CRONICI MUZICALE

Cu Noris, la Cafeneux

Atunci când am scris prima oară despre acest chitarist orădean, remarcam faptul că el se află în căutarea drumului său propriu, abandonând, cel puţin pentru moment, lucrul în echipă, pentru a se dedica chitării acustice. După un an, remarc faptul că Noris a progresat mult la capitolul fingerstyle, ajungând să interpreteze piese deosebit de dificile, precum cele ale lui Tommy Emmanuel, unul din virtuozii acestui stil de cântat la chitară. Tehnica sa e cu adevărat impresionantă, puţini chitarişti de la noi reuşind să combine atât de firesc şi expresiv linia de bas cu cea melodică, astfel că de multe ori ai impresia că auzi două chitări în loc de una. Astfel se explică de ce Noris, cu al său one man guitar show, reuşeşte să ţină publicul permanent în priză, surprinzându-l cu mici scamatorii pe strunele instrumentului său. Să dezvăluim, în final, pentru cunoscători, că instrumentul despre care vorbim este o chitară Martin – una din puţinele de la noi din ţară, cu un sunet în acelaşi timp puternic şi cald. Şi care i se potriveşte lui Noris şi stilului său interpretativ ca o mănuşă.

(Familia, nr. 9/2010)

***

With A Little Help From My Friends

Din 1998 încoace, la Oradea, de Crăciun, Joe Balogh şi prietenii săi cântă jazz. Nu ştiu de unde i-a venit, dar faptul că, de 11 ani, atrage publicul, îmi spune că a fost o idee bună. “Jazz în seara de Crăciun” a devenit un eveniment consacrat, cu invitaţi de prestigiu, pe care publicul îl onorează aşa cum se cuvine.

Concertul din seara zilei de duminică, 20 decembrie 2009, a fost marcat de două evenimente distincte, dar care se împletesc în mod fericit: împlinirea a cinci ani de când Joe Balogh a început proiectul Jazz Today şi lansarea CD-ului Make Your Life Better al chitaristului Bader Oliver. Fără îndoială însă că senzaţia serii a fost bateristul Balazs Elemer, prezent pentru a treia oară în acest an la Oradea, împreună cu fratele său, pianistul Balazs Jozsef.

Cu o experienţă concertistică de invidiat, participând la numeroase festivaluri europene, Balazs Elemer pare să-şi fi creat o relaţie specială cu muzicienii orădeni. Dovadă şi faptul că, împreună cu trupa sa, i-a dat o mână de ajutor lui Bader Oliver, la albumul său de debut, care a fost înregistrat la Budapesta. Piesele de pe acest CD au constituit şi materialul primei părţi a concertului de Crăciun, pe scenă evoluând, alături de Bader Oliver, Balazs Elemer, Balazs Jozsef, solista Hajdu Klara şi basistul Gaspar Sandor. Faţă de materialul său anterior, înregistrat cu cei de la Kim (semiclandestin – eu am găsit cele şase piese ale albumului doar pe internet), cel de faţă este mai soft, prezenţa unor instrumentişti de mare clasă conferindu-i în schimb un plus valoric. Influenţat de Lee Ritenour, dar mai reţinut, mai cool, Bader Oliver rămâne unul dintre cei mai valoroşi chitarişti de jazz pe care îi avem, chiar dacă în ultima vreme este într-o scădere de formă vizibilă.

A doua parte a serii a fost a lui Joe Balogh. De la primul concert de Crăciun, din 1998, cu Play Off, şi până în prezent, chitaristul orădean a experimentat diverse formule, de la jazz-rock la fusion şi latin-jazz, cântând cu instrumentişti locali valoroşi ca Vlad Spătaru, Miki Orban sau Trendler Jozsef. Nu au lipsit nici invitaţi de marcă din străinătate, ca Alapi Istvan şi Kovacs Peter (2004), Gerendas Peter (2006) sau Big Daddy Wilson (2008). Din 2004 încoace, proiectul a luat numele de Jazz Today, fiind cooptaţi Bader Oliver, Peto Zoltan, Gaspar Sandor, Marius Pop sau Haraji “Peko” Adalbert. În formula din acest an, Jazz Today a evoluat pe o treaptă superioară, prezenţa lui Balazs Elemer punându-şi pecetea pe sound-ul trupei. Vedetă incontestabilă a serii, tobarul din Ungaria a reuşit să dinamiteze atmosfera în mod repetat, trăgând după sine restul instrumentiştilor, ce păreau pe alocuri în pericol să cadă în letargia Crăciunului.

