Împlinise 40 de ani dar încă nu debutase în volum. Scrisese foarte multe poeme, de o stranie frumuseţe, uneori frizând delirul. Citise în cenacluri, participase la festivaluri de poezie, câştigase premii. A publicat în revistele literare – atât cât o permiteau circumstanţele. Dar volumul pe care şi-l dorise, acel prim volum – n-a fost să fie. În 1997, când împlinea 40 de ani, s-a stins, pe neaşteptate.

Cei care l-au cunoscut pe poetul orădean Sergiu Vaida, cei care l-au auzit citindu-şi poemele şi-ar dori cu siguranţă să-i citească poeziile adunate între coperţile unui volum. Fiul său, Matei, şi-a exprimat dorinţa de a da o mînă de ajutor. Lipsesc însă unele manuscrise, care s-ar putea să zacă undeva, prin sertare, uitate.

Am mai lansat un apel celor care mai au manuscrise sau copii ale poemelor lui, să dea o mână de ajutor la editarea unui volum care să-i cinstească memoria. O fac din nou, poate cu mai mult succes de această dată.

Public aici un poem al lui Sergiu, dedicat fiului său, Matei.

Cine stă pe prag

lui Matei

Cine stă pe prag şi gândeşte în locul meu şi cine-l hrăneşte

şi-i dă de băut, şi cine mi-l lasă seara la uşă să geamă, şi cine

aprinde lămpile din copacul îngheţat în mijlocul oglinzii mele.

.

Veac năruit ce-mi porţi mâna pe acest pergament, şi ochi holbaţi

la fereastră în care citesc veştile exilării mele, veac năruit,

grohotiş căzându-mi în auz şi bietul meu trup luând-o pe alte căi.

Am răspuns la întrebările tale gaie, ţi-am semănat ogoarele arse

ţi-am trecut prin ochii goi şi nu m-ai văzut, şi pe cine-ai lăsat

pe prag să gândească în locul meu. Ştiţi bine mâna mea

arde şi sfârâie pe umerii voştri, şi din ochii mei ca o lighioană

sare prăpastia şi pe pereţii ei gravurile ochilor orbi, ştiţi bine

din ochii mei sare prăpastia.

*

Iată şi un alt poem, pe care eu îl consider definitoriu ca imagerie pentru genul de poezie practicat de Sergiu.

Imagini depunându-se încet pe o pânză

hei dar noi am văzut farurile luminând cu teamă

acoperişurile nopţii cum ieşeam uzi leoarcă printr-un coridor

cu lilieci oare cine ne-a pus balanţa în mâini, noi v-am mai spus

de mâine vom fi din nou artişti într-un decor cu sălcii

plângătoare pe o bancă tot dichisul ba şi o lebădă

care cobora încet prin sângele nostru şi portretul

rămânea înfipt în pătratele de iarbă pe care călcam

noi am fost teribili noi am dat nume toposuri şi-acum ne

trezim singuri lângă grămezile de zgură la capătul drumului

mândrindu-ne cu coloana vertebrală păstrând

la vedere imaginile depunându-se încet pe o pânză

freatică şi pe ce trup tremură ea acum

.

hei dar noi am văzut farurile luminând cu teamă

acoperişurile nopţii şi cuşca cu un şoricel alb

pe care o ducem în mâini o să ne mărească foarte mult forţa

de gravitaţie şi cine ştie în ce straturi ne vom trezi

mai bine un taur trăgând mâlurile sub zăpezi îmi spuneai

surprinsă de ce stăm noi în cârciuma asta în jurul lămpii

şi pe jos un fel de puf şi pe noi un fel de puf pe tavan

un fel de puf deşi vedeam foarte bine prin ferestruici cât palma

fragmente de mecanisme rotiţe şi un clinchet la uşă ar putea fi

în interiorul nostru la pâlpâirea lămpii de spirt ne veţi

găsi