Împlinise 40 de ani dar încă nu debutase în volum. Scrisese foarte multe poeme, de o stranie frumuseţe, uneori frizând delirul. Citise în cenacluri, participase la festivaluri de poezie, câştigase premii. A publicat în revistele literare – atât cât o permiteau circumstanţele. Dar volumul pe care şi-l dorise, acel prim volum – n-a fost să fie. În 1997, când împlinea 40 de ani, s-a stins, pe neaşteptate.
Cei care l-au cunoscut pe poetul orădean Sergiu Vaida, cei care l-au auzit citindu-şi poemele şi-ar dori cu siguranţă să-i citească poeziile adunate între coperţile unui volum. Fiul său, Matei, şi-a exprimat dorinţa de a da o mînă de ajutor. Lipsesc însă unele manuscrise, care s-ar putea să zacă undeva, prin sertare, uitate.
Am mai lansat un apel celor care mai au manuscrise sau copii ale poemelor lui, să dea o mână de ajutor la editarea unui volum care să-i cinstească memoria. O fac din nou, poate cu mai mult succes de această dată.
Public aici un poem al lui Sergiu, dedicat fiului său, Matei.
Cine stă pe prag
lui Matei
Cine stă pe prag şi gândeşte în locul meu şi cine-l hrăneşte şi-i dă de băut, şi cine mi-l lasă seara la uşă să geamă, şi cine aprinde lămpile din copacul îngheţat în mijlocul oglinzii mele. . Veac năruit ce-mi porţi mâna pe acest pergament, şi ochi holbaţi la fereastră în care citesc veştile exilării mele, veac năruit, grohotiş căzându-mi în auz şi bietul meu trup luând-o pe alte căi. Am răspuns la întrebările tale gaie, ţi-am semănat ogoarele arse ţi-am trecut prin ochii goi şi nu m-ai văzut, şi pe cine-ai lăsat pe prag să gândească în locul meu. Ştiţi bine mâna mea arde şi sfârâie pe umerii voştri, şi din ochii mei ca o lighioană sare prăpastia şi pe pereţii ei gravurile ochilor orbi, ştiţi bine din ochii mei sare prăpastia.*
Iată şi un alt poem, pe care eu îl consider definitoriu ca imagerie pentru genul de poezie practicat de Sergiu.
Imagini depunându-se încet pe o pânză
hei dar noi am văzut farurile luminând cu teamă acoperişurile nopţii cum ieşeam uzi leoarcă printr-un coridor cu lilieci oare cine ne-a pus balanţa în mâini, noi v-am mai spus de mâine vom fi din nou artişti într-un decor cu sălcii plângătoare pe o bancă tot dichisul ba şi o lebădă care cobora încet prin sângele nostru şi portretul rămânea înfipt în pătratele de iarbă pe care călcam noi am fost teribili noi am dat nume toposuri şi-acum ne trezim singuri lângă grămezile de zgură la capătul drumului mândrindu-ne cu coloana vertebrală păstrând la vedere imaginile depunându-se încet pe o pânză freatică şi pe ce trup tremură ea acum . hei dar noi am văzut farurile luminând cu teamă acoperişurile nopţii şi cuşca cu un şoricel alb pe care o ducem în mâini o să ne mărească foarte mult forţa de gravitaţie şi cine ştie în ce straturi ne vom trezi mai bine un taur trăgând mâlurile sub zăpezi îmi spuneai surprinsă de ce stăm noi în cârciuma asta în jurul lămpii şi pe jos un fel de puf şi pe noi un fel de puf pe tavan un fel de puf deşi vedeam foarte bine prin ferestruici cât palma fragmente de mecanisme rotiţe şi un clinchet la uşă ar putea fi în interiorul nostru la pâlpâirea lămpii de spirt ne veţi găsi
