Alexandru Seres

Naţionalismul lui Eminescu

De la “poet naţional” la “poet naţionalist” pasul e uşor de făcut, pentru cine vrea cu tot dinadinsul să-l facă. Dacă însă sintagma “poet naţional” e doar discutabilă (ce înseamnă, în fond, poet “naţional”?), etichetându-l pe Eminescu drept naţionalist, fără nuanţările de rigoare, riscăm să cădem într-o gravă greşeală. Cum într-o la fel de mare greşeală cad naţionaliştii care, de cealaltă parte a baricadei, exaltă “rromânismul” lui Eminescu.

Pasul de care vorbeam a fost făcut cu mult înainte ca Eminescu să fi devenit obiect de cult pentru românime; de fapt, imediat după ce un obscur gazetar, contemporan cu Eminescu,  l-a numit “poet naţional”. Explicaţia nu este deloc la îndemână, aşa cum ar părea poate la prima vedere: puţini mai ştiu că în secolul XIX, ca de altfel şi în prima jumătate a secolul XX, “naţionalism” era sinonim cu “patriotism”, însemnând pur şi simplu o atitudine de susţinere a ideii naţionale (să nu uităm cât de fragil şi ameninţat era statul român, constituit de-abia în a doua jumătate a secolului XIX). Odată confuzia clarificată, naţionalismul lui Eminescu trebuie privit sub o cu totul altă lumină, neavând aproape nimic în comun cu ceea ce numim azi naţionalism – exaltarea naţionalităţii proprii (privită ca valoare în sine), în dauna altor etnii.

Pe de altă parte, cei care-l acuză pe Eminescu de şovinism invocă îndeobşte poezii precum Doina, unde sunt incriminate ura faţă de străini, imprecaţia xenofobă, intoleranţa rasială. Nu este nicidecum un paradox că naţionaliştii contemporani citează la rândul lor aceeaşi Doină eminesciană pentru a-şi legitima atitudinea. Numai că şi unii, şi alţii greşesc; ei nu ţin cont de faptul că Doina nu se referă la întregul spaţiu românesc şi nici nu are o valabilitate generală în timp, fiind cu totul contextualizată în timp şi spaţiu – mai exact, ea incriminează un anumit context politic specific secolului XIX românesc din spaţiul moldavo-bucovinean: stăpânirea rusească (“De la Nistru pân’ la Tisa/(…), Din Hotin şi pân’ la Mare/Vin Muscalii de-a călare”). Extinderea semnificaţiei Doinei la întreg spaţiul carpato-dunărean este o operaţiune tendenţioasă, care nu are nimic de-a face cu intenţiile lui Eminescu. Mai mult, Doina nici nu pare o creaţie eminesciană, fiind mai mult ca sigur că e o poezie populară din zona Bucovinei, cosmetizată eventual de poet.

Urmează să vedem cum a fost folosit “naţionalismul” eminescian, deturnându-se politic opera sa în scopuri care nu aveau nici o legătură cu intenţiile sale reale.

Trebuie spus din capul locului că cine nu cunoaşte istoria politică a României celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX nu are cum să evalueze corect “naţionalismul” lui Eminescu. El va vedea ideile politice ale lui Eminescu doar prin ochelarii diferitelor forţe politice care de-a lungul timpului l-au folosit pe poet drept scut ideologic.

