SCRIITORI ORĂDENI
ION DAVIDEANU
IOAN MOLDOVAN
TRAIAN ŞTEF
ION SIMUŢ
BLAGA MIHOC
MIRCEA BRADU
FLORIN ARDELEAN
GHEORGHE VIDICAN
LUCIAN SCURTU
IOAN F. POP
MIHAI VIERU
PAŞCU BALACI
Bine aţi venit în paradisul lui Lulu
La sfârşit de mai, o lansare de carte mai puţin obişnuită la Oradea, prin punere în scenă şi “obiectul muncii”. De-abia întors dintr-un sejur exotic în Bali, Lucian Cremeneanu şi-a surprins prietenii şi cunoscuţii cu o invitaţie la lansarea cărţii în care relatează călătoria sa în Insula Zeilor. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, terasa hotelului Maxim a fost transformată într-un spaţiu expoziţional ad-hoc, cu fotografii realizate pe parcursul călătoriei şi un simbolic covor de flori exotice aşternut sub picioarele oaspeţilor, totul învăluit în acordurile de chitară ale maestrului Noris.
Ajungând în mod neaşteptat – chiar şi pentru el, personaj mereu imprevizibil – la 11.000 de kilometri de Oradea, Lucian Cremeneanu nu putea rata ocazia să facă ceva memorabil. Ca, spre exemplu, să devină celebru, scriind o carte. “Welcome to My Paradise” este debutul-surpriză al tânărului jurnalist-DJ Lucian Cremeneanu, o carte scrisă într-o viteză nebună, jurnal de călătorie neconvenţional al vacanţei sale petrecute în Insula Bali. Virtuţile ei au fost subliniate de Ramona Novicov şi subsemnatul, gazdă fiind Florin Budea, în calitate de reprezentant al Editurii Arca.
Cartea se citeşte cu acel gen de uimire pe care îl resimte oricine are prilejul să stea de vorbă cu Lucian Cremeneanu. Şi nu pentru că el ar vrea cu tot dinadinsul să epateze, ci fiindcă reuşeşte să-ţi transmită, prin verva sa perpetuă şi atitudine adolescentină, propriile uimiri în faţa spectacolului lumii. Fie că face baie în ocean sau în piscină, că îţi relatează experienţele sale culinare sau bahice prin restaurantele şi barurile insulei, sau îşi petrece timpul la surfing, rafting, scufundări ori în saloane de masaj, Lucian Cremeneanu nu e preocupat atât să cucerească cititorul cu amănunte pitoreşti şi senzaţii ieşite din comun, cât mai ales să scoată în evidenţă ceea ce îl preocupă într-un mod major – relaţionarea sa cu oamenii. Lulu (cum îl alintă prietenii) călătoreşte nu doar pentru a cunoaşte locuri, ci mai ales pentru a cunoaşte oameni. Capabil să intre în vorbă cu necunoscuţi aşa cum alţii respiră, e în acelaşi timp mirat de ce i se întâmplă. “Cum pot avea norocul să întâlnesc astfel de oameni?”, exclamă el relatând diverse întâlniri admirabile, prilej de a exclama filosofic: “Şi mai ales, câte feluri de a cunoaşte oameni există?”. Judecând după varietatea experienţelor sale, răspunsul este: fără număr…
“Welcome to My Paradise” nu este un jurnal de călătorie obişnuit. E mai mult un soi de reportaj jurnalistic scris la persoana întâi, în care DJ-ul de extracţie beiuşeană mixează în stil de “amintiri din copilărie” fragmente din vieţile sale anterioare, subliniind în acest fel, cu vervă inepuizabilă dar şi multă emoţie genuină, că întâmplările prin care ne e dat să trecem au un rost precis, chiar şi atunci când ele nu ni se par decât coincidenţe întâmplătoare.
Scrisă cu mână sigură, într-un ritm alert, cu un matur şi deplin echilibru al frazei, “Welcome to My Paradise” este o lectură captivantă, convingătoare prin spontaneitate şi naturaleţe, expresivitate şi sensibilitate. Şi, nu în ultimul rând, prin umorul care poartă inconfundabila marcă Cremeneanu.
Alexandru Seres
(Familia, nr. 6/2009)
Punctul G al prozei erotice
Ultimul număr pe 2004 al revistei Familia oferă cititorului avid de senzaţii culturale tari o surpriză: proză scurtă erotică de Florin Ardelean. Jurnalist şi prozator de cursă lungă – atât de lungă încât, deşi scrie proză de vreo 20 de ani, încă nu a debutat în volum, Ardelean pare să-şi fi pus în cap să revoluţioneze ambele domenii, străduindu-se din răsputeri să transforme orice ştire în eseu şi să scrie proză de parcă ar comite articole de gazetă. Un stil cu totul original deci – şi prozele erectile din Familia nu fac excepţie din acest punct de vedere.
