Ioan Moldovan s-a născut la 20 martie 1952, la Mureşenii de Câmpie, judeţul Cluj.  A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”- secţia română-latină (1972-1976). În timpul studenţiei activează la revista studenţească Echinox, fiind redactor, apoi secretar de redacţie (1973-1976). Redactor-şef al revistei Familia din 1990. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al PEN-clubului român. A publicat volumele: Viaţa fără nume (1980), Exerciţii de transparenţă (1983), Insomnii lângă munţi (1989), Arta răbdării (1993), Avantajele insomniei (1997), Tratat de oboseală (1999), O uitare de texte (1999), Interioarele nebune (2002), Celălalt peşte (2005), Însemnări primitive (2006), Recapitulare (2010), Mainimicul (2010), Poeme 1980-2010 (2011).

Cunoscut mai ales ca istoric, Ovidiu Pecican este preocupat şi de istoria literaturii, el însuşi fiind şi autorul unor cărţi de beletristică. Joi, 26 ianuarie, la ora 17, va fi prezent la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, sala Amfiteatru, pentru o discuţie despre scrierea istoriei şi interpretările polemice ale unor momente din istoria României. Sunt invitaţi toţi cei interesaţi de o discuţie vie pe această temă.

VINERI, 30 septembrie

SÂMBĂTĂ, 1 octombrie
ora 11, Holul Teatrului de Stat
Lansări de carte
ora 19, Teatrul Arcadia
Recital de poezie

DUMINICĂ, 2 octombrie
ora 10, Redacţia Revistei Familia
Dialogul redacţiilor
ora 20, Teatrul de Stat
Spectacol de gală

Joi, 21 octombrie
11.00 Depunere de coroane la bustul lui Iosif Vulcan
11.30 Flori pentru Eminescu
17.00 Deschidere festivă – sala mare a Primăriei Oradea

Vineri, 22 octombrie
11.00 Colocviu: Ce mai înseamnă o revistă de cultură astăzi * Poeţi şi poeme * Lansări de carte
16.00 Concert de chitară – Noris * Poeţi şi poeme * Lansări de carte

Numărul pe ianuarie se deschide cu editorialul pe care l-am scris despre noul ministru al Culturii, Kelemen Hunor, pe care îl puteţi citi şi aici.  Alături  de cronicile literare ale lui Ioan Moldovan, Marius Miheţ, Ion Zubaşcu şi Lucian Scurtu, mai puteţi găsi un articol interesant al lui Ion Simuţ, Prima pledoare pentru o istorie critică a literaturii române, despre Iustin Popfiu, cel care a folosit pentru prima oară conceptul de “istorie critică”, cu 120 de ani înaintea lui Nicolae Manolescu. Din numărul 1 al revistei, aş mai recomanda eseul lui Miron Beteg Tot ce am uitat, precum şi un excelent articol al lui Adrian Gagiu despre Grigore Leşe.

În numărul 2, poezia e prezentă prin Adrian Popescu iar proza e reprezentată de Daniel Vighi. Flori Bălănescu scrie despre Mişcarea Goma, iar din dialogul purtat de Lucia Negoiţă cu Ileana Mălăncioiu e publicată prima parte. Nu lipsesc nici din acest număr cronicile de carte, printre ele fiind cea semnată de Ioan Moldovan la volumul de poeme Regele dimineţii de Alexandru Muşina, precum şi cea a lui Mircea Morariu despre o carte extrem de interesantă a lui Lucian Boia, Germanofilii.

În ambele numere sunt prezente, ca şi până acum, rubricile consacrate ale colaboratorilor revistei – Gheorghe Grigurcu, Alexandru Cistelecan, Alex. Ştefănescu, Vasile Dan şi Alexandru Vlad.

A apărut chiar înainte de Crăciun, e un număr dublu şi consistent, numai bun de pus sub brad…

Iată câteva dintre cărţile (numeroase) despre care se face vorbire: Gabriel Petric – Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (Miron Beteg), Ion Cristofor – Angore et taedio, Daniel Pişcu – Puţină adrenalină (Ioan Moldovan), Răzvan T. Coloja – Fabrica de furnici, Andrei Simuţ – Calvarium (Marius Miheţ), Radu Ulmeanu – Chermeza sinucigaşilor (Ion Zubaşcu), C.T. Popescu – Cuvinte rare (Mircea Morariu).