Fundamentul acuzaţiilor de naţionalism la adresa lui Eminescu se află aşadar nu atât în concepţiile sale, cât în grila prin care a fost citit de urmaşi. Felul în care naţionaliştii români l-au exploatat pe Eminescu nu diferă cu mult de folosirea ideilor lui Nietzsche pentru justificarea nazismului. Primul a profitat naţionalismul semănătorist, căruia autohtonismul şi tradiţionalismul cert al concepţiei eminesciene îi venea ca o mănuşă. Nicolae Iorga a mers chiar mai departe, invocând în jurnalistica poetului “ideia unei naţii curate ca rasă” (Istoria presei româneşti, p. 136). De aici la folosirea lui Eminescu de către Nae Ionescu şi legionari drept simbol al naţionalismului extremist, distanţa e aproape nulă. Procedeul e aproape identic la comunişti – dar în sens invers, punându-se accentul pe latura “progresistă” a românismului lui Eminescu, căci “internaţionalismul” proletar nu admitea accentele xenofobe (alogenii pe care-i acuza Eminescu deveniseră, între timp, fraţi de seceră şi ciocan cu comuniştii români); se exaltă în schimb patriotismul de sorginte istorică al lui Eminescu (“Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…”), motiv de mândrie naţională solipsistă, sau atitudinea antiburgheză, comunistă avant la lettre (“Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…”).

La Eminescu nu găsim însă nimic din toate acestea. Naţionalismul său nu e funciar, ci contextual, folosit aproape exclusiv ca armă împotriva liberalismului, pe care poetul-ziarist îl combate machiavelic, urmărind cu obstinaţie scopul său – apărarea valorilor conservatorismului. Nu găsim în întreaga sa operă nici măcar o singură dovadă că Eminescu ar fi urât structural străinii. În schimb, există nenumărate dovezi că foloseşte argumente naţionaliste prea puţin ortodoxe pentru a combate liberalismul de import reprezentat în principal de C. A. Rosetti şi ziarul său Românul, precum şi instituţiile liberale ale vremii, pe care le considera, pe urmele lui Maiorescu, “forme fără fond”, suprapuse artificial formelor autohtone tradiţionale.

Chiar şi atunci când muza sa este de inspiraţie politică, Eminescu are în vedere tot apărarea valorilor conservatorismului în faţa invenţiilor democratice de tip liberal. Într-un poem mai puţin cunoscut, intitulat Democraţia, în care aparent se ridică împotriva puterii poporului, el critică de fapt modul în care liberalismul dă undă verde manifestărilor plebei, legitimând prin noile instituţii prostul gust şi manifestările de joasă extracţie. De aceea naţionalismul lui Eminescu trebuie văzut ca având valenţe pozitive, de păstrare a valorilor autentice, şi nu ca fiind îndreptat împotriva valorilor Occidentului progresist. E adevărat că poetul spune: “Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”, dar adaugă imediat că e vorba de duşmanii săi politici, liberalii lui Rosetti, pe care-i detestă; aceştia sunt “bulgăroii cu ceafa groasă” şi “grecoteii cu nas subţire”, caracterizări care i-au adus lui Eminescu, pe nedrept, epitetul de naţionalist-şovin.

Eminescu nu a atacat niciodată valorile instituţionale europene, ci doar importul lor fără discernământ. Şi cum să le fi combătut, din moment ce le-a gustat şi a beneficiat de ele în cursul şederii sale de la Viena şi Berlin? Mai mult, le-a recunoscut implicit superioritatea, mărturisind într-o scrisoare din 1882: “În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune (…), sunt strivit, nu mă mai regăsesc, nu mă mai recunosc.” E greu de crezut ca decepţia să fi avut altă cauză decât imensa prăpastie constatată între civilizaţia Apusului şi cea românească. Iar dacă mai e nevoie să dovedim că Eminescu n-a fost naţionalist în înţelesul de azi al cuvântului, e suficient să opunem versurilor din juvenila Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, aceste rânduri din articolul – niciodată citat de naţionalişti – Ca la noi la nimenea: “Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice.” (Timpul, 12 sept. 1878). Cu siguranţă că nici autorul Schimbării la faţă a României nu s-ar fi ruşinat de-o astfel de atitudine atipic… naţionalistă.

