În numărul dedicat celor două decenii de presă postdecembristă, cu tema: Presa – creşte sau decade?, nu prea găsim un răspuns direct la această întrebare. În articolul scris de Ioana Avădani, aflăm în schimb de unde provine impresia că presa de la noi acordă tot mai puţină atenţie regulilor meseriei şi deontologiei.

… industria de mass-media vede în etică şi profesionalism un moft care face rău la profit”

afirmă, cu multă îndreptăţire, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent, făcând referire la faptul că presa românească  (generalizez, dar uneori nu strică) evită să adopte măsuri de autoreglementare fiindcă acestea i-ar subţia veniturile (inclusiv cele ilicite).

Nu e vorba deci de faptul că ziariştii n-ar cunoaşte regulile după care se face presa, sau că ar ignora codurile etice ale meseriei de jurnalist, oricare ar fi ele (sunt o mulţime, dar toate spun în fond acelaşi lucru). Pur şi simplu acestea îi incomodează, scopul principal fiind, în majoritatea cazurilor, nu informarea publicului, cu reflectarea onestă şi cu maximă obiectivitate a adevărului factual, ci umflarea propriilor conturi. De aici rezultă o situaţie pe care Avădani o scoate în evidenţă cu mare acuitate:

Nu există în presa din România nici un stimulent pentru a fi “bun” ca jurnalist. Nu eşti mai apreciat, nu eşti mai bine plătit, nu te priveşte lumea cu mai mult respect pe stradă.”

Cu alte cuvinte, ziaristul nu are nici un motiv să fie cu adevărat ziarist.  Nici financiar, nici moral. De ce ar fi atunci un bun profesionist tocmai el, într-o “societate fără prinţipuri, carevasazică că nu le are”?