Alexandru Seres

Azi e ziua de naştere a lui Leonard Cohen. Să fi fost prin 1978 când am ascultat pentru prima oară cântecele lui – şi m-am îndrăgostit de ele instantaneu. După 3o de ani, îmi plac la fel de mult. Anul trecut, am fost până la Nisa, ca să-l văd pentru prima oară.

La 75 de ani, Cohen are una din cele mai extraordinare voci pe care le-am auzit vreodată. Acum două zile, cântăreţul canadian a leşinat pe o scenă din Valencia. Closing time…

Timp de 15 ani a tăcut. Nu a mai dat concerte, nici măcar nu a mai cântat la chitară. După zen, meditaţie transcendentală şi retragere în anonimat, Leonard Cohen a revenit pe neaşteptate în faţa publicului. Incredibil, la 74 de ani, Cohen CÂNTĂ. El, care până acum doar îşi murmura cântecele.

Când site-urile de la noi anunţau venirea sa la Bucureşti, în iulie (concert amânat apoi pentru septembrie), deja aveam biletele pentru Nisa în buzunar. N-am regretat nicio clipă. La Bucureşti rişti oricum să iei ţeapă - într-un fel sau altul.

Cohen a fost unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului de jazz de la Nisa, organizatorii dorind să ofere publicului şi câte un hors-d’oeuvre. Festivalul se ţine în grădina mănăstirii din Cimiez, printre măslini, într-unul din cele mai selecte cartiere ale oraşului. Aproximativ 8000 de oameni au fost dornici să-l vadă pe “comandorul” Cohen, astfel că spaţiul s-a dovedit până la urmă aproape insuficient. 

Abia am reuşit să-l văd – adus de spate, cu mersul unui om bătrân, cu privirea în pământ. Doar când vocea sa a răsunat printre măslini i-am simţit cu adevărat prezenţa. Câteva cuvinte în franceză, versuri ce sună ca un oracol, pentru ca apoi muzica sa să ne învăluie pe toţi, tineri şi vârstnici deopotrivă: Dance Me To The End Of Love, The Future, Ain’t No Cure For Love, Bird On The Wire, Everybody Knows, So Long Marianne, Tower Of Song, Suzanne, I’m Your Man… Piesele sună parcă şi mai bine decât pe disc. Un singur cuvânt poate exprima senzaţiile care te încearcă: incredibil. O voce profundă, caldă, care te unge la suflet şi îţi încălzeşte inima. Cum e posibil să cânţi mai bine la 74 de ani decât la 35?

Din când în când, bătrânul îşi scoate nelipsita pălărie şi, între două cântece, se adresează publicului în franceză. De fapt, recită, iar publicul freamătă. Pe scenă, nouă muzicieni îl acompaniază impecabil. Sunet perfect, orchestraţii dumnezeieşti, totul pus la punct până la ultima notă. Final: Closing Time, apoi încă două bis-uri. Deşi concertul s-a încheiat, magia continuă printre măslinii din Cimiez.

Aflu de-abia pe urmă că în public, ascunşi în sectorul VIP, se aflau Bono şi The Edge de la U2, mari admiratori ai lui Cohen. Când acesta a părăsit scena, s-au repezit afară, în stradă, să-l salute. Prea târziu: maşina bătrânului tocmai pleca.

E reconfortant să afli că un star de talia lui Bono aleargă să-l prindă pe Cohen după concert. Parcă nu te mai simţi idiot că ai făcut 1500 de kilometri cu maşina ca să vezi un bătrânel cântând.

FOTO: Al. Seres