Ceva ce se numeşte, cam nebulos, Oradea literară, e una dintre secţiunile (consistente) ale revistei. Poate teama de a nu părea provinciali ne-a făcut să-i cam neglijăm pe concetăţenii noştri – sau aceştia au fost deosebit de activi în ultima vreme; cert e că s-au adunat multe la acest capitol şi s-a simţit nevoia de a “descărca” datoria. Aşa că veţi găsi aici poeţi (Lucian Scurtu, Alexandru Sfârlea, Viorel Chirilă, Mircea Popoviciu), proză (Varga Gabor), eseu (Daniela Maci, Magda Danciu), cronici de carte (la cele mai recente producţii semnate Gheorghe Vidican, Ioan F. Pop, precum şi la volumul colectiv jamais vu sau la prima bere cu tata al tinerilor Andrei Pintea, Dumitru Vlad, Adrian Mălăieş-Popescu şi Alexandru Drăgan).

Dacă nu aţi primit încă revista prin poştă sau prin e-mail, o puteţi citi aici.

Cei interesaţi de recenta carte a lui Petru Popescu, Supleantul, vor găsi în acest număr notele de lectură ale lui Miron Beteg, din cadrul rubricii sale Monomahii, iar cine mai vrea opinii despre Nobelul Hertei Muller, să citească editorialul lui Marius Miheţ, De ce a câştigat Herta Muller premiul Nobel. Articolul meu despre scrisorile lui Cioran către Wolfgang Kraus îl puteţi citi aici.

Numărul pe luna septembrie al revistei a ieşit la ţanc pentru Zilele Revistei Familia, care s-au ţinut în acest an în cadrul Toamnei Orădene, la Casa de Cultură a Municipiului Oradea, în 8-9 octombrie. Despre acest eveniment veţi putea afla mai mult în numărul următor al Familiei, care deja e în lucru.

Pentru cei interesaţi, iată aici articolul meu despre Radu Enescu.

*

Hic Rhodos, hic salta

Orice om – şi cu deosebire unul care a trăit în atmosfera rarefiată a spiritului – este mai mult decât gesturile şi cuvintele sale, întâmplătoare şi, prin urmare, efemere. Ceea ce semenii săi pot să vadă şi să priceapă din frământările lui e doar vârful aisbergului.

La 23 iulie s-au împlinit 15 ani de la moartea lui Radu Enescu. Aşa cum era şi firesc, redacţia Revistei Familia, unde strălucitul eseist a fost redactor-şef adjunct timp de 20 de ani, i-a adus omagiul cuvenit. Pelerinajul la mormântul său, devenit tradiţie, a fost de fapt un lung periplu printre mormintele altor “familişti” de seamă, începând cu Iosif Vulcan, continuând cu Ovidiu Cotruş, Crăciun Bejan, Dumitru Chirilă, Vasile Spoială şi terminând cu Radu Enescu. Nu l-am uitat nici pe Marin Chelu, cel care a trudit ani la rând să adune în volume articolele maestrului, risipite prin numerele revistei, până ce moartea l-a răpit şi pe el dintre noi.

La mormântul lui Radu Enescu am fost doar o mână de oameni: colegi din redacţie, câţiva oameni de cultură, cunoscuţi ori apropiaţi. Poate vremea toridă să fi fost de vină – soarele prea arzător, lumina prea nemiloasă.

Ceva mai mulţi ne-am adunat la simpozionul comemorativ de la Muzeul Iosif Vulcan. Ce-i drept, era mai răcoare. A fost evocată personalitatea lui Radu Enescu, s-au depănat amintiri, întâmplări, grav sau cu umor, într-o atmosferă relaxată, fără nimic ceremonios, ca între prieteni. Ba chiar s-a şi cântat, liric şi elevat.

*

L-am cunoscut pe Radu Enescu prin 1985. Publicasem până atunci doar un singur articol, în Steaua – ceva despre N. Steinhardt. Nu avea de unde să mă ştie. Cu atât mai mult am fost mirat când am văzut în Familia articolul pe care i-l dusesem, fără vreo speranţă de publicare – o recenzie a traducerii lui Mircea Ivănescu din Ulise de James Joyce. A fost, după cum s-a dovedit ulterior, singura critică tăioasă a traducerii, celelalte şase-şapte, câte au apărut în revistele de prin ţară, fiind mai mult decât binevoitoare. Ceva mai târziu, venind Mircea Ivănescu la Oradea, Radu Enescu m-a prezentat, spunându-i, şugubăţ, că eu sunt cel cu pocinogul. Mircea Ivănescu m-a măsurat cu ochi reci şi a spus doar atât: “Ai fost singurul care a scris despre traducere, nu despre roman.”

