CRONICI MUZICALE
Trei chitarişti orădeni
Deşi puţini dintre tinerii muzicieni orădeni au reuşi în anii de după 1990 să se afirme pe plan naţional (A.G. Weinberger e unul dintre exemplele cele mai pregnante), există în prezent câţiva, deosebit de talentaţi, care întrunesc toate condiţiile pentru a intra în categoria talentelor din „prima divizie”. Le lipseşte doar şansa de a fi remarcaţi, de a-şi valorifica talentul într-un context care să-i propulseze pe scena naţională. Din păcate, chiar şi o parte a publicului orădean avizat pare să-i ignore, deşi aceşti tineri au depăşit demult faza debutului în viaţa muzicală orădeană.
Armonie şi stăpânire
Pentru un timp, G. Nagy Laszlo (care şi-a asumat, autoironic, porecla „Girafa”) pare să fi preferat, din motive personale, conul de umbră al profesoratului, predând altora cunoştinţele sale vaste, extrem de bine articulate, în domeniul chitarei clasice. În rarele sale apariţii publice (în ultimul timp, îndeosebi în cadrul trupei The Elephants, moşită de Tom Ross), G. Nagy Laszlo îşi pune în valoare simţul armonic ieşit din comun, reuşind să sublinieze pregnant coloratura şi melodica pieselor din zona rock-ului anilor 60-70. Tehnica sa, care face dovada unei stăpâniri depline a instrumentului, îi permite şi etalarea unor calităţi solistice de invidiat, lipsa emfazei conferindu-i şi acea însuşire rară la practicanţii acestui instrument de a miza pe credibilitate, şi nu pe etalarea ostentativă a virtuozităţii.
Tehnică şi impetuozitate
Marius Pop pare să-şi fi propus din start doborârea recordului de viteză la digitaţie, solourile sale apropiindu-se vertiginos de cele ale unui Yngwie Malmsteen. Sub oblăduirea tatălui său, solist al grupului Celelalte Cuvinte, Marius a atins maturitatea tehnică la o vârstă precoce, dând impresia că instrumentul nu mai are în faţa sa nici un fel de taine. Debordant pe scenă, copleşind auditoriul cu o maree năvalnică de sunete, impetuozitatea sa fascinează, Marius Pop excelând atât în abordarea rock, cu accente de heavy metal, în cadrul formaţiei Thamyras, cât şi în cea de jazz-rock, în formula Jazz Cab. Pentru a fi mai convingător, tânărul chitarist orădean ar avea însă nevoie de o mai mare disciplinare a avântului său interpretativ, virtuozitatea sa lucrând adesea în dauna expresivităţii artistice.
Coerenţă şi expresivitate
Sub o aparenţă anodină, de băiat timid şi inexpresiv, Bader Oliver ascunde o sensibilitate ieşită din comun, perfect convertită în expresie artistică graţie unei tehnici ireproşabile. În apariţiile sale alături de Joe Balogh (Jazz Today) sau de formaţia KIM, în cadrul căreia activează şi în prezent, Bader Oliver se impune prin maniera sa interpretativă de mare ţinută, caracterizată prin limpezime şi expresivitate. Intervenţiile sale solistice stau mărturie unei asimilări depline a lecţiei marilor maeştri, impresionând prin siguranţa frazării şi echilibrul desăvârşit în exprimarea ideilor muzicale. Discursul său extrem de coerent şi bine articulat e caracteristic muzicienilor care au atins maturitatea artistică.
Alexandru Seres
(2005)
***
Jazz-rock pe malurile Crişului
Formaţia Kim este, cu certitudine, revelaţia muzicală a anului. Practicând un jazz-fusion cu elemente latino, trupa condusă de Haraji Adalbert (Peko) reuneşte câţiva dintre cei mai buni muzicieni ai momentului, promovând cu obstinaţie o muzică deloc facilă, ce evită orice concesii făcute comercialului.
De la începutul acestui an, Kim au dat în jur de 100 de concerte, fiind de departe cea mai activă formaţie orădeană. Apariţiilor lor pe scenele orădene, în special la Casa de Cultură a Municipiului, li se adaugă concerte în Bucureşti şi în alte localităţi din ţară, precum şi în străinătate, în Ungaria şi Austria.
„Am fost foarte bine primiţi în străinătate, unde muzica noastră este mult mai apreciată decât în ţară”, spune Peko, oarecum dezamăgit de modul în care publicul autohton înţelege să asculte jazz – bând bere şi tăifăsuind în gura mare despre femei sau fotbal.
Cu toate acestea, Kim are în Oradea un grup fidel de fani, care sunt prezenţi la fiecare concert al formaţiei. Din păcare, muzica de factură jazz-rock nu are pe plan local un public prea numeros, puţini melomani orădeni fiind atraşi de acest gen.
Muzicieni de excepţie
Muzicienii care alcătuiesc Kim sunt printre cei mai valoroşi instrumentişti pe care îi are Oradea în momentul de faţă. Alături de Peko (bas), din trupă fac parte Bader Oliver (chitară), Gyarfas Levente (clape) şi Gorbe Jozsef (baterie).
Bader Oliver, chitaristul formaţiei, e un tânăr modest, cu o apariţie anodină, despre care n-ai putea bănui că este unul din cei mai buni chitarişti de jazz pe care îi are România în momentul de faţă. Bader impresionează prin maniera sa interpretativă de mare ţinută, caracterizată prin limpezime şi expresivitate, cu un discurs extrem de coerent şi bine articulat. Solourile sale stau mărturie unei asimilări depline a lecţiei marilor maeştri, convingând prin siguranţa frazării şi echilibrul desăvârşit în exprimarea ideilor muzicale.
La clape, Gyarfas Levente dă dovadă de multă forţă şi claritate, caracteristicile intervenţiilor sale solistice fiind acurateţea şi o impetuozitate bine strunită. El e cel care asigură sound-ul rock al trupei, în contrapunct cu stilul mai cool al lui Bader Oliver.
Gorbe Jozsef are un rol decisiv în muzica trupei, caracterizată prin ritmuri specifice jazzului latino. Fără să cedeze tentaţiei de a ieşi în evidenţă, metodic şi precis, bateristul trupei dă dovadă şi de inventivitate, imaginând pe alocuri structuri contrapunctice incitante.
Haraji Adalbert este sufletul formaţiei, cu o credinţă nestrămutată în misiunea muzicii lor. Asigurând echilibrul ce caracterizează muzica promovată de Kim, basul său se armonizează perfect cu structurile ritmice complexe, subliniind în acelaşi timp cu aplomb liniile melodice.
Formaţia Kim are toate atuurile reuşitei, primul lor disc, în pregătire, având nevoie doar de o promovare adecvată pentru a-i impune pe cei patru orădeni printre valorile jazzului românesc.
Alexandru Seres
(2005)