Alexandru Seres

Familia, nr. 4/2000

***

Orbirea de Eminescu

Omagierea lui Mihai Eminescu la împlinirea celor 150 de ani de la naşterea sa este un act cât se poate de firesc. Printr-o coincidenţă (rămâne de văzut cât de fericită), această aniversare are loc în anul 2000. Este însă justificată amploarea care i s-a dat, prin instituirea anului 2000 drept “Anul Eminescu”? E potrivită această alegere, este oare emblematică pentru o Românie aflată în pragul mileniului III ?

O simplă coincidenţă ridicată la putere de simbol e suspectă din start, dacă nu este susţinută printr-o motivaţie pertinentă. Sigur că ne putem întreba dacă în spatele acestei omagieri instituţionalizate nu se află cumva o intenţie politică, dacă nu cumva “Anul Eminescu” este încă un prilej de folosire a “poetului naţional” în scopuri politice, 2000 fiind şi an electoral. Dar nu acesta este lucrul cel mai grav. Manipularea culturii în folosul politicului a fost dintotdeauna – nu numai sub comunism – o armă eficientă în mâna ideologiilor. Însă dacă din această manipulare au de câştigat nu doar politicienii, ci şi spiritualitatea română, nu avem prea multe de obiectat. Problema este că, la acest sfârşit/început de mileniu, Eminescu nu ne mai poate spune prea mult. Exceptând, fireşte, o anumită exaltare lirico-patriotică – din care teamă mi-e că rămâne doar exaltarea pur şi simplu.

Într-un număr devenit faimos – prin vâlva stârnită – al Dilemei, Nicolae Manolescu lua în discuţie problema actualităţii lui Eminescu, afirmând că, pentru a ni-l face contemporan, trebuie mai întâi să ne despărţim de Eminescu – să-l privim cu alţi ochi, adică, nu prin ochelarii pe care ni i-au pus pe nas cei o sută de ani de idolatrie. Însă de la Ion Negoiţescu încoace, nimeni n-a mai reuşit să-l recitească pe Eminescu într-un spirit contemporan, cum constată Manolescu însuşi în articolul invocat. Mai mult, criticul îşi exprimă temerea că Eminescu nici nu se mai citeşte cu adevărat în zilele noastre – cu excepţia, fireşte, a lecturilor şcolare obligatorii. Din păcate, nu ştiu ca cineva să fi încercat să pună în mod serios întrebarea: de ce nu se mai citeşte Eminescu?

Un prim răspuns ar fi că “Eminescu, contemporanul nostru” este mai mult o idee, decât o realitate. Nu cred că sensibilităţii estetice a cititorului de la sfârşitul mileniului doi îi mai răspunde în vreun fel retorica de secol XIX – mai ales dacă punem la socoteală distanţa care desparte acel timp cultural românesc de secolul XIX european, când pe firmamentul liric se afirmau, simultan cu Eminescu, Baudelaire, Rimbaud sau – trecând oceanul – Walt Whitman. Faţă de aceştia, Eminescu se situează în secolul XVIII. În era calculatoarelor, doina sună preistoric. De aici, şi o a doua concluzie: exprimarea lirică nu mai are forţa de influenţare a sufletului naţional pe care o avea în secolul XIX, când mijloacele de comunicare – implicit de expresie – erau reduse la cuvântul tipărit. În secolul XIX, cu o poezie se putea face o revoluţie; la sfârşitul secolului XX, ai nevoie de televizor. Dacă Eminescu a putut să influenţeze în mod decisiv direcţia de dezvoltare a limbii române, acest lucru a fost posibil nu doar datorită forţei de penetraţie a versurilor sale, ci şi pentru că poezia era încă, în acea vreme, un instrument formativ – nu doar al limbii, ci şi al psihicului colectiv. Sigur că trebuie să-i fim recunoscători lui Eminescu pentru rolul pe care l-a jucat, atât pe planul limbii, cât şi al literaturii. Sigur că îl putem citi, ocazional, admirându-i unele versuri, minunându-ne de puterea geniului său. Dar aceasta nu înseamnă că el este actual – în sensul că ar mai juca vreun rol determinant în formarea sensibilităţii noastre lirice, estetice, lingvistice sau chiar filosofice.