Peste vreun an, m-a pus dracu să scriu o cronică la romanul “Frigul verii”, de Alexandru Vlad. Nu speram să şi apară, dar nu m-am putut abţine, deşi ştiam că nu mă pot măsura cu Virgil Podoabă, care pregătea şi el o cronică a cărţii. Făcând pe niznaiul, i-am dat-o lui Radu Enescu. Acesta, nervos nevoie mare că Virgil întârzia nepermis de mult cu textul, nici una, nici două, a publicat-o. Evident, Podoabă s-a supărat îngrozitor pe mine. Dar cu această ocazie, m-am ales nu doar cu duşmănia şefului de la cenaclul Iosif Vulcan, ci şi cu năşia lui Enescu: mare mi-a fost mirarea când, deschizând cu înfrigurare revista, mi-am văzut articolul publicat sub semnătura Alexandru Seres. Ungurului de mine nu-i trecuse prin cap că, acţiunea romanului fiind plasată în Transilvania Dictatului de la Viena, acest lucru ar fi putut trezi suspiciunea cenzurii. Radu Enescu, temător ca de obicei şi fără să mă avertizeze în vreun fel, mi-a schimbat prenumele din Sandor în Alexandru. L-am păstrat – şi mă mândresc şi acum cu faptul că Enescu mi-a fost naş literar!…

*

Iată că am dat şi eu în mania rememorărilor. Au fost cu duiumul la simpozion, dar despre opera lui Radu Enescu s-a vorbit prea puţin. Mai nimic despre cărţile sale, puţine, dar substanţiale. A fost unul dintre marii noştri eseişti, cu o cultură atât de vastă, încât noi, cei mai tineri, formaţi la şcoala precară a socialismului, nu puteam decât să ne minunăm de unde putea scoate atâta amar de referinţe culturale, indiferent ce subiect ar fi abordat. Într-o vreme când era interzis să pomeneşti cuvântul “întuneric” într-o poezie, Radu Enescu a publicat în Familia un eseu de o pagină despre… lampă. M-am întrebat şi eu o vreme, ca prostul, de ce acest eseu extraordinar, care, pornind de la lampa lui Diogene, te purta prin toată cultura Europei, avea drept titlu dictonul Hic Rhodos, hic salta!. Şi de ce dădea acolo următoarea definiţie personală a genului: “Eseul e o modalitate literară de a bate câmpii, de a face teoria chibritului, despre un subiect dat, la modul agreabil şi inteligent.” Ei bine, Enescu îl scrisese doar pentru a demonstra cuiva că putea scrie un eseu despre orice – chiar şi despre o biată lampă…

*

Destul de puţin – şi cu destulă fereală – s-a vorbit la comemorarea celor 15 ani de la moartea lui Radu Enescu despre caracterul său. Oare de ce? Despre morţi, numai de bine?

A fost un fricos, domnule!, auzi şuşotindu-se pe la colţuri. Îi era frică de “organe”, de partid, de Securitate; când scria, se autocenzura, să n-aibă probleme. Visul său din tinereţe, de a ajunge profesor universitar, se prăbuşise, zice-se, din cauza “originii nesănătoase”. Făcea compromisuri, era mereu panicat – era laş! Şi-a mutilat cartea despre Kafka, la cererea editorului, ca să poată apărea… La el în casă nu se putea intra decât după infinite insistenţe, bătăi în uşă, răspunsuri la întrebări şoptite conspirativ, precauţii de maniac…

Dar atunci cum se explică faptul că, în 1987, l-a publicat pe N. Steinhardt – care, în cea mai neagră perioadă a dictaturii, a comis din sihăstria sa de la Rohia un uimitor eseu despre libertate? Sau cum se face că, la apariţia, din nou greu de explicat, a admirabilului eseu al lui Andrei Pleşu, Minima moralia (de care toţi criticii se fereau ca dracul de tămâie), Radu Enescu îi dedică una din puţinele recenzii apărute?

Dar gestul său din toamna lui 1989? Ce l-a putut determina pe acest om, care părea să se teamă şi de umbra lui, să semneze scrisoarea de protest din 18 septembrie, trimisă preşedintelui Uniunii Scriitorilor din acea vreme, D. R. Popescu, dar şi postului de radio Europa Liberă, care a transmis-o? Cum de şi-a luat inima în dinţi, acuzând persecuţiile la care au fost supuşi unii scriitori de către regimul ceauşist, gest care i-a şi atras interzicerea dreptului de semnătură în ultimele luni ale anului 1989? Unde dispăruse frica de organe, teama viscerală de a fi săltat de Securitate? E posibil să fi ştiut Radu Enescu, în septembrie, ce avea să urmeze în decembrie? A fost, chiar şi în acest gest de curaj, un oportunist?

