Am asistat, timp de două ceasuri, la chinurile tantalice prin care a trecut Miki, susţinându-şi teza despre lirica lui Ion Stratan. Ploieştean fiind, îl ştia pe de rost pe cel tragic dispărut în 2005. Ne-a ameţit timp de vreo juma de ceas cu vastele lui cunoştinţe, de o biodiversitate aiuritoare (prietenii ştiu de ce), după care fu pe rând ridicat în slăvi (adicătelea în al nouălea cer) şi apoi adus cu picioarele pe pământ (adică făcut praf şi pulbere) de referenţi, trei la număr – care erau de fapt patru, ca muşchetarii: Ioan Derşidan, Ion Bogdan Lefter (mamă, ce i-a făcut!), Ion Simuţ şi (in absentia) Andrei Bodiu. Spăşit, Vieru şi-a recunoscut în cele din urmă păcatele, astfel că fu cu mărinimie iertat. Cei prezenţi avurăm astfel ocaziunea să-l ovaţionăm (şi apoi să-l pupăcim bine) pe proaspătul doctor, care a trebuit să promită că nu ne va ierta aşa uşor şi va scoate, la anul, o carte, cu versiunea upgradată a tezei sale. Doctore, d-aci mai e doar un pas până la Academie!