Ce mai înseamnă atunci Eminescu pentru noi? Ideile sale politice, sociale, filosofice, îmbrăcate sau nu în haina versului, se mai potrivesc în tiparele gândirii actuale? Mai au vreo relevanţă pentru problemele noastre actuale? Aşa cum atâţia alţii au spus-o, viziunea eminesciană este cu preponderenţă paseistă, conservatoare, reacţionară şi chiar retrogradă, după unii. La acestea se adaugă naţionalismul său, cu accente xenofobe. În epocă, această atitudine era de înţeles. Azi ea aparţine unor forţe care reprezintă tot ceea ce este contrar spiritului european. Care mai este atunci, pentru România de azi, valoarea de simbol a lui Eminescu, pentru a încununa anul 2000? Mai putem să facem din el o emblemă a spiritualităţii noastre, pe care s-o ducem cu noi ca stindard al mileniului trei?

Nu spun deloc că trebuie să-l abandonăm pe Eminescu. Nu îi neg calităţile literare, nici valoarea cultural-formativă. Constat doar că ne lăsăm orbiţi de o aură, pe care “Luceafărul” şi-a căpătat-o de-a lungul timpului. Pe merit, desigur, dar aceasta nu înseamnă că nu mai avem voie să-l privim cu luciditate. Să-l proclamăm pe Eminescu geniu naţional nu înseamnă doar să-l osificăm, să-l împietrim într-o efigie, ci şi să ne amăgim singuri, iluzionându-ne cu un trecut care nu numai că nu conţine nici o promisiune pentru viitor, dar ne împiedică să ne privim cu obiectivitate prezentul. Ar trebui, într-adevăr, cum spunea Manolescu, să ne despărţim de Eminescu. Dar nu doar pentru a-l putea privi din nou, cu detaşare, ci mai ales pentru a ne putea regăsi pe noi înşine.

Alexandru Seres

Familia, nr. 5/2000

*** 

Eminescu negustorul

Pe la 1876 toamna, Eminescu se apucă de “negustorie de gogoşi şi de braşoave”. Expresia o foloseşte într-o scrisoare din 1881 adresată tatălui său, desemnând prin ea, cu ironia celui care şi-a pierdut iluziile, gazetăria.

Ziarul la care Eminescu avea să treacă prin toate chinurile iadului era Timpul, unul din cotidianele politice importante ale vremii. Organul de propagandă al partidului conservator apăruse la Bucureşti, la 15 martie 1876, şi, ca toate ziarele de partid de atunci, avea relativ puţini cititori, chiar dacă, după cum remarcă Iorga, s-a făcut remarcat mai ales datorită activităţii lui Mihai Eminescu, “fără ca pentru aceasta publicul de atunci să fi apreciat valoarea unor articole cu mult prea grele pentru cultura curentă” (Istoria presei româneşti, p. 136). Din acest motiv, activitatea gazetărească a lui Eminescu avea să fie descoperită şi apreciată doar mult mai târziu, şi atunci din raţiuni politice. Publicistica sa, constând mai ales din comentarii, multe cu caracter polemic, a fost ulterior supralicitată, fiind etichetată chiar drept “proză politică”.