(2009)

***

Luna Amară – No Return Tour 2009

Concert de zile mari, pe 11 noiembrie, la clubul orădean Blue Monday. Luna Amară a evoluat în faţa unui public restrâns (dar entuziast), nereuşind să-şi promoveze concertul în Oradea din cauza campaniei electorale – lucru sancţionat de Mihnea Blidariu prin remarci acide la adresa primăriei. Puţinătatea auditoriului nu a scăzut însă cu nimic prestaţia trupei clujene, aflat într-un nou turneu, intitulat No Return, după ce, în timpul verii, şi-a promovat al treilea album, Don’t Let Your Dreams Fall Asleep.

Nu i-am mai văzut în urbea de pe Criş din 2005, când au fost la Escape, în cadrul turneului cu Asfalt, primul lor album. Pot să spun că, între timp, muzica formaţiei a evoluat serios. Cum sună Luna Amară în 2009? Încercaţi să vă imaginaţi un grunge cu accente de alternativ, peste care se suprapune un metal viguros – un amestec exploziv de Nirvana, The Cure, Metallica, Coldplay şi Rammstein. Per total, e ca şi cum aţi da pe gât vreo cinci energizante cu vodcă, după ce aţi înghiţit câteva pilule de Extraveral. Impresia de schizoid e prezentă şi în texte, care pendulează între vehemenţa protestului politic şi impulsul sinucigaş maniaco-depresiv. Am fost prea absorbit de muzică pentru a reţine playlist-ul, aşa că redau din memorie şi aleatoriu: Dizident, Ciudat, Asfalt, Roşu Aprins, În Cercuri, Albastru, Folclor, Loc Lipsă. Au fost şi câteva piese de pe noul album Don’t Let Your Dreams Fall Asleep (No Return, Chihlimbar), un album acustic, surprinzător de bine balansat şi curat. Noul chitarist, Mihnea-Andrei Ferezan (fost Tep Zepi), care l-a înlocuit pe Vali Deac, aduce un aer proaspăt, mai pop, fiind uşor detectabilă înclinaţia sa spre U2. Pentru Nick Fagadar am numai cuvinte de laudă, omul are calităţi vocale care-l plasează printre cei mai buni solişti pe care-i avem la ora actuală. Mihnea Blidariu şi trompeta sa sunt prea celebri, aşa că nu mai insist. Aş fi însă nedrept dacă n-aş pomeni de Sorin Moraru (bas) şi Răzvan Ristea (tobe), cei doi formând o secţie ritmică de invidiat. Per total, trupa are un sound foarte compact, lucrat la perfecţie, extrem de convingător. Mesajul politic al trupei (“miroase a prostie/în întreaga Românie” – Folclor) nu mai pare atât de vehement, fiind diluat de noile texte, mult mai lirice – dar la fel de radicale, estetic vorbind (“Lumea se întâmplă şi n-ai de ales e oare a ta s-o visezi? e oare a ta s-o crezi? şi ce-ai înţeles? eşti al tău să te pierzi? eşti al tău să te ierţi?” – Unghii de drac). Interesant e faptul că sound-ul trupei e, cu toate acestea, tot mai hard, prefigurând apariţia celui de-al patrulea album, pe care membrii trupei îl vor foarte electric.

(2009)

***

What A Wonderful Night

A fost una din serile acelea - one of those nights - în care totul pare perfect. Când simţi că eşti împăcat cu lumea, cu tine însuţi, şi ai vrea să nu se mai sfârşească. Părea că până şi previziunea meteo, care anunţa cod galben, cu rafale de vânt şi ploi necruţătoare, se amânase pentru mai târziu, doar pentru ca noi, cei aflaţi vineri seara la terasa Cafeneux, să putem savura netulburaţi muzica lui Noris.

