Alexandru Seres

Artă & meserie

 
Mai bântuie în mintea multora prejudecata că ziariştii sunt scriitori. Când aud idei din astea, îmi vine şi mie să scot pistolul, asemenea unui funest personaj, care proceda aidoma când auzea de cultură. Pentru că, să fie foarte limpede: singurul lucru pe care îl au în comun jurnalistica şi literatura este instrumentul de care se servesc - cuvântul. În rest, o mie de lucruri le despart.
Veţi spune că şi ziariştii folosesc figuri de stil. Le folosesc şi căruţaşii - şi încă ce figuri de stil pline de înflorituri! Deosebirea cea mare constă în scopul în care sunt utilizate metaforele, comparaţiile. În literatură, expresivitatea e non-instrumentală, e chiar ceea ce numim „artă”, câtă vreme în ziaristică ea are un scop strict utilitar. Oricum am întoarce-o, jurnalismul e orice, doar artă pentru artă nu…
Din motivele arătate mai sus, sunt sceptic de câte ori un ziarist se dă „artist”. Artiştii ăştia, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să scrie nici măcar un anunţ, din care să reiasă clar şi limpede informaţia. Urăsc din tot sufletul ziariştii cu fiţe, care se laudă cu scriitura lor - şi care urlă ca din gură de şarpe dacă le-ai tăiat vreun cuvânt - sau, Doamne fereşte, vreo metaforă. Ei n-au auzit de economia de mijloace, de redundanţa stilistică, de vorbele în plus, şi îşi imaginează că fiecare cuvinţel pus de ei pe ecranul calculatorului e aur curat. Pentru mine, sunt cazuri pierdute.
Multă vreme am crezut şi eu că îţi trebuie un talent special pentru a deveni jurnalist. Ca să zic aşa, ziarist trebuie să te naşti. Viaţa mi-a demonstrat că lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă ai puţină predispoziţie pentru scris, suficient discernământ şi cultură într-o cantitate decentă, ai toate atuurile pentru a deveni un bun ziarist. Dintre calităţile cerute, discernământul mi se pare cel mai important. Restul - tot ce ţine de meserie, se învaţă. Pentru că jurnalismul este, înainte de a fi o artă, o meserie ca oricare alta.
Desigur, la artă ajung doar câţiva performeri, poate predestinaţi. Dar pentru a realiza un ziar, nu de artişti ai nevoie - ci, în primul rând, de meseriaşi. Să faci diferenţa dintre ei - asta da, uneori e chiar o artă…

(Jurnal bihorean, 2004)