Fără a subestima valoarea scrisului eminescian, trebuie spus totuşi că au existat ziarişti cu mult mai mare impact în epocă decât Eminescu, ziarişti ale căror articole erau citite şi apreciate, dar care nu se pot măsura prin talent literar cu geniul eminescian. Unul din aceştia e Gh. Panu, directorul ziarului Lupta, care s-a remarcat prin articolele sale antidinastice. Panu a fost unul din marii ziarişti ai vremii, “cu mult mai complet decât Eminescu”, după cum observă C. Bacalbaşa (addenda la Istoria presei româneşti de N. Iorga, p. 191); “Eminescu avea o notă artistică aproape genială, dar era unilateră în presă, era unică. Panu avea cultura enciclopedică a ziaristului; la el conceptul democratic predomina conceptul naţionalist”, notează Bacalbaşa, avansând ideea că dintre marii ziarişti români ai vremii, doar Panu, “deşi foarte bun român – n-a stăruit asupra ideii naţionaliste”. Acesta e şi unul din motivele pentru care, deşi excelent gazetar, Panu n-a avut parte de recunoaşterea generaţiilor următoare, care în schimb au exploatat în fel şi chip naţionalismul lui Eminescu pentru a-şi atinge scopurile politice.

Dacă Panu nu îl poate concura pe Eminescu pe tărâmul talentului – şi cu atât mai puţin în privinţa renumelui – e greu de înţeles de ce un alt mare gazetar, Hasdeu, e trecut cu vederea atunci când vine vorba de presa vremii, pomenindu-se mereu doar numele aureolat al lui Eminescu. Una din explicaţii ar fi că Eminescu a fost fetişizat, datorită gloriei sale literare, cu mult înainte ca Mircea Eliade să reuşească să impună, în anii 1925-1940, personalitatea titanică a lui Hasdeu. “Românul cel mai învăţat al secolului XIX” (cum îl defineşte Eliade în Introducerea la ediţia critică din 1937 a operelor lui Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice) era departe de a fi cunoscut de către marele public, dar chiar şi de către unii specialişti. Cu atât mai puţin era cunoscut gazetarul politic Hasdeu, cel care îşi începuse activitatea de jurnalist înaintea lui Eminescu, impunându-se în epocă prin articolele sale, extrem de gustate, din gazetele Traian şi Columna lui Traian, înfiinţate de el. Hasdeu l-a premers pe Eminescu în susţinerea ideii naţionale (“naţionalismul este o condiţie esenţială a tuturor creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, este naţionalitatea pentru un popor” – Cauzele şi rezultatele cosmopolitismului în Columna lui Traian, II, nr. 7), fără să cadă însă în exagerările, pe alocuri furibunde, ale poetului de la Timpul. Cu toate acestea, Eminescu a fost transformat în stindard al românismului, supralicitându-se ulterior ideile sale naţionaliste, pe când Hasdeu, părintele noţiunii de românism în presa vremii, a fost complet neglijat.

Eminescu, deşi înzestrat cu destulă luciditate în gândirea sa politică, nu a reuşit să atingă acel prag al obiectivităţii gazetăreşti care îi caracterizează pe marii ziarişti. Orbit de luptele de partid, aflat el însuşi în slujba Partidului Conservator, Eminescu e adeseori prea pătimaş în expunerea ideilor sale şi prea preocupat cu desfiinţarea prin orice mijloace a adversarilor politici pentru a putea ajunge la detaşarea necesară judecăţii limpezi şi drepte. Lucru care, în schimb, îi reuşeşte mult mai bine lui Hasdeu, mai democrat în concepţii şi mentalitate decât Eminescu. În timp ce gazetarul de la Timpul nu reuşeşte să uite de obsesiile sale antiliberale nici măcar în poezii (sunt celebre portretizările lui C. A. Rosetti – “pocitura” cu “bulbucaţii ochi de broască”, sau Pantazi Ghica – “negru, cocoşat şi lacom”, din Scrisoarea III), Hasdeu afirmă răspicat, atunci când este acuzat de parti-pris: “Nu ţin cu Rosetti, nu ţin cu Brătianu, ţin cu aceia cari astăzi se luptă contra boierilor” (în Românul, 1866 şi Columna lui Traian, 1870). Chiar şi în concepţia sa politică, Hasdeu îl întrece pe Eminescu; acesta din urmă e conservator, deci reacţionar şi paseist, pe când Hasdeu e democrat şi progresist.

