a constitui singurul registru al elanului recuperator al poetului. I se alătură fetidul, scabrosul, scatologicul, astfel că eforturile lui Brumaru în direcţia emancipării estetice a vulgarului, obscenităţii şi chiar pornografiei ating pragul lor ultim, în de exemplu, Mi-e-o scârbă delicioasă de Tamara.

Avem oare de-a face pur şi simplu cu un sadism lexical, menit să şocheze, cu sucombarea în licenţiozitate a discursului poetic, aşa cum afirmă Marin Mincu (1), sau cu o strategie poetică bine pusă la punct, în descendenţa baudelairian-argheziană a valorizării urâtului, de astă dată dusă la limitele ultime? Ce e sigur e că nu mai asistăm aici la vreo luptă sublimă cu îngerul. Emil Brumaru, “înger jongler” parodiind epopei cu iz medieval, e prins într-o cumplită bătălie cu demonul obscenităţii, făcând acrobaţii pe sârmă cu cele mai impermisibile vocabule, pe care încearcă să le înnobileze prin plasarea lor în învelişul formal al poemului cu formă fixă, cel mai adesea sonet sau rondel, la cotele cele mai măiastre ale exigenţelor prozodice.

În planul conţinutului, ritualurile de odinioară ale voluptăţii, de care vorbeşte Alex Ştefănescu (2), fie ele fanteziste sau livreşti, devin acum ritualuri ale perversităţii, care ne amintesc de Cele unşpe mii de vergi-ne-bune (3). Apollinaire e de-altfel una din referinţele lirice predilecte ale lui Brumaru, semnalându-ni-se şi în acest mod că erosul său, aparent atât de domestic înşurubat în molcomul burg al Dolhascăi, e în bună măsură de extracţie literară. Apelurile frecvente la Francois Villon, directe sau în parafraze transparente (“Unde sunt, Doamne, veşnicile cururi/ Întru slăvirea Dulcilor Putori de-a pururi?” – Sonet nostalgic) sau la Marchizul de Sade – căruia i se substituie ludic Marchizul Brumaru – nu sunt doar simple referinţe livreşti, ele plasând demersul poetic al “cerşetorului de cafea” într-o ilustră descendenţă, menită să-l legitimeze.

Sunt suficiente aceste tertipuri pentru ca teritoriul liric dezvirginat prin efortul clasicizant să capete statut de cetate? Probabil că nu, demersul de tot non-conformist al lui Emil Brumaru riscând să-l situeze pe poet sub zodia unei originalităţi suficient de excentrice ca să anuleze orice impuls recuperator. Şi cu atât mai puţin eroicele sale încercări de a conferi legitimitate artistică discursului situat sub zodia senzualităţii exacerbate constitui-vor vreodată obiect de studiu obligator în programa de liceu. Dar cu atât mai abitir vor fi ele buchisite, de literaţi ca şi de şcoleri…

Alexandru Seres

Familia, nr. 5/2008

---

1- O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Ed. Pontica, 2007, p. 823

2 -Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Ed. Maşina de scris, 2005, p. 856.

3- Apărută în româneşte la Editura Dacia, în 2002.

*

Un bestiar liric

În ultima vreme, se scriu cărţi extraordinare în Bihor. Dintre cele apărute anul trecut, cea a lui Lucian Scurtu, „Bestiarul de fontă”, putea fi cea mai bună carte de poezie a anului – de nu ar fi apărut, în acelaşi an, „Epistolele către Alexandros” a lui Traian Ştef, de o egală măiestrie lirică. Dacă despre poemele lui Ştef din această carte s-au pronunţat critici din toată ţara, aclamând-o, despre Lucian Scurtu s-a vorbit mai puţin. Poetul orădean, deşi cunoscut în ţară, având la activ deja trei volume, încă nu s-a impus în conştiinţa publicului – deşi ar fi meritat-o, zic eu, cu prisosinţă. La prima ediţie a „Cărţii anului 2004 în Bihor”, organizată de Jurnal bihorean, „Bestiarul de fontă” a fost la un pas de a primi titlul. Poezia a pierdut în faţa istoriei, titlul fiindu-i suflat de „Valenţele emancipării”, scrisă de istoricul Blaga Mihoc.

Aşadar, poezia a pierdut bătălia, ca întotdeauna. Aşa e ea – o pierdere: de vreme, de sine – adică pierzanie, poetul fiind mereu un damnat. Dacă un filosof se întreba odată „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, poetul ar putea să întoarcă întrebarea şi să încerce să răspundă la reversul ei: „Ce se câştigă atunci când ceva se pierde?” Căci poetul, atunci când pierde (se pierde), de fapt câştigă. Câştigul său e tocmai pierderea de sine, în actul scrierii poemului. Dar, prin poemul pe care-l scrie, el câştigă o lume.

Lumea aceasta câştigată de poet nu are nimic de-a face cu lumea noastră, cea a muritorilor de rând, a prozatorilor de dincoace de poezie. Deşi s-ar putea spune că poetul e şi el un fel de prozator. Numai că, precum monsieur Jourdain al lui Moliere, el scrie proză fără s-o ştie – o proza a unei alte lumi decât a noastră. Creaţia poeţilor este, deci, în această a patra dimensiune care e poezia, tot proză. Doar noi, muritorii-prozatori de rând, care nu-i înţelegem limba pe de-a-ntregul, o numim, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, poezie.