***

Dinozaurul de hârtie

 
Se şopteşte pe la colţurile planetei că ziarele sunt condamnate la dispariţie. Nu mai simţi nevoia să cumperi cearceafuri de hârtie de la chioşc: acum poţi citi ştirile pe Internet, ai zeci de canale la televizor şi, după cum merg lucrurile, chiar şi telefonul mobil îţi poate afişa ultimele cotaţii la bursă.
Nimic nou sub soare: la fel se şoptea când a apărut radioul, apoi televiziunea. Dinozaurul de hârtie, bătrân de patru sute de ani, s-a încăpăţânat să supravieţuiască.
E-adevărat: de vreo zece ani, tirajele ziarelor din întreaga lume sunt în scădere. Odată cu ele, profiturile. Există remedii?
Remarcând scăderea apetitului pentru citit, cotidianul USA Today lansa la începutul anilor ‘80 un nou concept de ziar, adaptat cerinţelor şi habitudinilor de lectură ale timpurilor moderne. Nu era doar color, concurând vizual televiziunea; principalul atu al ziarelor, relatarea pe larg şi în amănunt a evenimentelor, cu informaţii de fundal imposibil de redat prin intermediul ştirilor de televiziune, era abandonat complet, în încercarea de a oferi un produs cât mai asemănător cu putinţă celor furnizate de micul ecran.
Era de-a dreptul o sfidare: articole scurte, percutante, însoţite de numeroase imagini color, ca în revistele ilustrate.
Conservele de ştiri aruncate pe piaţă de USA Today au avut succes. Publicul american a sesizat imediat nu doar diferenţa, ci mai ales avantajele: timpul de lectură se reduce considerabil, informaţia se ingurgitează rapid, fără bătăi de cap, iar mistuirea e plăcută, ca privitul la televizor cu o cutie de bere în mână şi o pungă de alune în faţă.
Tirajul a urcat cu o rapiditate care a pus pe gânduri concurenţa. În doi ani, USA Today a ajuns în rând cu New York Times şi Washington Post. Multe ziare s-au reorientat rapid spre noul concept - în zadar.
Ceea ce făcuse succesul noului gen de ziar era de fapt nu atât conceptul, cât valoarea deosebită a articolelor: extrem de bine redactate, cu mare atenţie pentru titluri, totul ambalat într-un design modern şi flexibil. S-a văzut acest lucru de-abia când, cedând exigenţelor jurnalistice şi bunului simţ, articolele din USA Today au început treptat să se lungească, după cum cerea subiectul. Şi totuşi ziarul s-a menţinut printre cele mai citite cotidiane din State, cu rate de profit considerabile.
De fapt, sondajele efectuate printre cititori au arătat că doar 10% dintre cei întrebaţi nu voiau articole lungi, 10% erau de părere că ele sunt mereu prea scurte, în schimb o covârşitoare majoritate de 80% a declarat că nu lungimea articolelor este factorul determinant.
Bunul simţ spune că un articol trebuie să fie atât de lung cât să nu devină plicticos. Iar acest lucru depinde doar de două lucruri: de subiect şi de felul în care este scris articolul.
Mitul jurnalistic conform căruia articolele trebuie să fie scurte şi uşor de citit e discutabil. Subiectele importante trebuie tratate pe larg, cele mai puţin importante mai pe scurt - buna şi veche regulă jurnalistică rămâne mai departe în picioare. Ceea ce tinde să devină mult mai evident pentru editorii de ziare este faptul că singurul lucru care poate aduce succesul este valoarea. Valoarea de informaţie a ştirii, dar şi valoarea adăugată prin transpiraţia şi inspiraţia jurnaliştilor de talent. În lipsa acestora, ziarul devine la fel de anost şi stupid ca o gazetă de perete.
Cititorul nu trebuie niciodată subestimat. Chiar şi cei mai puţin educaţi îşi vor da seama, la un moment dat, că cititul gazetelor de perete, deşi mai la îndemână şi mai puţin devorator de timp, este ca o nucă găunoasă: nu are miez.
Şi, fiindcă tot veni vorba: dacă aţi ajuns până aici cu lectura, înseamnă că acest articol, deşi are peste 600 de cuvinte, nu e prea lung. Ori am eu ghinion şi sunteţi un cititor mult mai perseverent şi mai răbdător decât credeam…

(Jurnal bihorean, 2001)