Comparând personalitatea “gazetarului” Eminescu cu cea a unor contemporani, ca Panu sau Hasdeu, care au excelat în epocă prin activitatea lor jurnalistică, reiese că poetul nostru nu a fost nicidecum o singularitate. Cum a ajuns totuşi să fie considerat cel mai mare gazetar al vremii? Articolele sale au pătruns în conştiinţa publicului românesc mult după moartea poetului, odată cu apariţia semănătorismului.  De-abia la 1914, A. C. Cuza publică în Operele complete ale lui Eminescu articolele apărute în Timpul, de-acum încolo accentele naţionaliste din jurnalistica sa fiind folosite cu predilecţie ca argumente ideologice. Jurnalistica poetului a fost redescoperită în scopuri pur politice, altfel ea ar fi rămas poate încă mult timp îngropată în ziarele vremii. Servind drept mijloc de propagandă, nu mai interesa practic valoarea pur literară a poeziei şi prozei eminesciene, ci doar valorizarea ideologică. Argumentul subsidiar pentru transformarea lui Eminescu într-un simbol identitar, indiferent de orientarea politică a forţelor care şi-l revendicau, era cel implicând sintagma de “poet naţional”. Dacă un poet e naţional, înseamnă că în tot ce face el se identifică pe deplin cu poporul său, cu aspiraţiile şi idealurile sale, de orice natură ar fi ele. Aşa a ajuns Eminescu naţionalist de toate nuanţele, legionar, fascist, marxist şi comunist. Şi, din moment ce era bun la toate, neapărat trebuia să fie un gazetar desăvârşit – un soi de Luceafăr al jurnalisticii româneşti.

Lucrul este cel puţin discutabil, chiar dacă nu judecăm gazetăria eminesciană prin prisma jurnalisticii moderne – ceea ce, desigur, n-ar fi echitabil – ci în raport cu exigenţele proprii secolului XIX. E sigur însă că Eminescu excelează mai cu seamă în pamflet, gen în care virtuţile sale literare se pot desfăşura în voie; odată cu acestea, din păcate, şi umorile (de-altfel tocmai excesele din pamflete s-au dovedit inspiratoare pentru cei care au trudit la înălţarea statuii sale postume de gazetar ilustru). Se uită însă prea adesea că pamfletul e, la urma urmei, doar literatură. Gazetăria nu se judecă prin prisma unică a mijloacelor literare; ea are drept criterii de prim rang justeţea, rigoarea şi exactitatea, iar în domeniul aparte al comentariului, ideea. Zadarnic vom căuta însă în articolele din Timpul pe gânditorul politic Eminescu, ridicat la rang de profet al neamului de atâţia arhitecţi diletanţi ai geniului naţional; nicăieri nu e de găsit detaşarea, obiectivitatea şi clarviziunea care caracterizează marii ziarişti. Ceea ce nu se prea spune, e că “Luceafărul” jurnalisticii româneşti a fost în gazetărie un spirit adeseori extrem de violent, umoral până la invectivă. Departe de a atinge detaşarea pe care am fi aşteptat-o de la poetul care şi-ar fi dorit o indiferenţă olimpiană (“piară lumea…”), Eminescu a fost un spirit pătimaş, care şi-a etalat fără reţineri umorile politice. Dovadă invectivele care abundă la tot pasul (“stârpiturile ce stăpânesc această ţară”, “aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, (…) aceste lepădături ale pământului”, spune el despre liberali). Dar cu acestea, indiferent cât de plastice, nu faci gazetărie, ci doar pamflet, rudă suburbană a literaturii, pe nedrept ridicată la rang de onorabilitate.