E greu să faci, de unul singur, în aşa fel încât cincizeci de oameni să se simtă perfect. Doar tu cu chitara ta, cântând sub lumina stelelor. Noris poate. Nu doar pentru că e un maestru al instrumentului şi fiindcă are o voce plăcută. Ci şi pentru că ţi se adresează fără fasoane, ca şi cum ar purta o conversaţie cu un prieten. Îi plac lucrurile simple, directe – Eric Clapton, Johnny Cash – şi face în aşa fel încât nu-ţi mai poţi imagina viaţa fără muzica lor. Dacă obişnuiai să strâmbi din nas când îl auzeai pe Elvis cântând Love Me Tender, sau pe Armstrong What A Wonderful World, băimăreanul stabilit pe malurile Crişului reuşeşte să te umple de încântare. Şi chiar dacă n-ai fost niciodată fan al lui Michael Jackson, te trezeşti bătând ritmul la Billie Jean, la unison cu vecinii tăi de masă.Ori îngânând fără să vrei Personal Jesus, uitând cu totul că depeşarii ţi s-au părut odată vrednici de milă.

Dacă te întrebi de ce, răspunsul ţi-l dă Noris. E în felul lui de-a fi, de a-şi trăi viaţa şi de-a o transpune în muzica sa proprie, în piese ca I Wanna See Your Eyes, Sunshine sau 45 Kilos. Atunci când cântă despre dragoste, e vorba mereu – o spune chiar el – nu despre suferinţă şi dor, despre gelozie ori iubire neîmpărtăşită, ci despre dragostea împlinită. Noris pur şi simplu iubeşte viaţa şi are darul de-a te face şi pe tine să simţi la fel. Şi acest lucru transpare şi în felul în care interpretează piesele altora, fie că e vorba de Motherless Childal lui Eric Clapton, de Ring Of Fire al lui Johnny Cash, sau de excelenta piesă a mult prea uitatului Rory Gallagher,  Out On The Western Plain (When I Was A Cowboy).

Noris preferă de un timp încoace să cânte singur, fără trupă. S-a axat pe blues şi rock acustic, după câteva experienţe cu Blackbeers, A.G. Weinberger şi cu trupa sa, Noris Band. Îşi caută drumul propriu – sau poate că drumul îl caută pe el. În orice caz, e pe drumul cel bun…

(Familia, nr. 9/2009)

***

Shakespeare pus pe fugă de Bach

Pornit pe un traseu literar european, trubadurul-filosof Florian Chelu a înhămat la poştalionul sonetului telegarii săi muzicali, ajungând, iată, după câteva dulci popasuri la hanuri autohtone şi franţuze, taman în curtea bardului din Stratford-upon-Avon.

I Am That I Am, cel mai recent CD din seria dedicată sonetului muzical, proiect original menit să valorizeze credinţa profundă într-o corespondenţă mai înaltă între cuvânt şi sunet, metru şi măsură, cuprinde 28 din cele 154 de sonete ale lui Shakespeare. Este un prim op dintr-o serie pe care Florian Chelu o promite încheiată anul viitor, când se vor împlini 400 de ani de la apariţia lor în volum.

Ca şi în precedentele materializări sonore ale proiectului “sonetul muzical”, idee născută din cele doar două măsuri, 169 şi 170, ale Fugii din Sonata a treia pentru vioară de Johann Sebastian Bach, Florian Chelu se încăpăţânează să transpună muzical forma fixă a sonetului, gândind noua structură sonoră ca pe un pat al lui Procust în acelaşi timp constrângător şi fertil. Sonorităţile arhaic-medievale, compuse în obligatorii tonalităţi elisabetane, recompun atmosfera sonetelor shakespeariene cu o tuşă de modern ce le dă o strălucire aparte, în special datorită vocii de uşoară extracţie rock a britanicului David Brian, graţios subliniată de flautul lui Mircea Covaci şi chitara lui Florian Chelu. Din cele 80 de poeme shakespeariene pe care le-a transpus muzical până în primăvara acestui an, Chelu a ales pentru acest prim CD, după criterii doar de el ştiute, 28: e vorba de sonetele I-XV, XVII, XXVI, XXVIII, XXIX, XXXI, XXXIV, XXXVIII, L, LIX, LX, LXV, LXXVI şi CXLI, înregistrările fiind realizate în studioul Audio Pro din Oradea.