Ce fel de proză scrie, aşadar, Lucian Scurtu? Cea din volumul „Bestiarul de fontă”, apărut în Biblioteca Revistei Familia, depăşeşte cu mult creaţiile anterioare („Lucyan Mărturisitorul” şi „Avatarurile faraonului Gregor Samsa”). În acelea, Scurtu vroia cu tot dinadinsul să scrie poezie – şi uneori chiar reuşea. Dar tocmai asta era problema: că încerca din răsputeri să câştige – şi nu reuşea să piardă. De-atunci, Lucian Scurtu a renunţat să mai fie victorios în bătălia cu sine şi cu ceilalţi şi a lăsat garda jos. S-a predat în faţa poeziei şi a devenit… prozator. Şi a câştigat.

Despre ce scrie Lucian Scurtu? Despre tot soiul de bestii, pe care le transmută într-o ordine lirică proprie. Precum viermele din poemul „Chinezăria transilvană”, care după ce iese din textul tocmai scris de autor, îl citeşte, şi apoi reintră în el, făcându-l pe poet să aibă revelaţia faptului că viermele realităţii e cel care dă sens operei sale: „abia atunci am ştiut că universul pe care îl visez / e chiar universul în care visez. / Restul e poezie, numai poezie.”

Acest „vierme” al realităţii e omniprezent în universul liric al lui Lucian Scurtu. El roade pe dinăuntru poemul, conferindu-i în acelaşi timp o grandoare a decadenţei definitorie pentru genul de lirism practicat de poet. În „Monolog în babilonia bucătăriei de bloc”, poate unul din cele mai reuşite poeme din acest volum, consoarta e cea pe post de vierme, care roade din poet, până ce acesta, nemaiavând unde să se refugieze, evadează în poem: „«o vorbă tandră n-am mai auzit de la tine, bine că-mi umpli capul cu familiştii tăi,  / să-ţi spele ei, să-ţi calce ei, să-ţi dea ei de mâncare dacă sunt mai buni…» /(…) / revine schimbată, puţin aranjată, parcă e alta, nu şi-a pierdut din frumuseţe, / mai are timp să-şi aprindă o ţigară «hai, nu fi supărat, când sunt nervoasă, doar o ştii, /mă mai descarc şi eu, hai, sărută-mă!» eu mă supun vinovat, / „chiar, la ce gândeai când îţi făceam adineaori morală?» mă întreabă curioasă, / privindu-mă atentă în ochi, pândindu-mă, / «la un poem nou despre tine» i-am răspuns.”

(Jurnal bihorean, 2004)

*

„Mainimic” despre poezia lui Ioan Moldovan

„Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidităţii şi ale cunoaşterii”, spunea Emil Cioran. O frază care i s-ar potrivi foarte bine lui Ioan Moldovan, poet care, cu cinci volume publicate şi două antologii, încă mai ezită să se considere poet în toată puterea cuvântului. Poate tocmai pentru că este prea timid pentru a se încrede în steaua lui şi poate prea lucid pentru a se încredinţa cu totul meandrelor inspiraţiei. Dar continuă să scrie, înverşunându-se parcă să se dezmintă pe sine – în fapt nefăcând altceva decât să se ascundă sub „platoşa de cerneală” a scrisului său («După un timp»).

M-am îndurat cu greu să scriu despre recent apăruta antologie «Interioarele nebune», volum cu care editura clujeană Dacia inaugurează o nouă serie, «Poeţii urbei». Nu mi-e nicidecum limpede prin ce ar putea fi Ioan Moldovan „poet al Oradiei”, cum nu sunt nici măcar sigur că ar putea fi considerat „poet citadin”, chiar dacă imageria sa este destul de bine circumscrisă în arealul urban. Autorul «Tratatului de oboseală» are prea puţin în vedere un spaţiu concret, orădean ori de aiurea, urmărindu-şi propriile arhitecturi interioare, eliberate din strânsorile geometriilor convenţionale ale raţiunii. Ele sunt „interioarele nebune” ale unui timid care, pipăind sfios zgrunţurii unei realităţi ostile, îşi retrage antenele speriat, ca un melc care nu se încrede decât în spaţiul protector al propriei cochilii.

Mai mi-este greu să scriu despre poemele lui Ioan Moldovan pentru că ele îmi par o încifrare a unei singurătăţi pe care nu se cade să o tulburi. Adeseori ai senzaţia că versurile din «Interioarele nebune» nu sunt decât sclipirile amăgitoare ale unei ape adânci, refracţii sortite să ascundă, mai degrabă decât să dezvăluie misterele din străfunduri. E-adevărat, cel care şi-asumă o «Viaţă fără nume» (volum de debut, 1980) are şi izbucniri de orgoliu („scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o sabie”), alteori i se pare că până şi „singurătatea-i o înghesuială” («Să ne rugăm»). Dar nu pot să-mi ascund o anumită temere că, sub pojghiţa plăpândă a metaforei, se ascunde un tăiş ironic (şi, desigur, autoironic), un bisturiu sadomasochist care despică firul liric în patru doar pentru a căuta ceea ce găsise deja – „mainimicul” unui zbucium existenţial dinainte ştiut a sta sub semnul derizoriului.

Aşa că mă voi mărgini, în loc de orice concluzii, să-l denunţ pe poetul Ioan Moldovan ca autor de rimuiri ascunse ale sufletului, ca «Ştirile», poem din secţiunea inedită a «Interioarelor nebune»: „Ştirile se dau tot de două ori doar moartea nu are nevoie de / repetiţii / ea când lucrează lucrează când stă stă / mă gândesc la nişte petiţii către câinii din cartier numai că / nu prea ştiu ce să le cer / îi văd în seara asta plină de calculi şi bine pregătită / cum se adună-n cârduri câini de pripas şi câini / de elită”.

(Jurnal bihorean, 2003)