Trebuie spus că limbajul eminescian din unele articole publicate în Timpul trebuie să fi fost resimţit chiar şi de contemporani drept trivial, dacă ţinem cont că membrii elitei societăţii – care erau cam singurii care citeau în acea vreme ziarele – fuseseră obişnuiţi cu un limbaj ales, pe alocuri chiar preţios, în presă. Vulgaritatea limbajului era inacceptabilă în societatea vremii, căci era considerată – aşa cum şi este de fapt – un semn al vulgarităţii spiritului. E suficient să amintim în acest sens gestul lui Panu, care a fost în stare să părăsească Junimea pentru că, revoltat de epitetele grosolane folosite de Eminescu la adresa liberalilor în Scrisoarea III, a cerut în zadar eliminarea acestor pasaje vulgare.

Înşelaţi de faima de gazetar pe care diverşi literaţi cu ştaif i-au croit-o de-a lungul timpului, ignorând însă cu desăvârşire exigenţele proprii meseriei de jurnalist, am fi tentaţi să ne imaginăm că poetul nostru ar fi fost un soi de analist politic al timpului său. Eroare; elementele de gândire politică eminesciană se rezumă, cu mici excepţii, la câteva idei banale, intens vehiculate în presa timpului. Găsim în schimb în jurnalistica eminesciană procedee retorice, inventivitate şi bogăţie lexicală, o limbă românească admirabilă – cu alte cuvinte nu atât un gazetar, cât pur şi simplu un scriitor de prim ordin. E de văzut dacă în balanţa judecăţii critice meritele literare trag mai greu la cântar decât scăderile pricinuite de o impulsivitate maladivă. Însă oricât am confunda uneori termenii, crezând în mod naiv că profesia de scriitor e suficientă pentru a deveni bun jurnalist (pe când jurnalistul, nu-i aşa, e mizerabil scriitor), onestitatea ne obligă, în cele din urmă, să mai renunţăm la o parte din sumedenia de superlative acordate cu atâta generozitate lui Eminescu. În mod cert, efigia de poet – chiar naţional – a lui Eminescu nu va avea nimic de suferit.

Alexandru Seres

Familia, nr. 6/2000

***

Eminescu şi Eliade

Nu este o noutate să afirmăm că Mircea Eliade s-a situat mereu sub influenţa gândirii eminesciene, nepierzând nici un prilej de a-şi exprima admiraţia sa neţărmurită faţă de geniul «poetului naţional» (admiraţie pe care n-a consimţit s-o împartă decât în privinţa altui mare gânditor, Hasdeu). Filiaţia sa cu Eminescu nu este însă lipsită de surprize.

Românism istoric, nu etnic

Într-un articol intitulat Destinuri româneşti, publicat în 1936, unde Eliade expune câteva consideraţii despre fenomenul renaşterii spiritualităţii autohtone din perioada interbelică, găsim afirmaţia frapantă că, în ordinea realităţilor spirituale, românii sunt pândiţi de o singură şi mare primejdie: paşoptismul! „Paşoptismul înseamnă, înainte de toate, maimuţăreală europeană”, îşi explică Eliade gândul, sub influenţa evidentă a acerbei critici pe care Eminescu o făcea în coloanele Timpului tendinţei liberale de a copia fără discernământ instituţiile democratice europene.

Dacă în cazul lui Eminescu atitudinea critică faţă de reprezentanţii paşoptismului – în special C. A. Rosetti, prototip detestabil, pentru poetul conservator, al liberalismului degenerescent – poate fi şi consecinţa unei forme de invidie faţă de o generaţie pe care istoria a răsfăţat-o, dăruindu-i un moment prielnic împlinirii idealurilor naţionale, la Eliade explicaţia nu mai poate consta în această frustrare. Mai mult, „maimuţăreala europeană” de care vorbeşte Eliade nu mai poate fi, la 1936, imitarea instituţiilor democratice. La ce se referă atunci Eliade?

Explicaţia o găsim în contextul politic european al acelor vremuri, caracterizat prin ascensiunea naţionalismului de tip fascist. Cuvântul „primejdie” din articolul lui Eliade capătă astfel sens. El se teme de importul ideilor fasciste, cam în acelaşi mod în care Eminescu se temea de importul ideilor liberale din vremea sa.