*

Doi prieteni traversau un deşert. La un moment dat, s-au luat la harţă şi unul dintre ei l-a lovit pe celălalt peste faţă. Cel lovit s-a oprit, fără să zică vreun cuvânt şi a scris în nisip: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu m-a lovit peste faţă”. Ceva mai târziu, ajungând la o oază, cei doi s-au hotărât să facă o baie. Cel care fusese lovit peste faţă s-a împotmolit în nisip mişcător, fiind pe punctul de a fi înghiţit. Prietenul său i-a sărit în ajutor, fără să ezite, trăgându-l afară. Atunci acesta a scrijelit pe o stâncă următoarele cuvinte: “Astăzi, cel mai bun prieten al meu mi-a salvat viaţa”. Întrebat de prietenul său de ce a scris prima oară în nisip, iar apoi în piatră, a răspuns: “Rănile provocate de alţii trebuie scrise în nisip, pentru că vântul le va şterge, dar mulţumirile pentru faptele lor bune trebuie săpate în piatră, pentru că acestea nu pot fi şterse de vânt.”

E posibil ca Radu Enescu să fi fost laş. Ca scriitor, a făcut compromisuri, a tăcut vinovat, s-a supus (dar noi, ceilalţi, oare am procedat altfel?). Dar atunci când prietenii săi, scriitorii, s-au aflat într-un moment crucial pentru destinele lor, nu a ezitat nicio secundă. A avut tăria morală pe care noi, ceilalţi muritori de rând, îndeobşte n-o avem: a sărit în ajutorul celor aflaţi la ananghie. A vorbit răspicat, condamnând nedreptatea făcută semenilor, persecuţia, bătaia de joc. Într-o vreme în care valorile şi principiile erau trimise în neant, el a apărat demnitatea, verticalitatea. E singurul lucru care contează şi care nu poate fi şters de vântul vorbelor spuse pe la colţuri.

Câteva imagini de la Zilele Revistei Familia, cu Ileana Mălăncioiu, Ion Mureşan, Aurel Pantea, Vasile Dan, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Adrian Lăcătuş, Gheorghe Mocuţa, George Vulturescu, Dan Mircea Cipariu, Ion Zubaşcu, Radu Aldulescu, Horia Ursu, Ştefan Jurcă, Minerva Chira, Ioan Moldovan, Traian Ştef şi alţii.

(click pe poze pt. mărire)

O adunătură de beţivani familişti, cu prietenii, la Cafeneaua Astoria, prin anii ’70-’80. Răsfoiţi acest album de familie comunistă, cu secvenţe din întunecatul ev, când miliţieni, securişti şi chelneri beţi asigurau anturajul în care literaţii epocii îşi petreceau veacul la o cafea şi o bârfă literară, într-o atmosferă de Cântare a României. (Organizatori: Sexpo Varadinum, Revista Fomilia. Sponsor: European Drunks)

Vă invităm la Zilele Revistei Familia, ediţia XIX, la Casa de Cultură a Municipiului Oradea, joi 8 octombrie, ora 17.00. Scriitori invitaţi: Ileana Mălăncioiu, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Ştefan Borbely, Ion Zubaşcu, Aurel Pantea, Vasile Dan, Virgil Podoabă, Gellu Dorian Ion Mureşan, Adrian Lăcătuş şi mulţi alţii.

Amănunte pe vinsieu.ro

>> Anunţă-ţi participarea pe vinsieu.ro

Program:

Joi, 8 octombrie 2009
Ora 17.00 – Casa de Cultură a Municipiului Oradea
- Festivitate de deschidere
- Ceremonia acordării Premiilor Revistei „Familia” pe anul 2009
- Rostul şi rostirea poeziei: poeme în lectura autorilor prezenţi

Vineri, 9 octombrie 2009
Ora 11.00
- Scriitori în şcoli: dialog cu tinerii, lansări de carte, lecturi
C.N. „Mihai Eminescu”
C.N. „Emanuil Gojdu”
Facultatea de Litere
Liceul „Ady Endre”

Ora 18.00
- Cafeneaua „Astoria”: Scriitori la cafenea – lecturi, lansări de carte, dialog cu publicul

(Anunţă-ţi participarea pe vinsieu.ro)