***

La început a fost… erata

 
Un anunţ apăru într-o bună zi pe coridorul Universităţii din Valparaiso, cu următorul conţinut: “Un strat de răşină oleaginoasă a fost aplicat recent pe suprafeţele din preajmă, aflându-se încă într-o stare de oxidare incompletă. Contactul cu suprafeţele menţionate poate avea drept consecinţă transferul de pigment pe piele şi haine, compromiţând integritatea decorativă a stratului şi provocând neplăceri.”
Păsăreasca universitară - o simplă glumă, de altfel - poate fi rezumată în doar trei cuvinte: “Atenţie! Proaspăt vopsit”.
O realitate simplă, pe care o poate înţelege oricine, doar privind-o, e redată uneori prin zeci de cuvinte celor ce iau contact cu ea prin mijlocirea limbajului.
Iată de ce ziariştii spun că o fotografie face mai mult decât o mie de cuvinte.
Problema e că realitatea poate fi redată în atâtea feluri, încât niciodată nu putem fi siguri că modalitatea aleasă e cea mai potrivită pentru a fi înţeleşi. Uneori, nu putem fi siguri nici măcar că am înţeles-o noi înşine.
Munca de ziarist îţi oferă nenumărate prilejuri de a constata, pe propria piele, câte capcane îţi poate întinde procesul de transformare a realităţii în text. Dacă nu eşti foarte atent, nu numai că te laşi înşelat de cuvinte - cazi chiar în plasa pe care ţi-a întins-o, ca un vânător iscusit, realitatea însăşi.
Mai toate ziarele orădene au publicat săptămâna trecută o ştire tragică: un elev din Marghita a murit la ora de educaţie fizică. Realitatea însă era sensibil diferită: elevul murise într-adevăr, dar după ce fusese dus la spital. La ora de educaţie fizică doar i se făcuse rău.
Oricât am încerca să punem semnul egalităţii între “în timpul” şi “după”, nu vom reuşi. La fel cum nu putem înlocui cauza cu efectul. Şi totuşi, ziariştii în cauză au făcut-o. Pentru ei, tânărul murise la ora de educaţie fizică.
Şi, într-un fel, să admitem: chiar aşa a fost.
Vrând-nevrând, simplificăm realitatea. Pentru că, dacă am încerca s-o cuprindem în totalitatea aspectelor ei, nu ne-ar ajunge cuvintele.
De ce atunci presa, de multe ori, în loc să simplifice, complică lucrurile, exagerându-le? Sau, nu cumva, chiar simplificarea însăşi este o exagerare?
Oricum ai aborda un subiect, fie simplifici, fie exagerezi. În ambele cazuri, falsifici adevărul. N-ai încotro: nu poţi cuprinde în cuvinte toată realitatea, aşa cum este ea. Adevărul e un lucru imposibil de spus. Cine poate spune, fără nici un dubiu: un pahar în care ai turnat apă până la jumătate, este pe jumătate plin, sau pe jumătate gol?
Doi cu doi fac oare întotdeauna patru?
Dacă ar fi aşa, am trăi într-o lume infinit mai puţin complexă. Ar fi o lume în care nu se poate greşi. Sau, dacă se greşeşte, orice greşeală ar putea fi corectată.
Dar am face-o?
Un exemplu la îndemână, care priveşte chiar presa. Unul din punctele de onoare ale tuturor ziarelor care se respectă sunt eratele. Ai publicat o ştire care s-a dovedit neadevărată, o informaţie care nu se confirmă sau, pur şi simplu, într-o clipă de neatenţie, ai scris o prostie - legea nescrisă a presei spune că trebuie s-o rectifici. Chiar şi atunci când nimeni nu ţi-o cere, când nu eşti sub ameninţarea dreptului la replică. O faci dintr-un elementar respect faţă de adevăr. Şi faţă de cititori, care tocmai asta aşteaptă de la tine: să le spui adevărul.
Nimeni nu i-a obligat pe cei de la ziarul londonez The Observer să dea o erată în care corectau data morţii lui Mozart, pe care o publicaseră greşit, în urmă cu… 199 de ani! Doar simţul corectitudinii, al respectului faţă de adevăr. Există situaţii şi mai halucinante: revista Time a retras întregul ei tiraj, când pe coperta uneia din ediţiile sale a apărut “contol” în loc de “control”. A fost singura greşeală de tipar de pe copertă, din întreaga istorie a revistei. Noblesse oblige.
Un lucru care ne pune pe gânduri: presa românească nu prea dă, decât extrem de rar, erate. Nu pentru că n-ar greşi. Ci pentru că încă nu a ajuns la nivelul de maturitate al presei occidentale. Lipsa eratelor arată infantilismul presei noastre democratice, care n-ar recunoaşte în ruptul capului că e supusă şi ea, ca oricare, greşelii.
Se va maturiza doar când va învăţa cele trei cuvinte ale celei mai simple ştiri: “Atenţie! Proaspăt vopsit”…

(Jurnal bihorean, 2002)