În ceea ce priveşte debutul întârziat al lui Florin Ardelean, misterul pare să fie pe cale să se destrame. Cele trei proze din revista noastră de cultură poartă o scurtă notă de final, asupra intenţiei de a încropi un posibil – dar improbabil, precizează autorul – volum, ce ar urma să poarte titlul „Schiţe erotice – 50 de proze citadine”. Titlul acestei „work in progress” dă seama în mod destul de lipsit de echivoc de dubla intenţie a autorului: pe de o parte, de a se arunca cu capul înainte în promiscuitatea curentului erotic al literaturii contemporane, cuprinse de o subită frenezie libertină – pe de altă parte de a înscrie acest demers în peisajul citadin în care colcăie tentaţiile de tot soiul, potenţând libidoul la maxim.
Deşi de extracţie rurală şi profund marcat de experienţele unei copilării presupus idilice în sânul Husasăului natal, Florin Ardelean nu e tentat de erosul bucolic, preferând, din ipostaza de exilat perpetuu , să se lase cuprins – chiar dacă doar pe planul fanteziei – de tentaculele unui citadin înecat în dejecţii, pe plan material şi spiritual deopotrivă. Masochist şi sadic în acelaşi timp, Ardelean îşi împroaşcă proza cu salivă, fecale şi lichid spermatic, punând în acelaşi plan erosul decăzut al prostituatelor cu copulaţia canină, târfele oraşului agăţându-şi clienţii în vecinătatea câinilor vagabonzi acuplaţi. E o lume mizerabilă cea pe care ne-o înfăţişează autorul, pe care l-am fi crezut invadat de fantasme erotice – dar, surprinzător, imaginarul său citadin e unul repulsiv, în care personajele, nevrozate de pendularea între sat şi oraş (unul din ele e chiar „Navetista”) nu-şi găsesc rostul decât în frenezia actului originar, exersat în limitele strictei animalităţi.
Să scrii proză erotică înseamnă să practici un exhibiţionism cu totul special, în care rişti să-ţi expui cele mai intime cotloane ale sufletului, cele mai inavuabile dorinţe. Nu te poţi ascunde în spatele măştilor auctoriale, căci cititorul te va suspecta mereu că, sub vălurile metaforei ce îmbracă trupul voluptos al naraţiunii, se ascund refulările proprii. Nu e cazul prozelor scurte comise de Florin Ardelean. Actul scrisului, spre deosebire de alţii, nu e la el un coit, o juisare textualistă, ci ţine de cerebral, de construcţia exiguă a unui univers în care ritualul erotic e potenţator de sensuri, fertilizator de semnificaţii existenţiale.
Punctul G al prozei lui Florin Ardelean, ceea ce procură voluptate actului de lecturare a acestor texte, nu e simpla licenţiozitate a descrierilor, lipsa de inhibiţie în folosirea celor mai prohibite vocabule, ci – paradoxal – tocmai pudoarea cu care se derobează oricărei juisări, miezul amniotic al acestor scurte texte învăluind posibilul mesaj potenţator ca un mister originar.
Proza erotică a lui Florin Ardelean e ca o maja desnuda ce se oferă, plină de concupiscenţă şi aparent fără reţineri, privirii iscoditoare şi aţâţate, fără însă a-şi dezvălui pe de-a-ntregul secretele.
Alexandru Seres
(2005)
***
Un bestiar liric
În ultima vreme, se scriu cărţi extraordinare în Bihor. Dintre cele apărute anul trecut, cea a lui Lucian Scurtu, „Bestiarul de fontă”, putea fi cea mai bună carte de poezie a anului – de nu ar fi apărut, în acelaşi an, „Epistolele către Alexandros” a lui Traian Ştef, de o egală măiestrie lirică. Dacă despre poemele lui Ştef din această carte s-au pronunţat critici din toată ţara, aclamând-o, despre Lucian Scurtu s-a vorbit mai puţin. Poetul orădean, deşi cunoscut în ţară, având la activ deja trei volume, încă nu s-a impus în conştiinţa publicului – deşi ar fi meritat-o, zic eu, cu prisosinţă. La prima ediţie a „Cărţii anului 2004 în Bihor”, organizată de Jurnal bihorean, „Bestiarul de fontă” a fost la un pas de a primi titlul. Poezia a pierdut în faţa istoriei, titlul fiindu-i suflat de „Valenţele emancipării”, scrisă de istoricul Blaga Mihoc.