Sonetul muzical e o idee originală, brevetată de inventatorul ei la Oficiul Român al Drepturilor de Autor în 2001, de ziua Sfântului Andrei (30 nov.). Florian Chelu a mai iniţiat o integrală a sonetului eminescian, o selecţie din creaţiile lui Arthur Rimbaud (“…je regrette l’Europe”), reuşind în 2005 şi o neaşteptată transpunere muzicală a unor sonete scrise de poeţi bihoreni. Perseverenţa sa, care în ochii multora ar putea părea obstinaţie maniacală, are drept singur obstacol doar lipsa mijloacelor financiare, pe care autorul o invocă la fiecare nouă provocare pe care o lansează acestui veac mult prea lipsit de preocupări spirituale. Dacă ecourile acestui demers ce pare nebunesc lipsesc deocamdată, lui Florian Chelu puţin îi pasă. “Dacă peste o sută de ani lumea va scrie sonete muzicale de acest fel, eu zic că am câştigat”, ne mărturiseşte acest trubadur bihorean de secol XXI, care cu Rock Filarmonica sa ţinteşte spre o valorificare mai înaltă, organică, a tendinţelor din arta contemporană.

(Familia, nr. 5/2008)

***

Trei chitarişti orădeni

Deşi puţini dintre tinerii muzicieni orădeni au reuşi în anii de după 1990 să se afirme pe plan naţional (A.G. Weinberger e unul dintre exemplele cele mai pregnante), există în prezent câţiva, deosebit de talentaţi, care întrunesc toate condiţiile pentru a intra în categoria talentelor din „prima divizie”. Le lipseşte doar şansa de a fi remarcaţi, de a-şi valorifica talentul într-un context care să-i propulseze pe scena naţională. Din păcate, chiar şi o parte a publicului orădean avizat pare să-i ignore, deşi aceşti tineri au depăşit demult faza debutului în viaţa muzicală orădeană.

Armonie şi stăpânire

Pentru un timp, G. Nagy Laszlo (care şi-a asumat, autoironic, porecla „Girafa”) pare să fi preferat, din motive personale, conul de umbră al profesoratului, predând altora cunoştinţele sale vaste, extrem de bine articulate, în domeniul chitarei clasice. În rarele sale apariţii publice (în ultimul timp, îndeosebi în cadrul trupei The Elephants, moşită de Tom Ross), G. Nagy Laszlo îşi pune în valoare simţul armonic ieşit din comun, reuşind să sublinieze pregnant coloratura şi melodica pieselor din zona rock-ului anilor 60-70. Tehnica sa, care face dovada unei stăpâniri depline a instrumentului, îi permite şi etalarea unor calităţi solistice de invidiat, lipsa emfazei conferindu-i şi acea însuşire rară la practicanţii acestui instrument de a miza pe credibilitate, şi nu pe etalarea ostentativă a virtuozităţii.

Tehnică şi impetuozitate

Marius Pop pare să-şi fi propus din start doborârea recordului de viteză la digitaţie, solourile sale apropiindu-se vertiginos de cele ale unui Yngwie Malmsteen. Sub oblăduirea tatălui său, solist al grupului Celelalte Cuvinte, Marius a atins maturitatea tehnică la o vârstă precoce, dând impresia că instrumentul nu mai are în faţa sa nici un fel de taine. Debordant pe scenă, copleşind auditoriul cu o maree năvalnică de sunete, impetuozitatea sa fascinează, Marius Pop excelând atât în abordarea rock, cu accente de heavy metal, în cadrul formaţiei Thamyras, cât şi în cea de jazz-rock, în formula Jazz Cab. Pentru a fi mai convingător, tânărul chitarist orădean ar avea însă nevoie de o mai mare disciplinare a avântului său interpretativ, virtuozitatea sa lucrând adesea în dauna expresivităţii artistice.