Cine ar argumenta că Eliade a fost şi el adeptul mişcărilor de tip fascist, alăturându-li-se legionarilor, ar trebui să citească articolul lui Eliade Românismul d-lui Rădulescu-Motru (1935). Aici, naţionalismul moderat al lui Motru este îmbrăţişat cu entuziasm de Eliade, întrucât, spune el, acesta e „aşezat pe axa centrală a românismului lui Kogălniceanu şi Eminescu”; este vorba de un românism „istoric, nu etnic”, un naţionalism care nu are nimic de-a face cu fascismul sau antisemitismul („a nu-ţi fi ruşine de românismul tău nu înseamnă nici că eşti adeptul lui Hitler nici al lui Mussolini”, spune Eliade). Ca şi Eminescu, Eliade e naţionalist în cu totul alt sens decât cel pe care începe să-l capete cuvântul în perioada interbelică: e patriot, nu şovin.

Împotriva naţionalismului duplicitar

Pentru a înţelege mai bine în ce sens apreciază Eliade naţionalismul lui Eminescu, articolul său Mai multe feluri de naţionalişti (1936) ne poate fi de real folos. De altfel, cu fiecare referire a sa la Eminescu, Eliade nu face decât să-şi precizeze tot mai exact poziţia, într-un context istoric tulburat de o exaltare naţionalistă pernicioasă, situată sub semnul fascismului.

Eliade porneşte de la imaginara situaţie în care Eminescu ar fi trăit în secolul XX. Cum ar fi reacţionat contemporanii la articolele sale? Verdictul lui Eliade e fără echivoc: „Mihai Eminescu ar fi fost considerat astăzi «hitlerist» şi «fascist»”!

Apărând naţionalismul istoric în faţa celui politic al vremurilor sale, Eliade se foloseşte de exemplul lui Eminescu pentru a desfiinţa duplicitatea actorilor politici naţionalişti dintre cele două războaie. Aceştia, deşi vorbesc despre obligaţiile României faţă de minorităţi, despre umanitarism – unii dintre ei condamnând chiar antisemitismul şi fascismul, afişează cu toate acestea un naţionalism politic interesat, de o mediocritate şi o vulgaritate pe care Eliade n-o poate accepta. „S-ar găsi oricând o duzină de gazetari mediocri care să spună, mediocru, adevărurile pe care le-ar fi scris strălucit Mihai Eminescu”, scrie Eliade, arătând că naţionaliştii timpului său compromit ideea de naţionalism, care n-are nimic cu înălţătorul sentiment din secolul trecut.

Desfiinţând, cu ajutorul exemplului lui Eminescu, naţionalismul de proastă calitate, Eliade vine în întâmpinarea celor care, crede el, continuă linia patriotică, creatoare, începută în secolul XIX: „Lucrurile sunt grave nu numai pentru că naţionalismul este astăzi calomniat – ci mai ales pentru că adevăraţii cugetători şi luptători naţionalişti sunt puşi în imposibilitatea de a acţiona (n.n: Nae Ionescu şi ziarul său Cuvântul), în timp ce «naţionaliştii» de mâna a doua şi de mâna a douăsprezecea sunt lăsaţi liberi. (…) Istoria nu se face cu asemenea oameni. (…) De o parte, mediocritatea sterilă şi vociferantă. De cealaltă parte, geniul creator, viziunea profetică a destinelor neamului românesc…”

Ce uimitoare diferenţă între atitudinea înalt intelectuală a lui Eliade, care apără naţionalismul patriotic al lui Eminescu, deosebindu-l de naţionalismul stupid al unor contemporani, şi apărătorii naţionalişti din zilele noastre ai poetului – în fond, aceeaşi categorie de indivizi la care se referea Eliade în urmă cu peste 60 de ani!

Alexandru Seres

Familia, nr. 1/2004