Aşadar, poezia a pierdut bătălia, ca întotdeauna. Aşa e ea – o pierdere: de vreme, de sine – adică pierzanie, poetul fiind mereu un damnat. Dacă un filosof se întreba odată „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, poetul ar putea să întoarcă întrebarea şi să încerce să răspundă la reversul ei: „Ce se câştigă atunci când ceva se pierde?” Căci poetul, atunci când pierde (se pierde), de fapt câştigă. Câştigul său e tocmai pierderea de sine, în actul scrierii poemului. Dar, prin poemul pe care-l scrie, el câştigă o lume.
Lumea aceasta câştigată de poet nu are nimic de-a face cu lumea noastră, cea a muritorilor de rând, a prozatorilor de dincoace de poezie. Deşi s-ar putea spune că poetul e şi el un fel de prozator. Numai că, precum monsieur Jourdain al lui Moliere, el scrie proză fără s-o ştie – o proza a unei alte lumi decât a noastră. Creaţia poeţilor este, deci, în această a patra dimensiune care e poezia, tot proză. Doar noi, muritorii-prozatori de rând, care nu-i înţelegem limba pe de-a-ntregul, o numim, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, poezie.
Ce fel de proză scrie, aşadar, Lucian Scurtu? Cea din volumul „Bestiarul de fontă”, apărut în Biblioteca Revistei Familia, depăşeşte cu mult creaţiile anterioare („Lucyan Mărturisitorul” şi „Avatarurile faraonului Gregor Samsa”). În acelea, Scurtu vroia cu tot dinadinsul să scrie poezie – şi uneori chiar reuşea. Dar tocmai asta era problema: că încerca din răsputeri să câştige – şi nu reuşea să piardă. De-atunci, Lucian Scurtu a renunţat să mai fie victorios în bătălia cu sine şi cu ceilalţi şi a lăsat garda jos. S-a predat în faţa poeziei şi a devenit… prozator. Şi a câştigat.
Despre ce scrie Lucian Scurtu? Despre tot soiul de bestii, pe care le transmută într-o ordine lirică proprie. Precum viermele din poemul „Chinezăria transilvană”, care după ce iese din textul tocmai scris de autor, îl citeşte, şi apoi reintră în el, făcându-l pe poet să aibă revelaţia faptului că viermele realităţii e cel care dă sens operei sale: „abia atunci am ştiut că universul pe care îl visez / e chiar universul în care visez. / Restul e poezie, numai poezie.”
Acest „vierme” al realităţii e omniprezent în universul liric al lui Lucian Scurtu. El roade pe dinăuntru poemul, conferindu-i în acelaşi timp o grandoare a decadenţei definitorie pentru genul de lirism practicat de poet. În „Monolog în babilonia bucătăriei de bloc”, poate unul din cele mai reuşite poeme din acest volum, consoarta e cea pe post de vierme, care roade din poet, până ce acesta, nemaiavând unde să se refugieze, evadează în poem: „«o vorbă tandră n-am mai auzit de la tine, bine că-mi umpli capul cu familiştii tăi, / să-ţi spele ei, să-ţi calce ei, să-ţi dea ei de mâncare dacă sunt mai buni…» /(…) / revine schimbată, puţin aranjată, parcă e alta, nu şi-a pierdut din frumuseţe, / mai are timp să-şi aprindă o ţigară «hai, nu fi supărat, când sunt nervoasă, doar o ştii, /mă mai descarc şi eu, hai, sărută-mă!» eu mă supun vinovat, / „chiar, la ce gândeai când îţi făceam adineaori morală?» mă întreabă curioasă, / privindu-mă atentă în ochi, pândindu-mă, / «la un poem nou despre tine» i-am răspuns.”
Alexandru Seres
(2005)
***
„Mainimic” despre poezia lui Ioan Moldovan
„Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidităţii şi ale cunoaşterii”, spunea Emil Cioran. O frază care i s-ar potrivi foarte bine lui Ioan Moldovan, poet care, cu cinci volume publicate şi două antologii, încă mai ezită să se considere poet în toată puterea cuvântului. Poate tocmai pentru că este prea timid pentru a se încrede în steaua lui şi poate prea lucid pentru a se încredinţa cu totul meandrelor inspiraţiei. Dar continuă să scrie, înverşunându-se parcă să se dezmintă pe sine – în fapt nefăcând altceva decât să se ascundă sub „platoşa de cerneală” a scrisului său («După un timp»).