***

Biblioteca pentru tonţi

 
Până la vârsta de 10 ani, Linda citea cu înverşunare cărţile potrivite vârstei ei. Era în stare să se trezească la şase, de îndată ce se lumina de ziuă, citind în pat până sosea timpul să plece la şcoală. La un moment dat, fără nici un avertisment, a renunţat să mai citească. Rugăminţile erau zadarnice: orice carte i-ai fi dat, se oprea din citit după câteva pagini, abandonând în cele din urmă complet lectura.
Nimic pe lumea asta n-ar fi convins-o să mai pună mâna pe cărţi.
M-am întrebat adesea ce a determinat-o să renunţe dintr-odată la ocupaţia ei favorită. Eram mândru că fiica mea are un vocabular bogat, folosind cu dezinvoltură cuvinte pe care destui adulţi ar fi fost nevoiţi să le caute prin dicţionare. Însă disperarea mea creştea pe măsură ce timpul trecea şi Linda nu mai dădea nici un semn că ar mai fi dispusă să arunce ochii benevol pe o carte.
Aveam impresia că fetiţa mea avea să devină o toantă.
De fapt, descoperise televizorul. A realizat că poveştile care se derulează pe micul ecran sunt mult mai interesante decât cele ce se desfăşurau pe ecranul minţii ei, în timp ce citea. Şi că efortul pe care trebuie să-l facă este mult mai mic.
Blestemul civilizaţiei moderne mă ajunsese din urmă.
Pe atunci nu ştiam însă că ceea ce i se întâmpla fiicei mele făcea de fapt parte dintr-un fenomen global. Încă nu aveam zeci de programe la televizor, ca în Occident, şi nici n-aveam habar de calculatoare şi Internet. De-abia când am văzut cel mai recent episod al epopeii cinematografice «Star Wars» la mine acasă, pe calculator, folosind un CD pirat difuzat înaintea premierei oficiale din SUA a filmului lui George Lucas, am realizat că şoarecii de bibliotecă sunt o rasă pe cale de dispariţie.
Propria mea bibliotecă, numărând peste 1500 de volume, o abandonasem de câţiva ani, fără să-mi dau prea bine seama că despărţirea de preţioasa comoară a tinereţii mele n-a fost de loc dureroasă. Şi nu mai puteam pricepe în ruptul capului cum reuşeam odinioară să citesc o carte întreagă într-o singură zi.
Devenisem şi eu, pe nesimţite, un rob al civilizaţiei vizuale.
De când nu mai citesc decât cel mult o carte pe lună - şi adesea, şi aceea de specialitate, nu ficţiune - am sentimentul tot mai pregnant că înţeleg din ce în ce mai greu ceea ce citesc. Cuvintele nu se mai leagă în propoziţii, “fotografia” textului nu îmi mai apare instantaneu în minte. Mi-a îmbătrânit creierul? Nu, doar s-a obişnuit cu o altă modalitate de “citire” a realităţii.
O statistică din 1999 arată că, în Statele Unite, 59% din populaţie citeşte mai puţin de zece cărţi într-un an. Numărul celor care nu citesc de loc creşte continuu: 30% din tirajul cărţilor publicate este returnată editurilor. Informaţia este preponderent vizuală, cea în formă scrisă pierzând tot mai mult teren. Designerii şi specialiştii de marketing sunt conştienţi de acest fenomen, ei “împachetând” produsele în funcţie de următoarea ierarhie: culoare, formă, simboluri şi, la urmă de tot, cuvinte.
Fenomenul se poate observa şi în scăderea tirajelor presei scrise, care pierde sensibil teren în faţa audiovizualului. Multimedia este în ofensivă, graţie impactului tehnologic al industriei IT. Nu mai răsfoim cărţi, ci programe TV sau pagini de Internet. Informaţia este la îndemâna tuturor, preselectată şi codificată vizual, gata mestecată, ca o bibliotecă pentru tonţi; înşelaţi de uşurinţa cu care obţin informaţia, proştii ajung să creadă că sunt în stare să gândească. Visul de aur al epocii comuniste, masificarea culturii, devine treptat realitate. Poate că nu vom deveni analfabeţi; în schimb ne pândeşte o atrofie intelectuală la nivel planetar, cu consecinţe de natură să ne schimbe radical viitorul.
Dacă vom mai avea unul, într-o civilizaţie subjugată de imagini şi forme, dar tot mai săracă în înţelesuri.

(Jurnal bihorean, 2001)