Coerenţă şi expresivitate

Sub o aparenţă anodină, de băiat timid şi inexpresiv, Bader Oliver ascunde o sensibilitate ieşită din comun, perfect convertită în expresie artistică graţie unei tehnici ireproşabile. În apariţiile sale alături de Joe Balogh (Jazz Today) sau de formaţia KIM, în cadrul căreia activează şi în prezent, Bader Oliver se impune prin maniera sa interpretativă de mare ţinută, caracterizată prin limpezime şi expresivitate. Intervenţiile sale solistice stau mărturie unei asimilări depline a lecţiei marilor maeştri, impresionând prin siguranţa frazării şi echilibrul desăvârşit în exprimarea ideilor muzicale. Discursul său extrem de coerent şi bine articulat e caracteristic muzicienilor care au atins maturitatea artistică.

Alexandru Seres

(2005)

***

Jazz-rock pe malurile Crişului

Formaţia Kim este, cu certitudine, revelaţia muzicală a anului. Practicând un jazz-fusion cu elemente latino, trupa condusă de Haraji Adalbert (Peko) reuneşte câţiva dintre cei mai buni muzicieni ai momentului, promovând cu obstinaţie o muzică deloc facilă, ce evită orice concesii făcute comercialului.

De la începutul acestui an, Kim au dat în jur de 100 de concerte, fiind de departe cea mai activă formaţie orădeană. Apariţiilor lor pe scenele orădene, în special la Casa de Cultură a Municipiului, li se adaugă concerte în Bucureşti şi în alte localităţi din ţară, precum şi în străinătate, în Ungaria şi Austria.

„Am fost foarte bine primiţi în străinătate, unde muzica noastră este mult mai apreciată decât în ţară”, spune Peko, oarecum dezamăgit de modul în care publicul autohton înţelege să asculte jazz – bând bere şi tăifăsuind în gura mare despre femei sau fotbal.

Cu toate acestea, Kim are în Oradea un grup fidel de fani, care sunt prezenţi la fiecare concert al formaţiei. Din păcare, muzica de factură jazz-rock nu are pe plan local un public prea numeros, puţini melomani orădeni fiind atraşi de acest gen.

Muzicieni de excepţie

Muzicienii care alcătuiesc Kim sunt printre cei mai valoroşi instrumentişti pe care îi are Oradea în momentul de faţă. Alături de Peko (bas), din trupă fac parte Bader Oliver (chitară), Gyarfas Levente (clape) şi Gorbe Jozsef (baterie).

Bader Oliver, chitaristul formaţiei, e un tânăr modest, cu o apariţie anodină, despre care n-ai putea bănui că este unul din cei mai buni chitarişti de jazz pe care îi are România în momentul de faţă. Bader impresionează prin maniera sa interpretativă de mare ţinută, caracterizată prin limpezime şi expresivitate, cu un discurs extrem de coerent şi bine articulat. Solourile sale stau mărturie unei asimilări depline a lecţiei marilor maeştri, convingând prin siguranţa frazării şi echilibrul desăvârşit în exprimarea ideilor muzicale.

La clape, Gyarfas Levente dă dovadă de multă forţă şi claritate, caracteristicile intervenţiilor sale solistice fiind acurateţea şi o impetuozitate bine strunită. El e cel care asigură sound-ul rock al trupei, în contrapunct cu stilul mai cool al lui Bader Oliver.

Gorbe Jozsef are un rol decisiv în muzica trupei, caracterizată prin ritmuri specifice jazzului latino. Fără să cedeze tentaţiei de a ieşi în evidenţă, metodic şi precis, bateristul trupei dă dovadă şi de inventivitate, imaginând pe alocuri structuri contrapunctice incitante.

Haraji Adalbert este sufletul formaţiei, cu o credinţă nestrămutată în misiunea muzicii lor. Asigurând echilibrul ce caracterizează muzica promovată de Kim, basul său se armonizează perfect cu structurile ritmice complexe, subliniind în acelaşi timp cu aplomb liniile melodice.

Formaţia Kim are toate atuurile reuşitei, primul lor disc, în pregătire, având nevoie doar de o promovare adecvată pentru a-i impune pe cei patru orădeni printre valorile jazzului românesc.

Alexandru Seres

(2005)