M-am îndurat cu greu să scriu despre recent apăruta antologie Interioarele nebune, volum cu care editura clujeană Dacia inaugurează o nouă serie, «Poeţii urbei». Nu mi-e nicidecum limpede prin ce ar putea fi Ioan Moldovan „poet al Oradiei”, cum nu sunt nici măcar sigur că ar putea fi considerat „poet citadin”, chiar dacă imageria sa este destul de bine circumscrisă în arealul urban. Autorul «Tratatului de oboseală» are prea puţin în vedere un spaţiu concret, orădean ori de aiurea, urmărindu-şi propriile arhitecturi interioare, eliberate din strânsorile geometriilor convenţionale ale raţiunii. Ele sunt „interioarele nebune” ale unui timid care, pipăind sfios zgrunţurii unei realităţi ostile, îşi retrage antenele speriat, ca un melc care nu se încrede decât în spaţiul protector al propriei cochilii.
Mai mi-este greu să scriu despre poemele lui Ioan Moldovan pentru că ele îmi par o încifrare a unei singurătăţi pe care nu se cade să o tulburi. Adeseori ai senzaţia că versurile din «Interioarele nebune» nu sunt decât sclipirile amăgitoare ale unei ape adânci, refracţii sortite să ascundă, mai degrabă decât să dezvăluie misterele din străfunduri. E-adevărat, cel care şi-asumă o «Viaţă fără nume» (volum de debut, 1980) are şi izbucniri de orgoliu („scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o sabie”), alteori i se pare că până şi „singurătatea-i o înghesuială” («Să ne rugăm»). Dar nu pot să-mi ascund o anumită temere că, sub pojghiţa plăpândă a metaforei, se ascunde un tăiş ironic (şi, desigur, autoironic), un bisturiu sadomasochist care despică firul liric în patru doar pentru a căuta ceea ce găsise deja – „mainimicul” unui zbucium existenţial dinainte ştiut a sta sub semnul derizoriului.
Aşa că mă voi mărgini, în loc de orice concluzii, să-l denunţ pe poetul Ioan Moldovan ca autor de rimuiri ascunse ale sufletului, ca «Ştirile», poem din secţiunea inedită a «Interioarelor nebune»: „Ştirile se dau tot de două ori doar moartea nu are nevoie de / repetiţii / ea când lucrează lucrează când stă stă / mă gândesc la nişte petiţii către câinii din cartier numai că / nu prea ştiu ce să le cer / îi văd în seara asta plină de calculi şi bine pregătită / cum se adună-n cârduri câini de pripas şi câini / de elită”.
Alexandru Seres
(2002)
***
Un pustnic al poeziei
Pentru poetul zilelor noastre, fiecare nou volum de poezie este în acelaşi timp prilej de bucurie şi întristare. Bucuria este firească, asemănătoare celei care însoţeşte ivirea pe lume a unui prunc. Întristarea apare atunci când constaţi că în era Internetului poeţii au devenit nişte animale ciudate, la care lumea se uită cu aceiaşi ochi cu care ar întâmpina ivirea unui dinozaur.
Lucian Scurtu este cel mai îndărătnic poet din câţi am cunoscut. Nu se lasă până nu înnegreşte coala de hârtie de la vest la est şi de la nord la sud cu câte un poem-fluviu, care adună între ţărmurile sale tot ceea ce realitatea se încăpăţânează în mod obtuz să ocolească. Cine a avut curiozitatea să răsfoiască volumul său de debut, Lucyan Mărturisitorul (1996), va regăsi în Avatarii faraonului Gregor Samsa (Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2001) un univers familiar, constatând în acelaşi timp că, asemeni celui fizic, şi universul imaginar al poetului orădean se află în expansiune.
Cât din vasta panoramă lirică pe care o construiesc caleidoscopic poemele acestui volum este invenţie şi cât experienţă, asta doar poetului îi va fi dat să ştie. Lucian Scurtu amalgamează în textul său liric realul şi ficţiunea, viaţa şi literatura, extrapolând fragmente de viaţă şi secvenţe livreşti până le transformă într-o pastă lirică proprie: “«rusul tot rus» rupse miron tăcerea în patru privindu-i uşor deformaţi prin nectarul didactic / apropiindu-i mult de concept (aici ion se aplecă uşor spre autor şi din ureche i se prelinse / câteva picături de otravă regală cât bobiţele vesele de mercur)” (Mâine va fi altceva). Personaje kafkiene sau dostoievskiene coexistă cu personaje reale din anturajul autorului, geografia imaginară se întrepătrunde cu spaţiul concret, existenţial, poemul construindu-se agonic din tensiunile create între aceste lumi. Până la urmă, Lucian Scurtu este un povestitor, dar unul care, din postura sa de pustnic al poeziei, îşi transfigurează poveştile de adormit adulţii în metafore postmoderne, străbătute de o subtilă ironie.
