Mărturisesc că nu pricep de ce se feresc criticii noştri atât de tare să aşeze cartea lui Petru Dumitriu la locul pe care-l merită în literatura română. Marin Preda e ridicat pe un piedestal mult prea înalt, nu are nici pe departe complexitatea lui Dumitriu – iar în ce priveşte meşteşugul literar, e aproape un ageamiu pe lângă el. Ce dacă a făcut pactul cu diavolul roşu? Parcă era vorba că autonomia esteticului e deasupra celorlalte criterii – nu asta susţine până şi Manolescu în Istoria sa? Dar tot el uită cu desăvârşire de principiul clamat, atunci când vine vorba de Dumitriu (ba chiar şi de Preda). Una vorbim şi alta fumăm, nu-i aşa?

Concluzia mea: Cronică de familie bate Moromeţii ! Pe lângă fresca uriaşă a lui Dumitriu, romanul lui Preda e o carte de vacanţă. Săptămâna viitoare, volumul trei (şi ultimul) al celui mai bun roman postbelic, realist-socialist ori ba! Nu-l rataţi.