***

Pamfletarul român

 
Excuse my french, obişnuieşte să spună americanul mai puţin stilat, atunci când îi mai scapă, din obişnuinţă, câte un cuvânt de patru litere în prezenţa unei doamne. Bădărănia devine astfel scuzabilă, fiind expediată, cu ironie, în aria lingvistică a onorabilităţii de extracţie franţuzească.
Cam în acelaşi mod şi-a câştigat şi mojicia drept de cetate, strecurându-se fraudulos în Parnas deghizată în pamflet. Printre vinovaţii de această escrocherie literară se numără celebrităţi ca Demostene, cu ale sale Filipice, ba chiar şi Lucian de Samosata. Un alt literat, Pietro Aretino, a consacrat definitiv genul ca mijloc de şantaj gazetăresc avant la lettre, prin pamfletele sale acide despre nobilimea italiană din secolul XVI, umplându-se de glorie - dar şi de bani. Prostul renume al gazetarilor, ca indivizi fără scrupule, i se datorează în bună măsură.
Neîndoios că pamfletul a avut în cursul istoriei rolul său, ca mijloc propagandistic sau instrument de protest social-politic. Apăraţi de platoşa sa stilistică, scriitori ca Milton sau Swift au reuşit să strecoare adevăruri despre societatea vremii lor, altminteri greu de redat cu mijloace literare tradiţionale. Nu-i mai puţin adevărat că, aflat în zona gri a confluenţei dintre realitate şi ficţiune, pamfletul nu reuşeşte întotdeauna să fie pe deplin convingător: fie e bănuit de nepermisă înflorire a adevărului, fie de contaminare cu literatura. De aceea, odată cu timpurile moderne, utilizarea sa a devenit tot mai restrânsă, fiind trimis în semi-ilegalitate din momentul în care dreptul omului la demnitate şi respectarea vieţii sale private au fost tot mai strict legiferate.
Nu şi în România. Prevalându-se de o bogată tradiţie (părintele jurnalisticii româneşti, Ion Heliade Rădulescu, a fost el însuşi un talentat pamfletar), mulţi scriitori români au devenit peste noapte jurnalişti prin simplul fapt că au scris pamflete. Nu ştiri, nu reportaje, nu articole de analiză, ci literatură pamfletară. Şi asta nu doar în secolul XIX (Eminescu, Macedonski), ci chiar în zilele noastre, când indivizi fără scrupule, ba chiar fără talent, sunt ridicaţi la rang de mari pamfletari doar pentru că îşi împroaşcă adversarii politici cu noroi.
Pamfletarul român nu este propriu-zis jurnalist; în cel mai bun caz, doar un scriitor ratat. Neputând să-şi doboare adversarul cu dovezi şi argumente, el recurge la invectivă, apărându-se în faţa posibilelor acuzaţii de calomnie cu scutul  literaturii. Înjurăturile de cârciumă devin inocente figuri de stil, neadevărurile cele mai grosolane sunt prezentate drept metafore suave. Dacă în trecut un Gh. Panu, un Arghezi sau chiar Ion Vinea au reuşit să dea strălucire genului, mânuind condeiul cu o virtuozitate literară care făcea iertată lipsa de subtilitate a afrontului, în zilele noastre cei consideraţi “pamfletari” nu mai exhibă altceva decât talentul birjăresc de a înjura. Virulenţa discursului, invectivele cele mai abominabile sunt confundate cu măiestria verbului, spirite dintre cele mai grosiere fiind aplaudate la scenă deschisă de un public prea puţin sensibil la virtuozităţile metaforice, cât mai ales la grosolănia afişată public, fără menajamente, satisfăcând apetitul spre vulgaritate care domină societatea românească.
În presa autohtonă din acest ultim deceniu al mileniului, spiritul democraţiei a fost degradat până la nivelul balcanic al calomniei sfruntate. Gazetăria a ajuns treptat un comerţ injurios, în faţa căruia până şi justiţia amuţeşte, intimidată de pretenţiile de onorabilitate literară de care se prevalează aşa-zişii gazetari care adoptă discursul duplicitar al pamfletului. Un discurs comod, pentru că nu necesită însuşirea instrumentarului profesional indispensabil muncii de jurnalist, şi extrem de facil, căci virtuţile sale literare sunt extrem de discutabile. Sub umbrela sa, sunt lansate cele mai inepte acuzaţii, cele mai gogonate minciuni; adevărul se confundă în acest fel tot mai mult cu ficţiunea, încât nimeni nu mai poate trage linia de demarcaţie între ele. 
Pamfletarul român nu e, aşadar, nici ziarist, nici scriitor. Doar un spirit meschin, plin de ură, îndeobşte mincinos şi fără simţul răspunderii. Iar pamfletul, aşa cum e practicat de o bună parte a ziariştilor din România, nu e nici gazetărie, nici literatură. Doar (excuse my french) pornografie.

(Jurnal bihorean, 2000)