Alexandru Seres
(2001)
***
Politica poeziei
Poeţii sunt averea poate cea mai mare a unui popor. De la greci nu ne-a rămas mare lucru în afară de Homer şi vreo doi filozofi, Anglia a contribuit mai mult la civilizaţia lumii prin Shakespeare decât toţi regii şi reginele ei la un loc iar România, fără Eminescu, n-ar fi poate nimic.
Ei, poeţii, ştiu uneori mai bine chiar decât filosofii unde trebuie căutate marile adevăruri ale lumii. Pentru că au har. De aceea ar trebuie să plecăm urechea mai des la cuvintele lor, chiar dacă ni se pare că nu întotdeauna îi înţelegem. Sensurile adânci se decantează în timp şi străbat la suprafaţă când nici nu te aştepţi.
Cei mai mari politicieni ai lumii n-au fost nici prim-miniştri, nici preşedinţi de state şi nici lideri de partide, ci poeţi. Ei, poeţii, ştiu mai bine decât orice om politic că oamenii nu se guvernează cu mintea sau cu vorbele, ci cu inima. Sufletele ascultă doar de suflet.
Nici un politician român nu a reuşit să aibă mai mare influenţă asupra poporului nostru ca Eminescu. Mihai cel cu suflet de Luceafăr a avut nevoie doar de două versuri ca să înregimenteze un popor întreg sub flamura patriotismului: “De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a…” Dar nu Eminescu e vinovat că versurile sale au fost răstălmăcite în fel şi chip de naţionaliştii secolului XX pentru a manipula masele.
Poeţii, chiar şi atunci când combat pe tărâmul politic, rămân poeţi. Politicienii însă nu pot fi niciodată poeţi. Prostituţia nu e niciodată lirică.
De ce invoc poezia şi politica? Răspunsul îl puteţi găsi în rândurile următoare, scrise de un poet trecut în nefiinţă mult prea curând, împreună cu care am trudit în primii ani după Revoluţie la publicaţia orădeană Gazeta de Vest. Când tensiunile dintre români şi maghiari sunt din nou sporite artificial de politicieni care slujesc interese ascunse, acest poem e mult mai potrivit decât orice comentariu care s-ar putea scrie despre convieţuirea interetnică din Transilvania.
Pentru că e poezie, şi poezia vorbeşte de la suflet la suflet. Iar sufletele, până la urmă, n-au naţionalitate.
Sergiu Vaida (1957-1997)
Suflet românesc… suflet maghiar
Amândoi ştiţi când v-aţi născut şi cerul era învolburat deasupra,
Cerul cădea pe voi ca un clopot şi n-aţi înmărmurit
Dar aţi căzut în genunchi şi aţi murit cu gândul la strămoşii voştri
Popor blând şi mândru, popor latin; popor aspru ca o cremene prin
pustiul istoriei. Amândoi aţi pierdut, amândoi, românule şi maghiarule
aţi suferit pentru naşterea voastră şi numai bisericile v-au salvat,
numai lacrimile v-au salvat, numai temeliile existenţei voastre.
V-au pus răni pe sare, v-au băgat în văgăuna celor puternici,
aţi fost slugi, aţi fost maiestuoşi, v-aţi urât, v-aţi omorât
între voi şi-n spatele vostru rânjea balaurul de la răsărit.
La Mohács era să moară minunea maghiară şi lumânarea acelui
loc încă mai arde şi toţi regii maghiari poartă pe obrajii
lor urmele ei sleite, şi toţi maghiarii poartă pe obrajii
lor urmele lor sleite. Ferice de popoarele care ştiu să
piardă, ferice de popoarele care ştiu să îşi transforme
înfrângerile în biserici. Ferice de dangătul lor.
Române, ţi-au pus sub nas o istorie falsă, te-au învăţat să
urăşti, ţi-au pus chipul pe patrafirul pierzaniei şi te-au
răstignit mincinoşii istoriei tale. Doamne al românilor, ai grijă
de cei care au murit în închisori, de martirii care-au văzut
corabia scufundându-se, ai grijă de imaginea lor în cer.
Doamne, ai grijă de bisericile lor!
Poem publicat în Gazeta de Vest, 1991
Alexandru Seres
(2001)
